Spectacolul erorilor logice – post final

Prezentul post se constituie într-un răspuns amplu adresat unui comentariu și el destul de elaborat. În mod normal, răspund unui comentariu printr-un alt comentariu, însă voi face o excepție de această dată. Am trei motive.

Unul ar fi acela că autorul a folosit un limbaj civilizat și s-a străduit să prezinte un punct de vedere pro-teist fără a recurge la citate biblice, fără invective, fără amenințări cu iadul – lucru care a ajuns să mă surprindă plăcut atunci când sunt abordat de asemenea indivizi. Am impresia chiar că s-a străduit să fie rațional în cele spuse, ceea ce înseamnă că realizează că este singurul mod în care poți explica ceva sau convinge pe cineva de vreun lucru. De altfel, o spune și el. Nu neagă importanța rațiunii, dar își imaginează că există și alte metode, pe care le numește para-raționale, de aflare a adevărului.

Al doilea motiv este că acesta este ultimul meu post, și ca urmare nu strică să revin asupra uneia dintre temele principale pe care le-am abordat.

Al treilea motiv este însă cel mai important. Este pusă la îndoială temelia pe care mi-am construit imaginea pe care o am despre Univers și modul în care-l putem investiga, ideea care inspiră și titlul blogului în sine. În articolul de la care a pornit cel care a postat mai sus am prezentat motivele pentru care metoda empiric-rațională este singura metodă de cunoaștere. Am să-mi permit să mă citez cu nerușinare – concluzia articolului era următoarea:

Rațiunea nu este doar un instrument din multiplele instrumente care ne stau la dispoziție pentru a înțelege lumea înconjurătoare. Este unica unealtă pe care o avem, singura cu care putem opera dacă nu dorim să ne autoamăgim. Sau, așa cum spune Howard Robinson:

The only alternatives to thinking with reason are thinking unreasonably and not thinking.

Acum voi trece la textul propriu-zis al mesajului. Continue reading

NU religiei în şcoli – sistematizarea argumentelor

Am constatat că încă există dispute aprinse pe forumuri cu privire la oportunitatea predării religiei în școlile românești. Pentru răspunsul nu, pe care, evident, îl susțin, am găsit o multitudine de puncte de vedere raționale și exprimate elegant. Din păcate, acestea sunt oarecum dispersate, majoritatea celor care au intervenit în discuții sau au scris articole pe această temă oferind doar 1-2 motive pentru care se opun acestei discipline. M-am gândit că n-ar strica să fac o sistematizare a principalelor argumente, așa cum le văd eu, și foarte pe scurt. Oricare din argumentele de mai jos poate fi dezvoltat pe pagini întregi.

1. Religia este, în esență, aderarea la o anumită viziune asupra originii Universului și a modului „dirijat” în care ar funcționa acesta. Viziunea respectivă provine din copilăria omenirii, când pseudo-explicațiile mistice, supranaturale, erau singurele existente. Însă, pentru a realiza cât de mult sau puțin este de apropiată de adevăr varianta religioasă, este absolut necesar să existe o anumită maturitate a gândirii și mai ales cunoștințe concrete accesibile doar cuiva care deja a trecut prin școală. Un copil se află abia în etapa dobândirii cunoștințelor elementare despre modul în care funcționează lumea. Etapa în care se poate vorbi de o gândire suficient de matură pentru a analiza cât de cât argumente de ordin științific, filozofic sau rațional nu se încheie înaintea vârstei de 16-18 ani. Din acest motiv, forțarea încă din clasele primare a unui anumit model, de tipul „există Dumnezeu și anume este cel pe care-l propune religia X” este o greșeală pedagogică fundamentală. Această îndoctrinare timpurie are consecințe dezastruoase în cazul minților mai fragile, a persoanelor mai puțin inteligente, sau a celor care au ghinionul de a avea parte de ceva similar și în cadrul familiei.

