Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)

Am discutat în prima parte motivele pentru care argumentele filozofice folosite de teologi nu au niciun soi de relevanță asupra credinței celor mulți, deoarece sunt incapabile să facă vreo conexiune între eventuala forță creatoare (dacă există) și tipul concret de dumnezeu imaginat de practicanții diferitelor religii. Spuneam atunci că mă voi referi în particular la cel mai modern și mai popular argument, așa-zisul argument cosmologic Kalam.

În esență, argumentele cosmologice doresc să demonstreze existența unei ultime cauze, pe care o denumesc dumnezeu. Deoarece în forma lor tradițională au fost de mult dovedite ca inadecvate, teologii moderni precum W. L. Craig au încercat să aducă îmbunătățiri care să elimine vechile critici. Argumentul Kalam se prezintă sub forma unui silogism. Premisele sale sunt următoarele:

1. Orice lucru care are un început (care începe să existe) are o cauză.

2. Universul a început să existe.

Din cele două premise de mai sus se deduce concluzia:

3. Ca urmare, și Universul are o cauză, iar acea cauză o denumim dumnezeu. Cauza, în mod evident, trebuie să fie exterioară universului.

În felul în care este formulat, silogismul este ușor de înțeles și corespunde pe deplin intuiției noastre. Faptul că este atât de intuitiv, de bun-simț, este tocmai ceea ce ne împiedică să-i vedem șubrezenia, la prima vedere. Cum spunea Dan Dennett, argumentul ia niște intuiții pe care le-am dobândit din observarea evenimentelor banale de zi cu zi, și le transferă în sfera cosmogoniei unde, la fel ca și în sfera mecanicii cuantice, asemenea intuiții sunt egale cu zero. Legitățile care guvernează particulele subatomice contrazic în mod flagrant ceea ce ne spune intuiția și bunul simț, și fizicienii ne asigură că și la nivel de macrocosmos lucrurile stau la fel. Idei precum relativitatea timpului, sau natura singularității, sau existența unei entități de o vârstă finită dar fără început temporal sunt pe cât de străine înțelegerii noastre intuitive, pe atât de adevărate din punct de vedere fizic și matematic.

Voi trece la analiza concisă a câtorva puncte unde premisele argumentului Kalam „scârțâie”. Evident, aproape toate argumentele de mai jos au fost menționate deja de diverși gânditori, eu nu fac decât să încerc să le sistematizez și să le prezint într-o formă simplificată.

