moralitate – Prin filtrul raţiunii

Opţiuni privind modificările genetice (sondaj de opinie)

Discutam în postul precedent și în comentariile care au urmat despre faptul că determinismul genetic joacă un rol important, poate chiar mai important decât credem, în formarea individului. În plus, pe măsură ce se fac pași în direcția descifrării hărții genetice umane (și a altor specii), devine din ce în ce mai probabil un viitor în care tehnologia să ne permită alterarea materialului genetic al viitoarei generații.

Deja există, așa cum se știe, culturi de plante modificate genetic pentru îmbunătățirea unor caracteristici sau adaptarea la zone de climat în care nu ar supraviețui în mod normal. De fapt, ceea ce ar face ingineria genetică ar fi într-o oarecare măsură un soi de selecție artificială accelerată. În loc să așteptăm sute sau mii de generații pentru a obține ceea ce dorim, prin încrucișări selective, o facem dintr-un singur foc alterând informația genetică. Încep cu două întrebări nelegate de ființele umane:

1. De acord cu ameliorarea genetică a culturilor (plantelor)?

DA (70%, 147 Voturi)
NU (22%, 46 Voturi)
Da, cu mențiuni (precizați-le în comentarii) (8%, 17 Voturi)

Total Votanți: 210

Loading ...

Category: Diverse, Moralitate | 64 de comentarii

COMT şi altruismul

Catecol-O-metil transferaza (COMT) este o enzimă implicată în metabolizarea neurotransmițătorilor catecolaminici (dopamina, adrenalina și noradrenalina). În organism se găsește sub două forme, una mai lungă denumită MB-COMT (membrane-bound COMT), produsă mai ales în creier, și alta mai scurtă, S-COMT (soluble COMT), prezentă în ficat, rinichi și sânge. COMT are o activitate importantă în zona prefrontală, cea care este legată de personalitate, inhibiții/dezinhibiții, planificare, comportament în societate, emoții și memoria de scurtă durată. Am menționat tangențial aceste lucruri în cazul pacientului M.P..

În prezent cunoaștem localizarea genei care este responsabilă de sinteza COMT. Gena COMT (lipsă de imaginație la alegerea denumirii) se află pe brațul lung al cromozomului 22, mai exact 22q11.21-q11.23 (între pozițiile 11.21 și 11.23). Sau, ca să vă faceți o idee asupra nivelului preciziei cu care lucrează geneticienii astăzi, gena ocupă bazele azotate numerotate de la 19.929.262 la 19.957.497.

Se cunoaște de ceva timp că modificări genetice care afectează acea porțiune duc la o susceptibilitate crescută la modificări psihice variate. De exemplu, o afecțiune genetică având ca substrat o deleție a unui fragment din cromozomul 22 duce la o prevalență sporită a cazurilor de schizofrenie, depresie, anxietate și tulburări bipolare. Pentru o persoană care înțelege că substratul tuturor proceselor mentale, inclusiv cele psihice, este doar unul biochimic, nu reprezintă nicio surpriză faptul că alterarea unei gene care răspunde de inactivarea unor neurotransmițători are consecințe psihice. Pentru adepții teoriilor dualiste, care văd mintea ca o entitate separată, este mai greu de explicat motivul pentru care o mică modificare genetică duce la schimbarea personalității și chiar tulburări psihice. Continue reading

Category: Dovezi genetice, Moralitate, Neurologie, Psihologie | 24 de comentarii

Doar gradul diferă

Dacă omul ar fi rezultatul unei creații speciale, ar trebui să vedem structuri și funcțiuni diferite, care nu se regăsesc în rândul altor animale. Din punct de vedere anatomic, genetic și biochimic știm deja cu claritate că lucrurile nu stau așa. Asemănările cu restul lumii vii, care merg până la identitate în cazul unor structuri moleculare, sunt de necontestat. În fața avalanșei de dovezi evoluționiste, din ce în ce mai mulți teologi și credincioși acceptă realitatea faptului că suntem rude cu toate celelalte specii existente. Totuși, întrucât a lăsa totul pe seama evoluției naturale ar duce la o totală incompatibilitate cu ideea de dumnezeu, unii preferă să-și imagineze că în cazul omului a existat ceva special la un moment dat. De exemplu, dumnezeu ar fi intervenit și ar fi dăruit omului capacitățile intelectuale și morale cu care se mândrește atât de mult. Omul ar fi, în acest caz, singurul dotat cu ceea ce se poate chema inteligență, conștiință, viață socială condusă de norme morale și așa mai departe.