2. Chiar dacă ignorăm imaturitatea în gândire, și presupunem prin absurd că și un copil de 10 ani este suficient de inteligent și cult încât să facă o alegere informată asupra viziunii despre lume pe care o preferă, rămâne totuși evident faptul că aceasta este în întregime o decizie personală. Nu este obligatoriu (de fapt ar fi chiar ciudat) ca toți copiii dintr-o anumită clasă sau generație să ajungă la aceleași concluzii. De altfel, acest lucru se vede foarte clar ulterior, la vârsta adultă, când unii rămân pe varianta de turmă care li s-a inoculat (să zicem cea ortodoxă), alții ajung în plasele religiilor neoprotestante, alții ajung să admire budismul, alții devin atei și așa mai departe. Ca urmare, nu se poate forța o singură religie pe gâtul tuturor, într-un cadru organizat. Continue reading

Despre liberul arbitru

Cu greu poate fi găsit un subiect care să dea mai multă bătaie de cap filozofilor decât cel al liberului arbitru (free will). De fapt, conceptul se află la intersecția intereselor și obiectului de studiu al filozofiei, neuroștiințelor, eticii și teologiei. Dificultățile majore pornesc de la însăși definirea termenului în sine. Ce anume este liberul arbitru? În accepțiunea cea mai răspândită, ar fi capacitatea unui agent de a acționa într-un anumit mod sau altul, fără a fi pe deplin constrâns de alți factori în alegerea sa. Cu alte cuvinte, presupunând că aceleași condiții s-ar repeta, până în cel mai mic detaliu, agentul respectiv ar fi capabil să facă o altă alegere dacă este dotat cu liber arbitru.

Este important de înțeles faptul că și cei mai aprigi susținători ai existenței liberului arbitru acceptă faptul că există îngrădiri în privința alegerilor, că spațiul în care se mișcă agentul este limitat de o mulțime de condiționări și factori preexistenți. Însă această îngrădire nu este totală. Spre exemplificare, a fi incapabil să-ți placă un anumit miros nu este o dovadă împotriva liberului arbitru. Este de la sine înțeles că o anumită constituție genetică, hormonală, neuronală, combinate cu toate experiențele anterioare ale individului, îl pot determina pe acesta să aibă o reacție de repulsie la acel miros, indiferent de ceea ce ar „alege” el. Aceasta însă nu-l împiedică, dacă dorește, să intre într-o încăpere în care mirosul respectiv este prezent, așadar are liberul arbitru de a decide dacă să se supună sau nu mirosului neplăcut. Continue reading

Efectul ideomotor

Scenariul numărul 1. Un grup de oameni în jurul unei mese și cu mâinile pe ea, în semi-întuneric, eventual cu muzică de atmosferă pe fundal, cu sau fără incantații „magice”. După un interval de timp variabil, de la câteva minute până la cel mult o oră, în mod miraculos masa începe să prindă viață, mișcându-se în direcții diferite, împingând chiar participanții către un perete sau altul. Uneori masa chiar se ridică parțial și respectă indicațiile participanților, urmând direcția indicată de aceștia. Alteori, prin mișcările sale răspunde la întrebări al căror răspuns nu ar putea fi cunoscut decât de unul sau mai mulți dintre participanți, și de rudele decedate ale acestuia/acestora. Interesant de remarcat faptul că masa se mișcă chiar și atunci când o parte sau chiar majoritatea celor convocați nu cred în spiritism sau alte manifestări paranormale. Se mișcă și când o parte din participanți ridică mâinile de pe ea (dar nu când toți o fac). Aceste ședințe erau în mare vogă în a doua parte a secolului al XIX-lea, însă fenomenele se petrec întocmai și astăzi, pentru cei doritori să experimenteze ciudata manifestare. Explicația oferită de adepții paranormalului: forțe de tip spiritual dintr-o altă lume mișcă masa dacă sunt invocate în mod corespunzător, de cei „inițiați”.

Scenariul numărul 2. Un așa zis „expert chiropractician” plimbă un aparat miraculos lent, de-a lungul coloanei vertebrale a unui pacient de-al său, care stă întins cu fața în jos. Aparatul are o suprafață plană în partea de sus, pe care expertul o freacă încontinuu cu un deget. Degetul alunecă lin pe suprafața netedă. La un moment dat, când aparatul ajunge într-o anumită zonă, să zicem la nivelul vertebrelor lombare superioare, degetul pare că s-a împotmolit, abia mai poate fi mișcat pe placa respectivă. Dacă un martor al evenimentului pune și el degetul va observa același lucru, blocarea apare când se ajunge deasupra vertebrelor bolnave. Explicația oferită de chiropracticieni: aparatul are capacitatea de a sesiza anumite blocaje la nivelul vertebrelor sau musculaturii celui examinat, și transmite acel blocaj și degetului examinator, printr-un mecanism necunoscut. Continue reading

Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită Continue reading

Mingea şi -ismele

Având în vedere complexitatea problemei și lungimea articolului care urmează, normal ar fi fost să-l public în mai multe episoade. Am decis, totuși, să-l păstrez într-o bucată, pentru ca cititorii să aibă imaginea completă a punctului meu de vedere.