• În prima premisă regăsim eroarea denumită compoziția ilogică (fallacy of composition), extrem de comună în argumentația teistă în general. Această eroare constă în presupunerea că întregul ar trebui să manifeste proprietățile pe care le au componentele sale. Se pot da oricâte exemple care să ilustreze acest lucru. Dacă instrumentele dintr-o orchestră cântă în deplină armonie unul cu celălalt, nu înseamnă că orchestra este în armonie cu o altă orchestră. Dacă sodiul și clorul sunt ambele toxice pentru om, nu înseamnă nicidecum că sarea (NaCl), care este combinația lor, este toxică. Dacă atomii nu se văd cu ochiul liber, nu înseamnă că obiectele alcătuite din atomi sunt și ele invizibile. În același mod, chiar acceptând faptul că toate lucrurile care au un început în interiorul universului necesită o cauză, nu putem extrapola această observație la universul în totalitatea sa, care este de fapt întreg cadrul existențial. Observații legate de proprietățile unor elemente se pot face doar comparând mai multe elemente de acel tip, ca și componente ale unui set de ordin superior. Pentru a spune în ce fel se formează universul nostru, ar trebui să avem o privire „de deasupra” care să ne permită să analizăm o mulțime de universuri cu istoricul lor, și pe baza observațiilor să deducem ulterior că e nevoie de cauzalitate.
• Ce se înțelege exact prin „a începe să existe”? Se poate da exemplu de măcar un lucru care a început să existe? Un om începe să existe, o casă începe să existe doar dacă prin existență implicăm forma specifică de aranjament a particulelor elementare din care sunt alcătuiți omul sau casa. Particulele în sine există dintotdeauna, unde prin întotdeauna înțeleg de la Big-Bang. Ceea ce se schimbă este doar aranjamentul lor. Evident că printr-un aranjament diferit iau naște sisteme cu proprietăți diferite, emergente, însă „cărămizile” erau deja existente. Toți atomii din corpul meu existau și acum un mileniu, și vor exista și peste un mileniu. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, care mie mi se pare cel corect, nu putem da nici măcar un singur exemplu de lucru care „începe să existe”. Nu există niciun soi de creație, există doar rearanjarea materiei existente sub o altă formă.
• Ca urmare a celor de mai sus, prima premisă este un non-sens practic. Chiar dacă ar fi corectă conceptual, nu avem de unde ști, în lipsa oricărui exemplu. Este exact ca și cum ai spune „toți cei care simt mirosul de grodențiu devin nemuritori”. Este teoretic posibil ca propoziția să fie adevărată, dar nu ne putem pronunța dacă este sau nu adevărată câtă vreme nu am văzut pe nimeni mirosind grodențiu, pentru că nu știm ce este aia.
• Pe de altă parte, există kalam-iști care insistă asupra faptului că prin a începe să existe ei se referă strict la a începe să existe sub actuala formă, și nu la începerea existenței componentelor care alcătuiesc lucrul respectiv. Însă chiar și așa rămâne un mare semn de întrebare – ce este „sub forma actuală?”. Spre exemplu, când e o casă o casă? Când se toarnă fundația? Când e gata primul nivel? Când s-au turnat toate betoanele? La roșu? După ce s-au făcut interioarele? Când e vopsită? etc.
• Dar hai să mai facem încă o concesie și să presupunem că putem defini un moment precis al începutului de a exista sub o anumită formă. Pentru ca prima premisă să aibă sens logic, ar trebui ca realitatea să cuprindă două tipuri de obiecte: unele care încep să existe, și altele care nu încep să existe. Ulterior, noi am face o anumită observație despre obiectele din prima categorie. Dar cunoaște cineva vreun obiect care nu a început să existe sub forma lui actuală, un obiect din a doua categorie de mai sus? Nu există niciunul, nici nu putem concepe așa ceva în lumea reală. Teiștii recurg la o pledoarie specială, inventând un asemenea lucru, practic o categorie aparte alcătuită dintr-un singur element, dumnezeu. Argumentul Kalam ar putea fi rescris în felul următor: 1.Totul cu excepția lui dumnezeu are nevoie de o cauză. 2. Universul nu este dumnezeu. 3. Ca urmare universul are nevoie de o cauză. Exprimat în acest fel devine evidentă circularitatea argumentației, deoarece concluzia nu face decât să reafirme ipoteza.
• O cale simplă pentru a înțelege cât de lipsit de substanță este argumentul ar fi introducerea unui silogism similar după cum urmează: 1. Tot ceea ce are conștiință necesită o cauză (de ex. animalele; nimeni nu a văzut vreo conștiință fără cauză, exact cum nimeni nu a văzut să apară un obiect fără cauză, în viziunea teistă). 2. Dumnezeul de tip teist are o conștiință. 3. Ca urmare, dumnezeul teist are nevoie de o cauză. Dacă teistul, citind acest argument, susține din nou pledoaria specială (dumnezeu este singura conștiință care nu are nevoie de cauză), exact la fel putem și noi spune că universul este singurul lucru care începe să existe fără a avea nevoie de o cauză.