În ultimii ani, din ce în ce mai mult studiile efectuate pe animale arată că, de fapt, diferența este doar una cantitativă, și nu una calitativă. Suntem doar MAI inteligenți, MAI morali, MAI capabili de abstractizare, MAI capabili de a comunica între noi. Charles Darwin, cu toate că a trăit într-o perioadă în care asemenea studii nu existau, a intuit că situația ar trebui să fie de această natură, pentru că nu pot exista prăpastii într-o lume a acumulărilor lente evolutive. Cercetările sale au fost suficiente pentru a realiza că alte primate prezintă toate caracteristicile intelectului uman, însă la un nivel mai scăzut. Adesea citată este fraza sa din The Descent of Man and Selection in Relation to Sex:

Nevertheless the difference in mind between man and the higher animals, great as it is, certainly is one of degree and not of kind. (Totuși, diferența mentală dintre om și animalele superioare, pe cât e de mare, este categoric una de grad și nu de tip.)

Voi da doar câteva exemple, toate din ultimii 2 ani, care mi se par sugestive și interesante. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Neurologie | 58 de comentarii

Chelnerul şi opţiunile morale

Întâmplarea s-a petrecut la începutul anilor `90. Eram cu o „gașcă” de vreo 12 tineri cu vârste între 20 și 30 de ani, băieți și fete, pe litoralul românesc. Într-o seară ne-am hotărât să mergem să luăm masa pe o terasă ceva mai selectă dintr-o altă stațiune, unde cântau și câteva trupe bune, precum Holograf și Cargo. Zis și făcut.

Întâmplarea face că am nimerit cel mai nesimțit și idiot chelner din câți am văzut eu vreodată. Poate era recent angajat, că altfel nu pot să-mi explic cum ar fi putut rezista în branșă cu atitudinea pe care a avut-o. În primul rând, timp de vreo 30 de minute pur și simplu ne-a ignorat, nu a existat deloc prin zona mesei noastre. Apoi, a apărut cu o figură de lehamite, de-a dreptul supărat și scârbit că trebuie să ia comanda. Nu avea nici măcar respectul de a vorbi la plural, se exprima ceva de genul „hai, șefu`, te-ai hotărât cu desertu` ăla? … da` tu aia din spate ți-ajung două felii de pâine, ca să nu mai fac un drum …”. La început a fost amuzant, eram bine dispuși, și chiar făceam bancuri (în lipsa lui) comparându-l cu chelnerul din nemuritoarea comedie The Party, cu Peter Sellers. Măcar ăla era beat, avea o scuză. În fine, de la un timp a început să ne calce pe bătături. Nu era nicăieri de găsit, unul din felurile comandate a fost rece (probabil făcut cu o oră în urmă) și a refuzat să-l schimbe. S-a apucat să facă glume nesimțite pe seama decolteului unei fete (de parcă ar fi fost colegi). Când l-am rugat să aducă niște șervețele a zis că ne-a adus destule deja, și că nu e vina lui că nu știm să mâncăm civilizat. Abia l-am oprit pe un coleg mai iute la mânie, era gata să-l ia la șuturi. N-o mai lungesc, chelnerul a avut un comportament execrabil. Ca urmare, am solicitat ceva de genul Condica de sugestii și reclamații – ne-a spus că nu au așa ceva. Am cerut să vorbim cu șeful de tură sau de restaurant, ne-a spus să-l căutăm singuri. Continue reading

Category: Moralitate | 17 comentarii

De la căscat la empatie e un pas mic

Am observat că au apărut și continuă să apară din ce în ce mai multe bloguri în limba română a căror tematică principală este cea sceptic-rațională și mai ales anti-religioasă. Unele se găsesc și în blogroll-ul meu, în partea dreaptă jos. Merită felicitări și recomand tuturor să viziteze linkurile respective. Eu încerc să adaug ceva în plus, în afara obișnuitelor critici aduse pozițiilor teiste, în afara argumentelor raționale, caut să abordez și subiecte care țin de știință, în special de ramurile care mă preocupă și la care, cât de cât, mă pricep. Neurologia este profesia mea de bază, iar biologia și în special ceea ce ține de evoluționism reprezintă o pasiune veche. De aceea, am scris destul de multe articole care țin de cele două domenii și voi continua să o fac. Bineînțeles, ceea ce scriu pe un blog ca acesta nu are cum să respecte standardele impuse unui articol științific, este doar un mod de popularizare a unor noțiuni din domeniile respective, iar cei cu adevărat interesați pot găsi materiale bibliografice suficiente.

