Demitizarea abiogenezei

Discutam acum câteva zile cu un coleg despre drama prin care a trecut un cunoscut de-al său, cetățean olandez. Tatăl său, până în urmă cu un an perfect sănătos, a prezentat o degradare rapidă cognitivă, o demență accelerată însoțită de semne neurologice rapid progresive (convulsii, tulburări motorii, de vorbire etc.). În urma investigațiilor s-a pus diagnosticul de boală Creutzfeldt-Jakob, una din acele afecțiuni degenerative ale sistemului nervos central în care medicina contemporană este deocamdată lipsită de orice resurse terapeutice. Decesul a survenit după aproape un an de chin pentru suferind și familia sa. Din fericire, afecțiunea este rară, însă atunci când apare este necruțătoare.

Pornind de la ghinionul bietului om am ajuns la „oile noastre”, alea neurologice, comentând despre cauza bolii în sine. Agentul cauzal a fost identificat și face parte din grupul prionilor. Prionii aceștia nu sunt altceva decât niște forme ciudate ale unor proteine, mai exact proteine cu o structură spațială diferită și „greșită” față de omoloagele prezente în celulele unui individ sănătos. Prionii nu sunt niște vietăți, nu au vreun metabolism propriu, sau material genetic. Sunt doar niște proteine „strâmbe”. De fapt și termenul în sine vine de la „infectious protein”. Primii prioni au fost evidențiați prin anii 80. Acțiunea lor este una de tip cascadă, determină modificarea proteinelor endogene în forma prionică, și aceasta la rândul ei va racola noi și noi proteine care pățesc același lucru. Sperietoarea denumită popular „boala vacii nebune” (encefalopatia bovină spongiformă) este tot o boală prionică. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Neurologie | 11 comentarii la Demitizarea abiogenezei

Doar gradul diferă

Dacă omul ar fi rezultatul unei creații speciale, ar trebui să vedem structuri și funcțiuni diferite, care nu se regăsesc în rândul altor animale. Din punct de vedere anatomic, genetic și biochimic știm deja cu claritate că lucrurile nu stau așa. Asemănările cu restul lumii vii, care merg până la identitate în cazul unor structuri moleculare, sunt de necontestat. În fața avalanșei de dovezi evoluționiste, din ce în ce mai mulți teologi și credincioși acceptă realitatea faptului că suntem rude cu toate celelalte specii existente. Totuși, întrucât a lăsa totul pe seama evoluției naturale ar duce la o totală incompatibilitate cu ideea de dumnezeu, unii preferă să-și imagineze că în cazul omului a existat ceva special la un moment dat. De exemplu, dumnezeu ar fi intervenit și ar fi dăruit omului capacitățile intelectuale și morale cu care se mândrește atât de mult. Omul ar fi, în acest caz, singurul dotat cu ceea ce se poate chema inteligență, conștiință, viață socială condusă de norme morale și așa mai departe.

În ultimii ani, din ce în ce mai mult studiile efectuate pe animale arată că, de fapt, diferența este doar una cantitativă, și nu una calitativă. Suntem doar MAI inteligenți, MAI morali, MAI capabili de abstractizare, MAI capabili de a comunica între noi. Charles Darwin, cu toate că a trăit într-o perioadă în care asemenea studii nu existau, a intuit că situația ar trebui să fie de această natură, pentru că nu pot exista prăpastii într-o lume a acumulărilor lente evolutive. Cercetările sale au fost suficiente pentru a realiza că alte primate prezintă toate caracteristicile intelectului uman, însă la un nivel mai scăzut. Adesea citată este fraza sa din The Descent of Man and Selection in Relation to Sex:

Nevertheless the difference in mind between man and the higher animals, great as it is, certainly is one of degree and not of kind. (Totuși, diferența mentală dintre om și animalele superioare, pe cât e de mare, este  categoric una de grad și nu de tip.)