• Pentru ca un silogism de tipul argumentului Kalam să fie corect, este necesar ca subiectul primei premise să fie de aceeași natură cu cel al celei de-a doua premise. Nu poți compara mere cu pere. Pentru a înțelege importanța acestui lucru, să luăm următoarea construcție: 1. Orice sticlă care cade de la etajul 10 se  sparge 2. Această minge a căzut de la etajul 10. 3. Ca urmare, mingea este, fără îndoială, spartă. Formularea este evident greșită pentru că subiectul „sticlă” este într-o clasă diferită față de subiectul „minge”. Într-un mod similar, toate acele lucruri care au un început sunt într-o clasă diferită față de cea a universului.
• Nici măcar faptul că toate lucrurile care încep să existe în interiorul Universului nostru au o cauză nu este adevărat. Experiențele cuantice demonstrează apariția spontană a particulelor, ce e drept cu o durată scurtă de viață. De fapt, fizicienii sunt de acord că starea de inexistență este mult mai greu de explicat, este excepția, și că firescul este existența. Vechea întrebare teistă „cum se face că există ceva” își pierde orice noimă (nu că ar fi avut vreodată). Contraargumentul kalam-ist este că, de fapt, particulele apar în quantum vacuum, care nu poate fi echivalat cu „nimic”. Poate că nu e identic cu „nimic”, dar e ubicuitar, și din câte știm la ora actuală poate foarte bine să fie etern. De ce nu ar fi acel quantum vacuum cauza necauzată, sursa universului sau universurilor? Avem cel puțin dovezi experimentale în acest sens, îl vedem capabil de așa ceva, spre deosebire de o născocire nenecesară numită dumnezeu.
• Dacă acel presupus dumnezeu este o entitate eternă și statică, atunci nu avea cum să „decidă” la un moment dat să fabrice un univers. Decizia este în mod categoric un proces dinamic, trebuie să existe o stare sau un timp la care decizia nu e luată, și o altă stare și/sau timp la care s-a luat. Ca urmare, avem eventual un dumnezeu dinamic, care la un anumit moment a gândit ceva. Acel gând a fost cauzat de altceva ce gândise (sau pățise) anterior, care la rândul său trebuie să fi fost cauzat de un gând anterior și așa mai departe … și iată cum ajungem la obligativitatea existenței unui prim gând, a unei cauze pentru dumnezeu. Nu poți folosi un dublu standard, și anume pentru procesele mentale succesive din „scăfârlia” lui dumnezeu să nu fie nevoie de un prim moment sau o primă cauză, iar pentru univers să pretinzi că e nevoie de așa ceva. Așadar, care ar fi cauza lui dumnezeu, sau cel puțin cauza primului gând al lui dumnezeu? Și de ce să introducem această necunoscută suplimentară în ecuația explicativă a lumii?
• A spune că universul a început să existe nu are sens dacă timpul este înțeles așa cum este înțeles la ora actuală de toți fizicienii respectabili de la Einstein încoace. Și anume, timpul nu este văzut dinamic, cum pare intuitiv, ci ca o altă dimensiune spațială, cea de a patra, care la fel ca și celelalte 3 dimensiuni nu are sens în afara universului. Timpul în sine există doar în măsura în care există universul, și întrebarea ce a fost înainte de univers își pierde sensul, la fel cum întrebarea ce este deasupra nu ar mai avea sens într-o lume plană, în 2 dimensiuni. De aceea se vorbește de spațiu-timp.
• Deoarece atât cauzalitatea, cât și timpul, sunt noțiuni INTERIOARE universului, și care nu au sens în afara lui, expresii de genul universul a început să existe sau cauza universului este cutare sunt lipsite de sens. Universul în sine poate foarte bine să fie ATEMPORAL, la fel ca presupusul dumnezeu, și timpul se manifestă doar în interiorul său. Dacă ne imaginăm conținutul universului ca pe conținutul unui clip video, un personaj din interiorul clipului poate determina că universul său (clipul) a început acum 2 minute (unde prin 2 minute se înțelege timpul așa cum se vede din interiorul clipului). Însă acest lucru nu înseamnă că, de fapt, clipul există de două minute, acele două minute sunt o noțiune internă, clipul în sine poate fi atemporal sau etern.
• Ceea ce am expus mai sus explică și din ce cauză fizicienii consideră că e perfect posibil ca Universul să aibă o vârstă definită (13,7 miliarde ani), dar … niciun început! Cei care nu pot nicicum înțelege această poziție, să se gândească la o falsă dilemă de tipul „Terra fie este infinită, fie are o margine”. Știm foarte bine că nu are o margine, dar nu este nici infinită.
• Per ansamblu, așa cum spuneam în prima parte, se încearcă introducerea forțată a unei entități imaginare preferate de teistul respectiv printr-o argumentație de tip intuitiv, aplicată eronat în domenii în care nu funcționează această intuiție (filozofia, cosmologia). Este evidentă gândirea care pornește cu concluzia (există dumnezeu!), și apoi caută în mod forțat să găsească o justificare a poziției preasumate.