La urma urmei, una din criticile pe care le aducem mereu pozițiilor religioase este faptul că tind să minimalizeze rolul științei în înțelegerea lumii înconjurătoare, cu toate că este singurul instrument dovedit ca fiind capabil să o facă. Cred că Richard Dawkins e exprimat cel mai bine acest reproș:

I am against religion because it teaches us to be satisfied with not understanding the world. Continue reading

Category: Moralitate, Neurologie | 17 comentarii

Este calul mai norocos?

Mă gândesc că, având în vedere natura nu prea veselă a subiectului din acest articol, n-ar fi rău să vă reamintesc un banc. Așa, pentru contrast.

E vorba de un accident, un camion care „spulberă” o căruță. Ajuns la fața locului, polițistul găsește calul într-o baltă de sânge, suferind cumplit, în agonie. I se face milă, scoate pistolul și îl împușcă. Aude niște gemete vagi din șanț, unde, cu câțiva pași mai încolo, era căruțașul. Îngrijorat, îl întreabă: „Vai de mine, vă simțiți bine, domnule?”. Căruțașul, care văzuse scena precedentă, răspunde speriat: „Oh, da, așa bine nu m-am simțit în viața mea!”.

Trecând la lucruri mai serioase, motivul pentru care scriu articolul este ceea ce s-a petrecut în urmă cu o săptămână. Poate că unii dintre voi au auzit de scleroza laterală amiotrofică (SLA, denumită și boala Lou Gehrig în literatura anglo-saxonă). Și dacă nu știți ce este, mai mult ca sigur că aveți măcar imaginea mentală a lui Stephen Hawking, savantul practic complet paralizat, care folosește un sintetizator vocal pentru a comunica cu cei din jur. Ei bine, Hawking este un caz cât se poate de norocos, pentru că este în viață după atâția ani. Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu așa ceva. De cele mai multe ori, boala evoluează inexorabil spre deces, care survine la doar câțiva ani de la debut. Pentru cei din branșa mea, neurologi, este un adevărat coșmar. Nu se cunoaște nici astăzi cu precizie cauza acestei afecțiuni neurodegenerative. Anumite studii sugerează o etiologie genetică, altele vorbesc de factori infecto-contagioși. Lucrurile stau și mai rău în privința tratamentului care strălucește prin … absență. Ca să nu fiu cinic – există un preparat care se pare că ar prelungi durata vieții cu câteva luni, și altele aflate în testare, dar speranțele nu sunt prea mari. Continue reading

Category: Diverse | 66 de comentarii

Problema Răului

Dintre numeroasele argumente aduse împotriva existenței unui dumnezeu de tipul celui imaginat de creștini, probabil că cel mai popular este cel al existenței „răului”, unde prin rău se înțelege nedreptate și suferință gratuite. Am găsit chiar opinii care susțin că este cel mai puternic argument împotriva divinității. Eu nu aș merge chiar atât de departe, însă este evident că teiștii au o mare problemă în a găsi un răspuns satisfăcător, lucru recunoscut chiar și de mulți dintre ei. Spre exemplu, filozoful creștin James F. Sennett ne informează că:

Le spun mereu studenților mei de la cursurile de religie că, dacă sunt într-adevăr creștini, și problema răului nu-i ține treji noaptea, înseamnă că nu o înțeleg!

Argumentul este foarte simplu. Conform dogmelor creștine, Dumnezeu este atotputernic, infinit de bun și atotștiutor. O ființă care este infinit de bună ar trebui să încerce să prevină existența răului. Acest lucru îi stă în putință, deoarece este atotputernică. În plus, cunoaște faptul că răul există, fiind atotștiutoare. Cu toate acestea, lumea în care trăim este plină de nedreptăți și suferințe uneori extreme. Singurele explicații logice sunt că, fie Dumnezeu nu există, fie există dar nu are acele proprietăți (cel puțin nu toate 3 simultan). Argumentul a fost prezentat sub diferite forme de numeroși gânditori de la Epicur încoace, și teologii au schițat de-a lungul timpului o mulțime de încercări de a găsi un răspuns satisfăcător. În cele ce urmează voi enumera câteva dintre cele cu care m-am întâlnit mai des și motivul pentru care nu le consider valabile.