Formularea analogiei

Să ne imaginăm o minge care este ținută cu forța la o anumită adâncime sub nivelul apei. Poate s-a blocat sub niște plante într-un lac, sau poate o ține un copil acolo, că are chef de joacă. Dacă ar fi să personificăm mingea, am putea-o vedea ca nefericită, întrucât nu ajunge în starea ei normală de echilibru, aceea de a pluti în liniște. Și apoi să observăm cu ochiul minții ce se întâmplă în momentul în care forța care o reținea este îndepărtată. Va ajunge mingea în poziția firească, de echilibru? Da, însă nu înainte de a o depăși în sensul celălalt. Mingea eliberată parcurge câțiva centimetri sau chiar metri în aer, înainte de a cădea pe suprafața apei. Iar traiectoria ei aeriană este cu atât mai lungă cu cât adâncimea de la care a pornit este mai mare. Acest tip de evoluție a unui sistem ar putea fi descris ca pornind de la o stare -S, trecând rapid prin punctul zero și continuând spre +s (unde s este un număr mai mic în valoare absolută decât S), pentru ca în final să se oprească la zero. Mă voi referi în continuare la această traiectorie drept -S+s=, pentru simplitate.

Modelul -S+s= este extrem de răspândit în natură. Fizica ne oferă exemple din belșug, și există situații chiar mai numeroase în care mișcarea descrie mai multe s-uri pozitive și negative, din ce în ce mai mici (de exemplu mișcarea unui pendul ale cărui devieri sunt din ce în de mai mici față de poziția de repaus, din cauza pierderilor de energie). Pentru toate aceste fenomene există explicații clare. Ca să mă opresc doar la exemplul mingii, orice elev bunicel de liceu ne poate rapid spune cum e cu legea lui Arhimede. În apă mingea este împinsă în sus de o forță egală cu greutatea volumului de apă dislocat, și în jos de o forță egală cu greutatea ei proprie. Întrucât densitatea mingii umflate este mai mică decât a apei, greutatea ei este mai mică decât greutatea aceluiași volum de apă, și ca urmare efectul net este unul îndreptat în sus (rezultanta celor două forțe). Mișcarea va fi accelerată pe direcție verticală, cu o viteză care crește treptat până la suprafața apei, acolo unde forța care o împingea în sus încetează să existe. Totuși, datorită energiei cinetice deja acumulate va continua încă o perioadă să „urce”, ajungând la un moment dat la punctul maxim al traiectoriei, după care gravitația își face treaba lipsită fiind de concurență, și mingea cade. Continue reading

Mimosa pudica şi dublul standard

De multe ori interacțiunea dintre două sau mai multe persoane poate duce la neplăceri pentru una (sau mai multe dintre ele). Și aici nu mă refer la agresiuni de ordin fizic. Chiar și atunci când cel care face o anumită afirmație sau se comportă într-un anumit fel nu are nici cea mai vagă intenție să-l supere (sau să-i supere) pe celălalt (ceilalți), efectul spuselor sale poate fi unul nedorit. Întrebarea care se pune este până unde se întinde libertatea cuiva de a spune ceea ce crede, ceea ce dorește, sau ceea ce-l amuză, și de unde începe dreptul celuilalt de a-i pretinde să înceteze cu exprimarea/atitudinea respectivă, pe care o consideră jignitoare.