Voi da doar câteva exemple, toate din ultimii 2 ani, care mi se par sugestive și interesante. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Neurologie | 58 de comentarii la Doar gradul diferă

Dumnezeu se ascundea în lobul temporal

Neuroteologia este o disciplină relativ nouă, chiar dacă termenul în sine a fost folosit sporadic încă din 1960, ce e drept, mai mult în sens filozofic decât științific. Ideea este de a stabili o corelație între experiențele subiective care pot fi încadrate în categoria spiritualitate – trăiri religioase, și activitatea cerebrală care (probabil) le generează.

Faptul în sine că există o legătură între activitatea creierului și trăirile mistice este cunoscut de mult timp. Se știe că există forme de epilepsie temporală în care subiectul este asaltat de imagini și idei halucinatorii de tip religios. Destul de frecvent, epilepsia temporală este marcată prin trăiri de tip transcendental și hiper-religiozitate. Cei care suferă de această boală ajung invariabil să fie persoane deosebit de credincioase, convinse că l-au „atins” pe Dumnezeu.

Împăratul Constantin este unul dintre primele exemple documentate. Înaintea bătăliei de la Podul Milvian din anul 312 a avut o criză în timpul căreia a „văzut” o cruce pe cer, cu inscripția In hoc signo vinces (aproximativ cu acest semn vei câștiga). După câștigarea bătăliei, a transformat creștinismul în religia oficială a Imperiului Roman, fiind convins că tocmai fusese contactat de Dumnezeul creștin. Ca să vezi cum se scrie uneori istoria … 😛

Poate cel mai celebru caz de epilepsie temporală este cel al lui Dostoievski, cel care a descris în amănunt zeci de crize pe care le-a avut, atât în mod direct în jurnale și scrisori, cât și indirect prin intermediul personajelor din romanele sale. Nu este de mirare că era și el o persoană profund religioasă, luând niște halucinații temporale drept semne divine. Descrierile sale amănunțite, atât ale crizelor epileptice propriu-zise, cât și ale stării scurte care precede criza de lob temporal (așa numita „aură epileptică”), sunt și astăzi prezente în unele tratate de neurologie, ca model. În cazul său, uneori criza de lob temporal se extindea și spre aria Broca, importantă pentru vorbire, rezultând în episoade de disfazie post-ictală (era incapabil să vorbească coerent o perioadă după încetarea atacului epileptic). Din păcate, fiul său a moștenit boala sub o formă mai gravă (epilepsia temporală are uneori tendințe ereditare) și a decedat la vârsta de 3 ani. Iată cum descrie Dostoievski o astfel de aură: Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | 25 de comentarii la Dumnezeu se ascundea în lobul temporal

Credincioşii s-au supărat pe Hawking

Stephen Hawking este, fără îndoială, cel mai cunoscut fizician contemporan. Cauzele se găsesc nu doar în contribuțiile sale științifice de excepție, ci și în popularitatea cărții „A Brief History of Time”, și poate și în imaginea sa de individ super-inteligent dar paralizat ca urmare a unei boli cumplite. Pentru individul obișnuit, dacă ar trebui să denumească un mare savant contemporan, probabil că Hawking ar fi primul pe listă.

În paragraful de încheiere al cărții de mai sus, referindu-se la o teorie care să explice totul (a theory of everything), apare următoarea exprimare devenită celebră:

If we find the answer to that, it would be the ultimate triumph of human reason – for then we should know the mind of God.

La fel ca și Einstein la vremea lui, Hawking a folosit termenul de dumnezeu într-un sens metaforic, al legităților naturale, și nu sensul propriu-zis îmbrățișat de teiști sau chiar de deiști. Și tot la fel ca și Einstein, a făcut foarte clar acest lucru în intervenții ulterioare, observând cu stupoare cum i-au fost răstălmăcite vorbele. De altfel, la un moment dat spunea că a fost pe punctul de a șterge acel paragraf, la corectura finală, însă editorul său i-a recomandat să-l păstreze pentru că … va crește numărul de copii vândute. Editorul a avut dreptate, dar a fost greu de prevăzut că, deși savantul este încă în viață, vor exista unii care, datorită acelei fraze, se vor grăbi să-l scoată din categoria ateilor, în care, evident, s-a aflat întotdeauna.