1. Din moment ce ateii nu recunosc un standard absolut la care să raporteze ideea de bine sau rău, nu au cum să comenteze despre anumite evenimente sau acțiuni ca fiind bune sau rele. În viziunea pur naturalistă nu există asemenea repere, totul este relativ. Un „argument” de o prostie sinistră, întâlnit surprinzător de frecvent. Lăsând la o parte faptul că există moduri de a defini suferința și dreptatea fără a recurge la supranatural, cei care vin cu acest tip de discurs nu înțeleg esența problemei, și anume că argumentul existenței răului este o demonstrație de tipul reducerii la absurd. Nu este ateul cel care face afirmații legate de bine și rău. Ateul pornește de la premisele teiste și arată că ele duc în mod necesar la o contradicție. Este exact ca și cum un individ ar susține că are vârsta de 30 de ani și că a fost amantul secret al divei Marilyn Monroe. Nu are nicio importanță cât de priceput sunt eu la aprecierea vârstei în funcție de chipul unei persoane, și nici ce cred eu despre șansele lui de a o face pe Marilyn să se îndrăgostească de el. Contează doar că urmând premisele pe care EL le susține, se ajunge la o contradicție, la o absurditate (Marilyn Monroe a murit înainte ca el să se nască). Continue reading

Category: Argumente filozofice | 39 de comentarii

Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Am dat în mod întâmplător pe HotNews.ro de o așa-zisă dezbatere intitulată pompos: Umanist sau teist, două definiții ale omului modern. Doi jurnaliști, îmbrățișând puncte de vedere diametral opuse, au scris un scurt text prin care au încercat să-și justifice poziția. Despre varianta umanistă, susținută de Daniel Gabriel Secară, nu am ce comenta, pot eventual doar să-l aplaud. Mă voi referi însă pe larg la punctele de vedere exprimate de domnul Mihnea Măruță, deoarece le găsesc emblematice pentru gândirea găunoasă a teistului modern. Parcă ar fi citit conținutul blogului meu, și ar încerca cu orice chip să bifeze fiecare căsuță din rubrica „așa nu”.

În cele ce urmează, toate porțiunile citate sunt fragmente din crezul mai sus menționat.

In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut „pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.

Așadar, există o plantă de apartament, care se dezvoltă nemaipomenit de bine în ghiveciul și locația proprie, dar mai puțin bine în alte părți. Atât domnul Măruță, cât și vecinele „mult mai pricepute” se declară uimiți în fața acestui fenomen, care, ni se dă de înțeles, ar fi echivalentul unui miracol. Bineînțeles că nu au pentru o clipă curiozitatea sau onestitatea intelectuală de a cere o expertiză științifică, a celor calificați. Fără îndoială că un botanist, pe baza unor măsurători de laborator ale solului sau luminozității (de exemplu), ar veni cu o explicație clară. Dar asta ar strivi corola de minuni a lumii, nu-i așa? De ce să afli cauza reală a unui fenomen, când poți foarte bine să-l declari miracol și să-l integrezi în worldview-ul mistic propriu ca atare? Acum câteva sute de ani, un curcubeu era văzut drept o dovadă solidă de miracol divin, așa cum e definit de biblie, ca dovadă a unui legământ sacru. În prezent, e un banal (chiar dacă încântător din punct de vedere subiectiv, estetic) fenomen de refracție pe care orice elev îl poate reproduce. Cel puțin, pe vremea curcubeelor-miracol exista scuza că nimeni nu știa cauza reală. Însă astăzi nu trăim într-o epocă a plantelor-miracol. Chiar dacă am presupune prin absurd că nu putem găsi o explicație științifică pentru bunăstarea plantei, ar însemna asta că explicația este divină? E un apel la dumnezeul golurilor, god of the gaps, cel care „explică” ceea ce nu știm încă. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 7 comentarii

„Ateul” Hitler

Abia am publicat articolul precedent, că am și fost făcut cu ou și oțet într-un mesaj prin email de către un oarecare Adi (o fi Adi de la Vâlcea? 😛 ). Citez: „Pe langa faptul ca aberezi cu gratie mai a-i si nesimtirea sa sugerezi ca Hitler n-ar fi fost ateu” (am păstrat și ortografia originală). Din păcate, autorul nu are niciun fel de argumente. Aș mai da și alte citate din scrisoare, dar nu prea am ce, ca în bancul din copilărie: „Johnny, ce-a spus unchiul Robert când a căzut de pe scară?” – „Păi, mami, pot să omit cuvintele injurioase?” – „Evident, puiule, doar așa te-am învățat!” – „Atunci … n-a zis nimic”.