Discuții de acest tip au apărut inclusiv la mine pe blog, pe teme diferite. Aș menționa doar întâmplarea cu propagandistul ortodox în fața căruia m-am prefăcut a fi musulman, lucru considerat de un cititor drept o bătaie de joc (vezi și schimbul de replici care a urmat în mesajele următoare). Practic este aproape imposibil să-ți exprimi vreo părere în vreun domeniu, sau să faci vreo glumă fără a leza sensibilitățile cuiva. Orice părere ai avea în vreo privință oarecare, este neîndoielnic faptul că există indivizi care au o cu totul altă părere, și unii dintre ei consideră domeniul respectiv drept extrem de important și delicat. Spui că echipa cutare joacă prost? Deranjezi fani care dorm cu fularul echipei la gât și au poze cu vedetele echipei pe pereți. Spui că un anumit produs de pe piață este slab calitativ? Jignești zeci de mii de cumpărători ai produsului, care îl consideră foarte bun, sau care nu au bani de altceva, și se simt și mai jigniți de imaginara aluzie la veniturile celor care cumpără așa ceva. Spui că mecanicul/inginerul/doctorul/avocatul/profesorul X nu și-a făcut treaba cum trebuie? Tocmai ai lansat un atac mișelesc asupra profesiei respective, și cei mai sensibili vor fi gata să-ți ofere contraexemplul personal de muncă asiduă și devotament. Ai vreun banc cu evrei, țigani, scoțieni, blonde, grași, chei, nebuni, președinți, avocați, țărani, olteni, babe … (mai adăugați aici câteva sute de categorii) … ? În cazul acesta ai jignit automat o mulțime de sensibiloși din categoria respectivă, constipați lipsiți de simțul umorului. Ai o părere negativă despre vreo religie sau vreun zeu/semizeu/profet al vreunei religii? Gata, ai atacat fibra a milioane de oameni care se închină acelor năluci pe care le consideră sfinte. Continue reading

Cum e cu apelul la autoritate?

Dacă ne referim la societățile omenești primitive de acum câteva mii sau zeci de mii de ani, vom avea imaginea unor indivizi practic uniformi în ceea ce privește cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Sigur, nu este exclus ca unul să fi știut ceva mai mult despre confecționarea săgeților, și altul să fie oarecum mai talentat la analiza urmelor lăsate de pradă, în timp ce un al treilea știa mai multe cântece. Însă, în linii mari, diferențele erau minore și cam oricare adult putea răspunde la fel de „bine” la orice tip de întrebare ca și oricare altul. Diversificarea îndeletnicirilor umane a dus treptat la nașterea a din ce în ce mai multe domenii ale cunoașterii, și odată cu ele la apariția unor „experți”, a unor persoane care se pricepeau mai bine decât restul într-un anumit domeniu. Totuși, chiar și în perioada renascentistă mai existau exemple de personalități care erau echivalentul unei enciclopedii a vremii, având cunoștințe avansate în domenii cât se poate de variate, de la matematică până la literatură, astronomie, arte, mecanică, sau medicină. Termenul consacrat în literatura anglo-saxonă este acela de „polymath”, și poate că cel mai strălucit exemplu este cel al lui Leonardo da Vinci. Nu cred că astăzi ducem lipsă de persoane cu o arie foarte largă de interese, sau de persoane cu o inteligență și capacitate de muncă cu totul ieșite din comun, însă devine practic imposibil să ai cunoștințe avansate în domenii diferite, datorită progresului extraordinar al cunoașterii umane (în primul rând al cunoașterii științifice). Este practic imposibil să fii expert în genetică, programare Java, aerodinamică și bucătăria chinezească în același timp (asta ca să dau niște exemple la întâmplare). Există din ce în ce mai mult o specializare și o supraspecializare în domenii din ce în ce mai înguste, pe măsură ce „adâncimea” cunoștințelor crește. Intuitiv, nu este greu de înțeles ceea ce se întâmplă. Există o limitare, un volum maxim de informații și cunoștințe pe care o persoană le poate asimila și prelucra constructiv. Acel volum poate fi ocupat de cunoașterea superficială a unui număr mai mare de ramuri, sau de cunoașterea profundă a unui număr mai redus de ramuri. Din moment ce ramurile cresc permanent, pentru a deveni expert într-una dintre ele ești nevoit să renunți la explorarea celorlalte. Pentru a parafraza o cunoscută vorbă de duh, situația stă cam în felul următor: omul modern tinde să știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până când va cunoaște totul despre nimic.  😀 Continue reading

Intelligent Design – de ce nu poate fi luat în serios?

În primul rând le mulțumesc tuturor celor care m-au contactat prin mesaje private și pe e-mail, oarecum îngrijorați de lipsa postărilor. Sunt cât se poate de sănătos, bine vitaminizat, roșu în obraji, vesel și în stare de libertate. Motivele pentru care nu mai postez sunt de cu totul altă natură, legate în primul rând de aranjarea priorităților într-o ordine firească. Nu sunt vreun soi de activist care să aibă o normă de îndeplinit, mai scriu câte ceva atunci când am timpul și dispoziția necesară.