În plus, Hawking este și el victima unor citări rupte din context și cu intenția de a sprijini un punct de vedere opus celui transmis de fizician. Am dat un exemplu cunoscut în acest comentariu – mai vechea noastră cunoștință W. L. Craig încercând să sugereze prin această practică mizerabilă de quote mining faptul că Hawking ar susține o ipoteză cosmogonică opusă celei pe care o susține de fapt. Sigur, interesul său este să caute „cârje”, fie ele și mincinoase, pentru penibilul argument kalamic. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Argumente ştiinţifice | 31 de comentarii la Credincioşii s-au supărat pe Hawking

O zi de lucru

Având în vedere calitățile și defectele mele native, s-ar putea ca meseria de medic să nu fi fost cea mai strălucită alegere, și spun asta cu toate că mă consider suficient de bine pregătit profesional. Fără îndoială că aș fi reușit mult mai mult în domenii mai strâns legate de științele exacte, unde am excelat întotdeauna. Pe de altă parte, dintre toate ramurile medicale, neurologia este singura care mi se potrivește, și dacă aș fi din nou student la medicină, aș alege-o din nou, fără ezitare. Înțelegerea modului în care lucrează sistemul nervos central și tabloul patologiei neurologice mă fascinează la fel de mult ca pe vremea când făceam cunoștință cu scrierile lui Oliver Sacks” Ați citit The Man Who Mistook his Wife for a Hat? Dacă nu, merită să o faceți. Sunt niște descrieri de cazuri care te lasă cu gura căscată. Ați văzut excepționalul film bazat pe una din experiențele sale, Awakenings, cu Robert de Niro și Robin Williams? Adăugați-l pe listă. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | 19 comentarii la O zi de lucru

NDE & OBE – vom avea un răspuns?

Poate că cea mai dificilă problemă pe care un individ o are de înfruntat din punct de vedere psihologic este aceea a propriei sale morți. Ideea că tu, ca persoană, pur și simplu încetezi să exiști, este greu de digerat, pentru că, din punctul tău de vedere, tot ceea ce există este trecut prin filtrul propriilor tale percepții și propriei tale conștiințe. Ca urmare, se creează o legătură inseparabilă în mintea individului între existența exterioară și modul în care ea se reflectă în universul interior personal.

Pentru cei mai mulți oameni, criza a fost și este rezolvată prin imaginarea unei existențe care trece dincolo de moarte, existența unui „suflet”, a unei identități spirituale, care continuă să existe după încetarea celei fizice. Printre numeroasele surse ale religiei, consider că frica de moarte are un rol determinant, și nu este surprinzător că mai toate religiile din toate timpurile au ca dogmă centrală tocmai ideea că moartea corpului nu reprezintă sfârșitul existenței personale. În contrast cu această viziune care poartă pecetea de neconfundat a gândirii de tip deziderativ, adepții curentelor sceptic-raționale au oferit o mulțime de motive pentru care dualismul corp-suflet (sau conștiință) nu numai că nu poate fi dovedit, ci chiar că este extrem de improbabil. Însă la acest tip de argumentație mă voi referi într-un articol ulterior. Tot din rândurile acestei categorii provin și încercări de a face față psihologic unui lucru neplăcut prin excelență. Poate că două citate din gânditori separați de 2000 de ani vor exprima concis acest punct de vedere:

Filozoful grec Epicur, cel care a formulat sintetic problema răului, spunea:

Moartea nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că, atât timp cât noi existăm, moartea nu este prezentă. Și când ea sosește, noi nu mai existăm. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | 7 comentarii la NDE & OBE – vom avea un răspuns?

Ce ne facem cu reglajul fin?