Propagandiștii creștini s-au străduit din răsputeri după cel de-al doilea război mondial să denatureze imaginea lui Hitler, evident nemulțumiți de asocierea unuia de-al lor cu crimele naziste. Strategia se pare că a reușit, cel puțin pentru prostime. Din fericire, există o mulțime de documente și înregistrări care arată fără niciun soi de dubiu faptul că Hitler era o persoană profund credincioasă. Ce e drept, era un creștin ciudat, care interpreta biblia în așa fel încât să-și justifice propriile ambiții. Dar oare nu așa fac cu toții? În exprimarea sintetică și plină de haz (ca întotdeauna) a lui George Bernard Shaw:

No man ever believes that the Bible means what it says: He is always convinced that it says what he means

Legat de Hitler, cea mai importantă sursă de informare este chiar opera sa de suflet și de căpătâi, Mein Kampf. Voi enumera mai întâi principalele concluzii care rezultă din lectura acesteia (da, am citit-o în întregime). Continue reading

Category: Moralitate, Religie şi societate | 18 comentarii

Victime ale ateismului: zero

Dacă stai de vorbă mai mult de 5 minute cu un credincios, încercând să-i explici din ce cauză ești ateu, este aproape imposibil să nu auzi niște reproșuri legate de Hitler, Stalin sau Pol Pot. Spuse uneori pe un ton de ceartă, alteori cu o voce sugrumată de emoție sau plină de revoltă, acuzele în sine sunt cam aceleași, și anume că ateismul duce la crime împotriva umanității, de tipul celor săvârșite de cei de mai sus. Faptul că Hitler nu era câtuși de puțin ateu este binecunoscut de toți cei care i-au studiat scrierile sau discursurile, dar las asta la o parte. De cele mai multe ori discuția continuă pe un făgaș prostesc, în care ateul contraatacă prin ilustrarea crimelor teiste, și se face un soi de numărătoare de capete. În final, teistul declară triumfător că a biruit, ateismul este greșit, pentru că au ieșit mai multe victime ale ateilor. Nici nu e de mirare, imaginați-vă armele secolului XX în mâna cruciaților sau inchizitorilor… atunci să vezi masacre.

Discuții și argumente de tipul celor de mai sus sunt însă nu doar inutile, ci și greșite în esență. Voi încerca să susțin acest punct de vedere în cele ce urmează.

1. Să presupunem prin absurd că a fi ateu duce automat la crime odioase, nepăsare față de semeni, boli groaznice și bube-n cap. Și să mai presupunem că religiozitatea duce, din contră, la râuri de lapte și miere. Chiar și așa, nu se poate constitui în vreun argument care să susțină că afirmațiile religioase sunt adevărate. Valoarea de adevăr a unei propoziții nu are nicio legătură cu felul în care te face să te simți sau să te comporți. Dacă te sună un individ pus pe farse și te anunță că peste o lună vei primi o moștenire din Australia, te bucuri nespus. Este o minciună, dar timp de o lună probabil că te va face cel mai fericit și generos om. Teiștii suferă de o incapacitate cronică de a înțelege lipsa probatorie a argumentului utilitarist. Ei par să spună „din moment ce vestea moștenirii ne face fericiți, înseamnă că moștenirea există!”. Continue reading

Category: Moralitate, Religie şi societate | 5 comentarii

Model moral?!