Ies din hibernare provocat fiind de o discuție pe care am avut-o cu un coleg cardiolog din aceeași generație cu mine (40+) și care, spre uimirea mea, s-a declarat adeptul teoriei proiectantului inteligent, mai cunoscută drept intelligent design sau ID. Pe colegul respectiv îl cunosc de vreo 20 de ani, știu că e un tip dotat intelectual și citit, așa că am fost cu atât mai surprins de faptul că a înghițit o asemenea gălușcă pe nemestecate. Impresia mea este că după vreo două ore de discuții am reușit să-l fac să-și schimbe părerea. E una din caracteristicile oamenilor raționali, aceea că pot fi convinși de argumente logice. Ceea ce l-a convins nu au fost atât exemplele punctuale, cât mai ales discuțiile de ordin general despre pretențiile pe care trebuie să le îndeplinească o idee înainte de a fi promovată la rangul de teorie științifică și luată în serios, ca atare, de comunitatea științifică. Chiar dacă am mai atins tangențial multe din aspectele de mai jos pe acest blog, cred că merită să le sistematizez aici. Continue reading

Femeia nu-i ca bărbatu’

Încep cu concluzia, și explicațiile vor veni ulterior. Dibaciul nostru Cârmaci ne-a explicat din puțul gândirii domniei sale că iarna nu-i ca vara. În mod similar, vă informez și eu de la „înălțimea” blogului propriu că femeia nu-i ca bărbatul. Și sunt sigur de treaba asta. 🙂

La sfârșitul săptămânii trecute a trebuit să trec prin ceea ce pentru mine este unul dintre cele mai mari chinuri: participarea ca invitat la o nuntă, cu tot tacâmul de rigoare (cununie civilă, religioasă, urmate de destrăbălarea din restaurant). De obicei reușesc să evit asemenea torturi (puneți accentul unde doriți), însă în acest caz era vorba de niște rubedenii care nu puteau fi refuzate. Știu că pentru unii petrecerea unei sâmbete la restaurant este un lucru plăcut. Pentru mine, ca introvertit înrăit ce sunt, asemenea forme de socializare reprezintă realmente un supliciu. Suport cu greu gălăgia întinsă pe ore întregi, muzica de proastă calitate în cea mai mare parte, discuțiile de o platitudine înfiorătoare, nu sunt amator de alcool, de dans nici atât, nu mai sunt demult la vârsta la care să vânez idile, și mă revoltă faptul că îmi pierd o zi din viață stând la o masă, ba chiar mai fiind și nevoit să fac și un cadou gras pentru acest „privilegiu”. Ca să nu fiu greșit înțeles, peșcheșu` e de fapt cel mai mic dintre necazuri, și când reușesc să-mi exprim „urările de bine” față de un tânăr cuplu fără a fi nevoit să iau parte la sărbătoare o fac fericit. S-ar putea ca toate cele de mai sus să fie rezultatul tipului de personalitate în care mă încadrez (INTJ tipic) sau s-ar putea să fiu eu puțin sărit de pe fix, în orice caz nu am fost niciodată amator de petreceri. Nici măcar când eram puștan, sau student, și cu atât mai puțin acum.

Dar nu vreau să vă plictisesc prea mult cu ciudățeniile personale. Neavând ce face timp de atâtea ore, fără chef de vorbă și oripilat de tot soiul de cetățene obeze, dar convinse de talentul lor nativ la dansul pinguinului, precum și de distinși cetățeni care cu greu fac deosebirea între a a ciocni un pahar în cinstea cuiva și a bea 5 butelii, m-am trezit urmărind oarecum absent diferite discuții care se purtau prin preajmă. Unele erau atât de departe de orice ar putea prezenta interes pentru mine încât mi-e teamă că, așa cum se întâmplă de obicei, simpla mea figură și ignorarea temei au fost suficiente pentru a da impresia de individ cu nasul pe sus. Dar ce pot să fac dacă nu sunt în stare să aduc contribuții constructive pe teme de mare însemnătate precum problemele familiei Columbeanu sau regimul alimentar sugerat de nu știu care vedetă pe Acasă TV? Continue reading

Că e laie, că-i bălaie …

Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, nu am nimic împotriva credinciosului care recunoaște deschis că baza credinței sale este una pur emoțională. Poate îl face să se simtă bine, să treacă mai ușor peste greutăți. Poate are rădăcini care trebuie căutate la nivelul familiei și societății. Nu doresc să insist acum asupra acestor aspecte – despre motivele pentru care mulți au ajuns să creadă basme și pentru care unii dintre ei sunt greu de clintit de pe poziție am discutat într-un alt articol.