Fiind întrebat la un moment dat dacă a existat, totuși, măcar un argument al adversarilor de idei care să-l pună puțin pe gânduri vreodată, Richard Dawkins a răspuns că singurul care s-ar apropia de o asemenea clasificare ar fi cel al aparenței de reglaj fin al constantelor fundamentale ale Universului (fine-tuned Universe).

Ideea este bine-cunoscută și nu doresc să intru în detalii de ordin științific (nici nu pretind că le-aș cunoaște, nefiind domeniul meu). Există anumiți parametri fizici fundamentali, precum raportul dintre masa protonului și a electronului, valoarea forței nucleare slabe sau a forței nucleare tari, raportul dintre tăria forței electromagnetice și a cele gravitaționale – care, dacă ar avea valori chiar și foarte puțin diferite de cele pe care le constatăm, nu ar mai fi fost posibilă existența unui Univers ca cel pe care-l cunoaștem, sau apariția stelelor, sau formarea ulterioară a elementelor grele, respectiv în cele din urmă apariția vieții. În funcție de sursa studiată, numărul acelor parametri fundamentali variază de la un minimum de 4, până la vreo 34 (numărul lor crește cu atât mai mult cu cât este mai religios autorul articolului :smile:). În viziunea teistă, Creatorul este văzut ca un soi de fizician care a învârtit cele 4 – 34 de butoane exact atât cât trebuie încât peste vreo 14 miliarde de ani să apară omul pe importanta planetă Terra. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că sunt tocmai acele valori și nu altele?

Ca multe alte argumente de tip teleologic, și acesta pare să aibă un oarecare merit pentru că ne satisface orgoliul personal. Există un soi de infatuare înnăscută, o lipsă de înțelegere a argumentului mediocrității, care combinate cu tendința de a căuta agenți inteligenți și scop în jurul nostru, duc la un asemenea raționament defectuos, unul care sugerează că Universul există cu menirea de a ne crea pe noi, și a fost special reglat de cineva pentru ca să ne simțim noi bine. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Argumente ştiinţifice, Greşeli de logică | 48 de comentarii la Ce ne facem cu reglajul fin?

Sursa moralităţii (partea a II-a)

Într-un post precedent am expus principalele 3 poziții legate de originea moralității, și am listat câteva din argumentele pro și contra celor două ipoteze teiste.

Cred că este evident pentru orice persoană obiectivă faptul că argumentele contra sunt cât se poate de convingătoare, și constituie prin ele însele o dovadă că ipoteza unei origini divine, oricum ar fi formulată, este total nesatisfăcătoare. Chiar dacă nu am avea nici cea mai vagă idee asupra originii reale a moralității, cele prezentate sunt suficiente pentru a respinge categoric varianta teistă. Sunt de părere, la fel ca majoritatea persoanelor raționale, că răspunsul „nu știu” este unul corect și acceptabil, la o mulțime de întrebări. Dacă nu am avea argumente pentru o cauză a moralității, ar trebui să spunem pur și simplu „nu știu”, și în nicidecum să preferăm o cauză care este spulberată ușor, chiar și la o analiză sumară.

În realitate însă, știința și filozofia încep să-și dea mâna în ultimele decenii pentru a contura o teorie din ce în ce mai bine închegată a modului în care s-a dezvoltat și a evoluat ceea ce denumim moralitate. Voi prezenta foarte sumar câțiva „piloni biologici” ai acestei teorii, la care mă refer în continuare.