În cele ce urmează voi ignora complet polemica legată de istoricitatea evreului Yeshua, mai bine cunoscut pe la noi sub pseudonimul Iisus Hristos. Voi ignora și pretenția caraghioasă a unora că acest profet ar avea vreo legătură de rudenie cu ditamai Creatorul universului. De altfel, termenul de „fiu” nici măcar nu știu să aibă vreun sens în afara celui biologic, din lumea animală. Pentru niște primitivi extrem de superstițioși de acum 2000 de ani, care purtau dueluri de genul „zeul meu e mai tare ca al tău”, era firesc să creadă că zeii au urmași care le calcă pe urme. Pentru cei care nu sunt infectați cu microbul religios creștin, toată povestea este parcă desprinsă din emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite”. Dar, hai să lăsăm deoparte toate aceste idei (amuzante pentru un om cu capul pe umeri), și să presupunem că personajul nostru chiar a existat, și chiar a făcut și a spus ceea ce ne relatează autorii Noului Testament.

Ignorând așadar tot ambalajul mistic pueril, aș dori să mă refer strict la valoarea ca model moral a lui Iisus. Așteptările sunt foarte mari, din moment ce există sute de milioane de oameni care consideră că exemplul oferit este desăvârșit, un adevărat ideal. Chiar și creștinii mai răsăriți, care nu cred în prostioarele cu de-alde mămica virgină și mersul pe apă, consideră că merită să ne scoatem pălăria în fața modelului oferit ca ghid de comportament și concepție asupra lumii și societății. Ba chiar mai mult, și unii atei par să considere că, vorbind strict de moralitate, Iisus este un exemplu pozitiv. Eu cred că toți acești oameni perpetuează un mit, provenit dintr-o interpretare foarte partizană cu vechi state de plată, și dintr-o citare selectivă a fragmentelor care corespund imaginii pe care Biserica creștină dorește să o avem asupra personajului în chestiune. Mitul stă la baza conceperii de către unii a moralității ca având o sursă divină.

Departe de mine ideea de a sugera că cele atribuite lui Iisus sunt lucruri în întregime rele, ba chiar aș susține că probabil, per total, există mai multe idei pozitive decât negative. Însă despre cele pozitive s-a spus și s-a scris destul. Cele pe care eu le consider negative sunt trecute cu vederea, cu toate că, așa cum se va vedea, unele sunt definitorii pentru Iisus și „menirea” lui. În cel mai bun caz se poate spune că ar fi reprezentat o poziție decentă PENTRU VREMEA SA, nicidecum pentru standardele de astăzi. Cred că e timpul să demontăm imaginea roz-bombon care se atribuie acestui personaj. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 10 comentarii

Sursa moralităţii (partea a II-a)

Într-un post precedent am expus principalele 3 poziții legate de originea moralității, și am listat câteva din argumentele pro și contra celor două ipoteze teiste.

Cred că este evident pentru orice persoană obiectivă faptul că argumentele contra sunt cât se poate de convingătoare, și constituie prin ele însele o dovadă că ipoteza unei origini divine, oricum ar fi formulată, este total nesatisfăcătoare. Chiar dacă nu am avea nici cea mai vagă idee asupra originii reale a moralității, cele prezentate sunt suficiente pentru a respinge categoric varianta teistă. Sunt de părere, la fel ca majoritatea persoanelor raționale, că răspunsul „nu știu” este unul corect și acceptabil, la o mulțime de întrebări. Dacă nu am avea argumente pentru o cauză a moralității, ar trebui să spunem pur și simplu „nu știu”, și în nicidecum să preferăm o cauză care este spulberată ușor, chiar și la o analiză sumară.

În realitate însă, știința și filozofia încep să-și dea mâna în ultimele decenii pentru a contura o teorie din ce în ce mai bine închegată a modului în care s-a dezvoltat și a evoluat ceea ce denumim moralitate. Voi prezenta foarte sumar câțiva „piloni biologici” ai acestei teorii, la care mă refer în continuare.

În primul rând ar trebui discutat conceptul de „kin altruism„, pe care l-am putea traduce ca fiind altruismul față de o persoană înrudită. Analizele s-au făcut începând cu anii 60, inițial la nivel de simple modele matematice, ulterior confirmate strălucit prin studii concrete pe animale. În acest context, menționez numele „părintelui” ideii de kin altruism, W. D. Hamilton, cel care în 1969 a ajuns și la exprimarea în termeni simpli matematici a ideii sale. Persoanele care nu înțeleg felul în care lucrează evoluția naturală repetă la nesfârșit ideea că, din punct de vedere evoluționist, nu ar exista niciun soi de logică pentru care o persoană ar sacrifica sau risca ceva pentru a salva o altă persoană, fie ea și rudă apropiată, deoarece ar fi împotriva imperativului evoluționist, esențialmente unul egoist. Ideea denotă o gravă și profundă lipsă de înțelegere a modului în care operează selecția naturală. Aceasta nu favorizează indivizi, ci gene. Genele care prin natura efectului produs duc în cele din urmă la propria lor propagare sunt cele care vor crește ca frecvență. Este perfect posibil ca o genă să producă un efect nefavorabil asupra unui individ care o poartă, dar per ansamblu să fie o genă de mare succes deoarece favorizează o mulțime de alți indivizi purtători. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Argumente ştiinţifice, Moralitate | 4 comentarii