Atitudinea este cu totul alta atunci când individul pretinde că ar exista argumente de ordin rațional în favoarea divinității, și mai ales atunci când ajunge într-un stadiu de demență religioasă suficient de avansat încât să nege ramuri întregi ale științei moderne, din simplul motiv că nu se potrivesc cu o anumită interpretare a unei anumite cărțulii primitive. În fața acestor răspândaci ai ignoranței atitudinea de indiferență nu este potrivită, pentru că duce la o condamnare a generațiilor următoare.

Cea mai clară dovadă că o teorie este lipsită de valoare este atunci când cel care emite teoria respectivă este pregătit să vadă o „confirmare” strălucită a ei în orice, chiar și în rezultate contradictorii. Și cu greu pot fi găsite exemple mai bune decât cele oferite constant de cei care caută să justifice existența prietenului imaginar. Am selectat câteva dintre cele mai frecvente exemple pe care le-am întâlnit. Vă las să apreciați ingeniozitatea argumentației. Cum au ei acoperite toate variantele, drăguții de ei, și ce logici sunt! 😛 Continue reading

Theological lunacy

Știu că este penibil să fii nevoit să discuți despre niște lucruri elementare, așa cum o voi face eu în cele ce urmează. Ar trebui ca orice individ cu o vârstă de peste 10 ani, cu o brumă de educație și un intelect măcar mediocru să cunoască pe deplin cele de mai jos. Dacă ar fi așa, articolul nu și-ar avea rostul. Din păcate, discuțiile și argumentele prezentate de unele persoane, în special din sfera teistă, m-au convins că nu înțeleg principiul elementar expus în cele ce urmează.

Voi porni de la un exemplu. Să presupunem că badea Gheorghe, un cioban analfabet din vârful munților, are niște dureri de piept, ajunge pe mâna medicilor la un spital oarecare, și după investigații amănunțite este informat că este necesar să i se facă un by-pass coronarian, pentru că altfel îl paște un infarct miocardic major care s-ar putea să-l coste viața. Este foarte posibil ca pentru badea Gheorghe toți acești termeni să sune ca o limbă străină. Mai mult ca sigur, el nu știe ce este acela un by-pass coronarian, și exprimarea procedurii în engleză drept CABG (coronary artery bypass graft) nu-l va ajuta. Pacientul nostru va solicita o explicație care să-l lămurească cu privire la natura bolii sale și a intervenției la care urmează să fie supus.

Poate că un chirurg cardiovascular îi va explica faptul că acel by-pass este un procedeu care folosește un alt vas de sânge pentru a alimenta teritoriul vascular situat distal de obstacolul din interiorul unei artere coronare. Acel vas de sânge folosit ca și cale derivativă este frecvent artera mamară internă, sau poate fi recoltat dintr-o venă safenă. Dacă este amabil, doctorul nostru s-ar putea să-i arate și o imagine ca să-i ușureze explicația, ceva de genul celei din stânga.

S-ar putea însă ca ideea de coronară blocată să nu fie suficientă pentru a-l lămuri pe pacient. El nu știe nici măcar ce este aceea o coronară. În acest caz, medicul va merge cu un nivel mai jos cu explicația, definind coronarele ca niște artere care au rolul de a vasculariza inima. Dacă și termenul de arteră îi este necunoscut, i se va explica faptul că arterele și venele sunt vase de sânge, și diferența dintre ele este aceea că arterele duc sângele oxigenat spre organul țintă (periferie), în timp ce venele sunt vasele prin care sângele face drumul întors către inimă. Dacă și conceptul de vas de sânge este deasupra nivelului de cunoștințe al bietului ciobănaș, cel care îl educă va fi nevoit să mai coboare un nivel, și să ofere explicația privitoare la rolul de tuburi (sau conducte) al acestora. La un moment dat se va ajunge la niște lucruri suficient de simple încât să intre în aria de cunoștințe a celui care întreabă – de exemplu este probabil că înțelege și cunoaște ideea de țeavă, sau de curgere a unui lichid printr-un tub. Continue reading

Domnul Neanderthal & doamna Sapiens

De la descoperirea primelor fosile de Neanderthal în prima jumătate a secolului al XIX-lea și până în ziua de astăzi, în care avem deja ocazia să examinăm genomul acestei specii hominide, am fost mereu fascinați de ea. Motivele sunt mixte, atât de ordin științific, cât și de ordin psihologic. Sunt întrebări care ne-au preocupat și unele ne frământă în continuare. Enumăr câteva:

  • Dintre toate hominidele, sunt cele care se află cel mai aproape de omul modern (Homo sapiens sapiens) din punct de vedere anatomic și, evident, și al gradului de rudenie. Este oare corect să-i vedem drept o specie diferită, aparținând genului Homo, sau drept o altă rasă de Homo sapiens?
  • Am împărțit cel puțin câteva zeci de mii de ani aceleași teritorii în Europa și Asia. Oare care au fost relațiile dintre noi?
  • În cele din urmă, cam cu 25.000 – 30.000 de ani în urmă, Neanderthalienii dispar din peisaj, fiind împinși către extincție. Oare de ce?
  • Gradul înalt de asemănare fizică a generat încă de la început ideea unei posibile încrucișări cu aceștia. Oare avem în ADN-ul nostru urme ale unui asemenea „mariaj”?
  • Având o capacitate craniană la fel de mare (sau chiar ușor superioară) omului modern, oare aveau limbaj, cultură, unelte, viață socială dezvoltată, religie?
  • Dacă un Neanderthal ar fi reînviat, spălat, bărbierit, îmbrăcat în costum și lăsat să se plimbe pe străzile unui oraș modern, ar atrage privirile prin trăsăturile sale anatomice deosebite?

În prezent dispunem de fosile aparținând unui număr de peste 400 de exemplare diferite (niciunul nu este complet). Ca și morfologie, există diferențe clare. Craniul mai turtit și elongat, sprâncenele mai proeminente, anumite repere osoase modificate, forma toracelui, constituția mai robustă dar cu o înălțime mai mică și altele – listate de exemplu aici. Continue reading

Da – mutaţiile adaugă informaţie

Am primit un e-mail venind din partea unui creaționist (chiar mi-era dor de ei 😉 ). Nu înțeleg de ce unii preferă să-mi trimită asemenea scrisorele în loc să se înregistreze și să-mi arate prin comentarii „înțelepte” unde greșește evoluționismul. Întotdeauna îmi fac timp să răspund unor încercări de argumentare rațională, chiar dacă dovedesc lipsa de cunoștințe în domeniu a respectivului. În fine, anonimul care mi-a scris de data aceasta are meritul de a nu înjura și amenința cu flăcările iadului, și nici nu recurge la punerea pe seama biologiei evoluționiste a tuturor relelor din lume. Pentru grupul tembel din care face parte, este deja un succes. În schimb, pe partea științifică este victima (cum altfel) acelorași clișee expirate creaționiste pe care le găsiți pe site-urile lor, făcute pentru ignoranți, pseudo-argumente dovedite ca eronate de sute de ori, și în cele mai multe cazuri de decenii bune. Am răspuns unora dintre ele prin posturile mele precedente pe teme de evoluționism, altora le-am răspuns direct prin e-mail celui care m-a contactat. Parcă ar fi citit ghidul. 😆 Aici doresc să mă refer doar la unul singur dintre ele, pentru că pe cât este de răspândit în folclorul creaționist, pe atât este de eronat. Citez:

Noi nu am spus niciodată că nu există mutații, nici că toate mutațiile sunt dăunătoare, însă problema este că  mutațiile nu pot adăuga informație nouă în genom, ele pot doar modifica ceea ce există deja. Adică se poate să ai o mutație care duce la un cioc mai lung al unei păsări, sau la o eficiență mai crescută a unei proteine care era deja acolo … dar o mutație nu poate inventa un cioc sau o proteină utilă cu o funcție care nu exista înainte.

Am bolduit eu ideea centrală a acestei poziții. Aici ar trebui în primul rând să se definească ce anume înțelege creaționistul prin „informație” care s-ar adăuga (sau nu) în urma mutațiilor. Parcurgând literatura lor este vădit faptul că evită o asemenea definire, pentru un motiv foarte simplu. Există mai multe feluri în care se poate defini informația, mai multe modele, și indiferent pe care l-ar îmbrățișa există exemple evoluționiste suficiente pentru a-l satisface. În schimb, atunci când evoluționistul dă un exemplu de la bun început, creaționiștii au portița de ieșire „oh, dar nu asta înțeleg eu prin informație”. Cred totuși că și conform celor mai exigente pretenții, în cazul în care se pornește de la o porțiune care codifică pentru proteina A, și se ajunge la ceva care codifică pentru proteina A și pentru proteina B (diferită de A, și cu funcții utile), putem spune că a existat o creștere a informației. Continue reading

Conflictul dintre ştiinţă şi religie

În ultimul timp există discuții destul de aprinse pe forumuri și prin presă despre relația care există între știință și religie. Dezbaterea este veche, însă pare să se acutizeze în parte și datorită punctelor de vedere radicale exprimate de reprezentanții „noului ateism”, urmate, firesc, de riposta celor care nu le împărtășesc.