În primul rând ar trebui discutat conceptul de „kin altruism„, pe care l-am putea traduce ca fiind altruismul față de o persoană înrudită. Analizele s-au făcut începând cu anii 60, inițial la nivel de simple modele matematice, ulterior confirmate strălucit prin studii concrete pe animale. În acest context, menționez numele „părintelui” ideii de kin altruism, W. D. Hamilton, cel care în 1969 a ajuns și la exprimarea în termeni simpli matematici a ideii sale. Persoanele care nu înțeleg felul în care lucrează evoluția naturală repetă la nesfârșit ideea că, din punct de vedere evoluționist, nu ar exista niciun soi de logică pentru care o persoană ar sacrifica sau risca ceva pentru a salva o altă persoană, fie ea și rudă apropiată, deoarece ar fi împotriva imperativului evoluționist, esențialmente unul egoist. Ideea denotă o gravă și profundă lipsă de înțelegere a modului în care operează selecția naturală. Aceasta nu favorizează indivizi, ci gene. Genele care prin natura efectului produs duc în cele din urmă la propria lor propagare sunt cele care vor crește ca frecvență. Este perfect posibil ca o genă să producă un efect nefavorabil asupra unui individ care o poartă, dar per ansamblu să fie o genă de mare succes deoarece favorizează o mulțime de alți indivizi purtători. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Argumente ştiinţifice, Moralitate | 4 comentarii la Sursa moralităţii (partea a II-a)

Despre abiogeneză, evoluţionism şi probabilităţi

Dacă parcurgi fie și sumar literatura creaționistă, sau citești măcar încercările timide de argumentație ale creaționiștilor, este imposibil să nu găsești la loc de cinste un oarecare calcul scos din burtă, care „demonstrează” că șansele ca abiogeneza să fi avut loc sau ca mutațiile să se fi petrecut în așa fel încât să conducă la formele de viață pe care le vedem azi sunt extrem de mici … atât de mici încât doar prin absurd ar putea cineva să le ia în considerare.

Lectura acestor materiale dovedește o profundă lipsă de înțelegere a biologiei, chimiei organice, și, mai ales, a ideii de probabilitate. Voi enumera pe scurt doar câteva din greșelile cele mai comune.

  1. O primă problemă ar fi încercarea de a calcula probabilitatea unui fenomen despre care nu știm destul. Nu știm câte variante pot exista, și nu știm exact care sunt condițiile care fac posibilă fiecare variantă. Atunci când dai cu un zar știi că are 6 fețe și presupui că e perfect centrat, ca urmare șansele oricărei fețe de a ieși la o aruncare sunt egale, și anume 1/6. Atunci când vorbești de un lucru atât de complex precum viața, nu poți face asemenea calcule. Şi asta pentru că nu ai de unde știi câte tipuri de viață sunt posibile și nici ce șanse are fiecare în parte. Este ca și cum ai încerca să calculezi probabilitatea ca un zar să cadă pe o anumită față, fără a cunoaște forma zarului, numărul de fețe și felul în care este distribuită masa lui (uniform, neuniform și în ce fel). Continue reading
Category: Argumente ştiinţifice, Generalităţi pe teme evolutive, Greşeli de logică | 12 comentarii la Despre abiogeneză, evoluţionism şi probabilităţi

Creierul – producător sau receptor?

Am dat de o discuție interesantă, întinsă pe mai multe pagini (din păcate întreruptă de prostii parazitare), în care disputa se centra asupra următoarei întrebări: este creierul sediul gândurilor, organul care „produce” gânduri, sau doar un receptor al lor?

Toată lumea acceptă faptul că există o corelație evidentă între creier și gânduri. Studiile de imagistică cerebrală, tulburările care apar în cazul unor afecțiuni cerebrale sau simpla influențare medicamentoasă a creierului – toate se reflectă în procesul de gândire al individului respectiv. Cu toate că acestea fac foarte probabilă ipoteza că neuronii cerebrali și sinapsele lor reprezintă „uzina” de gânduri, la prima vedere nu poate exista o certitudine. Așa cum se exprima unul dintre participanții la discuție, se poate imagina o analogie de tipul creierului care este un suport al gândurilor la fel cum o țeavă este suportul prin care curge apa. Dacă țeava se blochează, nu mai apare apa la capăt. Dacă creierul se blochează, nu mai „curg” gândurile. Oricât de ridicolă ar părea sugestia, ar fi incorect să nu o luăm în considerare ca o posibilitate. Iată doar câteva elemente care, cred eu, înclină balanța cu claritate în direcția materialistă: Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | Comentariile sunt închise pentru Creierul – producător sau receptor?