Sursa moralităţii (partea I)

A încerca să lămurești o problemă atât de complexă precum originea moralității într-un post este, evident, o acțiune sortită eșecului. Ca să folosesc o sintagmă cunoscută, au curs râuri de cerneală pe această temă și trebuie să recunoaștem că există în continuare mai multe întrebări decât răspunsuri.

Pe de altă parte, dacă un subiect este delicat, asta nu înseamnă că nu ar trebui abordat, fie și sumar. O sistematizare a punctelor de vedere nu strică, cel puțin ca un ghid introductiv, sau punct de plecare pentru o discuție mai amplă. În disputa de idei perpetuă dintre teiști și non-teiști, subiectul moralității este unul dintre cele mai fierbinți, probabil și datorită faptului că cei dintâi au pierdut de mult și la scor bătălia pe celelalte planuri (științific, filozofic etc.). Probabil chiar mai important decât ceea se petrece în aceste dispute „la nivel înalt” este ceea ce se petrece în mintea credinciosului de rând, și a multora care sunt oarecum neutri – persoane pe care le-am încadrat în categoria credința în credință. Unul dintre motivele principale pentru care consideră ideea de dumnezeu justă sau necesară este tocmai acela că au fost educați să nu poată concepe o altă origine a moralității, în afara celei divine.

Îngrijorarea cea mai mare exprimată de teiști este aceea că, în lipsa unui standard moral absolut, văzut ca fiind dumnezeu, ne-am afla în pericol de a ajunge într-un soi de societate bolnavă, lipsită de principii și valori morale, în care orice ar fi posibil. Voi reveni asupra acestei idei mai târziu.

Primul pas, însă, este prezentarea principalelor teorii care se confruntă. În general, pe forumuri pare să predomine ideea că există două variante mari și late, una care caută explicații naturale, și alta care merge pe supranatural (invocând o deitate). De fapt, există două variante supranaturale complet diferite, așa cum se va vedea. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 9 comentarii

O tempora! O mores!

Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Cicero deplângea starea de corupție, lipsa moralității și a verticalității contemporanilor săi. Societatea era văzută de marele orator ca fiind în plină decădere morală, și amintirea trecutului îl făcea să suspine nostalgic: O tempora o mores (în traducere aproximativă – ce timpuri! ce obiceiuri!).

Cu 500 de ani în urmă François Villon exclama Mais où sont les neiges d’antan? (unde sunt zăpezile de altădată?), metafora fiind un mod de a ilustra frumusețea trecutului care nu mai poate fi regăsită astăzi.

Cu aproape 150 de ani în urmă, un Eminescu foarte tânăr era disperat de lipsa de talent, cultură, ideal a generației sale, comparativ cu trecutul care dăduse un Alecsandri sau Negruzzi. Și cine ar fi putut să exprime mai frumos durerea decât cel care a scris versurile Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.

Cu 30 de ani în urmă, când eram copil, tema preferată de discuție a bunicilor mei era glorioasa epocă interbelică, în care spiritul național era adevărat, în care oamenii încă mai țineau la tradiții, în care moralitatea era cea care trebuie să fie, în care Regele era garantul libertății și independenței noastre.

Cu 10 ani în urmă, dacă treceai prin cimitirul Ghencea în 26 ianuarie, erai întâmpinat de o gloată de nostalgici care îți explicau cum pe vremea lui Ceaușescu se prețuia munca cinstită, nimeni nu murea de foame, nu eram invadați de străini, muzică rock, droguri, politicieni corupți, pornografie și, în general, toate relele din lume. Aveam timp pentru toate, și cel mai sărac român își permitea un concediu la Mamaia și nu te înjurau tineri cu belciuge în nas sau limbă. Continue reading

Category: Religie şi societate | 9 comentarii