Există un conflict sau nu? Răspunsul „nu există” este îmbrățișat la ora actuală de marea majoritate a credinicioșilor și de o parte a ateilor și agnosticilor (denumiți acomodaționiști). Conform acestora, știința și religia nu se află în conflict deoarece răspund unor întrebări diferite, sau se adresează unor sfere diferite ale cunoașterii. Voi prezenta principalii piloni pe care se sprijină acest punct de vedere, și motivele pentru care-l consider profund eronat.

Fără îndoială că trebuie pornit cu deja celebrul principiu al NOMA (non-overlapping magisteria). Justificările actuale sunt cel puțin parțial sinonime cu cea formulată de Stephen Jay Gould (de altfel un binecunoscut ateu, cercetător evoluționist) în 1999:

Știința încearcă să documenteze caracterul factual al lumii naturale, să dezvolte teorii care coordonează și explică acele fapte. Religia, pe de altă parte, operează în domeniul diferit dar la fel de important al valorilor, scopurilor și semnificațiilor umane – subiecte asupra cărora domeniul factual al științei ne poate ilumina, dar nu le va putea niciodată lămuri pe deplin. În mod similar, oamenii de știință sunt nevoiți să lucreze cu principii etice, unele specifice profesiei lor, dar a căror validitate nu poate fi dedusă din descoperirile științifice în sine. Continue reading

Strania poveste a musulmanului devenit creştin-ortodox

Cu câteva zile în urmă am văzut filmul Strania poveste a lui Benjamin Button. Un film reușit, pe alocuri chiar emoționant, care urmărește firul epic al vieții unui individ care s-a născut bătrân și a evoluat în sens invers, spre starea de bebeluș vreo 80 de ani mai târziu. La impresia artistică reușită contribuie scenariul care îmbină o idee în esență dramatică cu momente amuzante, dar și calitatea actorilor.

Desigur, ideea centrală a filmului este o imposibilitate biologică, și nu cred că este necesar să explic de ce. De-a lungul anilor, am observat un lucru interesant, și anume faptul că persoanele care sunt foarte raționale în înțelegerea lumii înconjurătoare (sfera ateilor sceptici), sunt în același timp capabile de a gusta din plin „basmele” clasice sau moderne, sub formă scrisă sau audio-vizuală. Chiar și pe acest blog unii colegi și-au exprimat fascinația timpurie pentru povești – un exemplu aici – bolduit de mine. Bănuiesc că o minte care este suficient de lucidă pentru a înțelege lipsa de „magie” a realității este predispusă să se delecteze cu scenarii fantastice atunci când vine vorba de artă. Poate este un fel de lege a compensației. 🙂

Din contră, credincioșii cei mai înfocați tind să strâmbe din nas la așa ceva, mai ales când li se pare că opera respectivă ar avea vreun oarecare mesaj care intră în contradicție cu caraghiosul lor sistem de superstiții. Este de-a dreptul hilar să constați că internetul e plin de recomandări creștine împotriva aventurilor bietului Harry Potter, sau a unei povești precum cea din The Golden Compass.

Religiile sunt pline de basme, este însăși esența lor. Ființe magice, cu puteri magice, făcând miracole, nelimitate de legile naturii. Deosebirea este că unii iau acele basme în serios. Ateul care citește sau vede Lord of the Rings gustă din plin miracolele pe care le face toiagul lui Gandalf, vrăjitorul cel bun, dar știe că sunt ficțiune pură. Credinciosul crede că mâna lui  Moise întinsă asupra Mării Roșii chiar a despărțit apele, iar cel care pupă moaște crede la modul cel mai serios că acele oseminte îl vor ajuta să scape de psoriazis sau diabet. Continue reading

Demitizarea abiogenezei

Discutam acum câteva zile cu un coleg despre drama prin care a trecut un cunoscut de-al său, cetățean olandez. Tatăl său, până în urmă cu un an perfect sănătos, a prezentat o degradare rapidă cognitivă, o demență accelerată însoțită de semne neurologice rapid progresive (convulsii, tulburări motorii, de vorbire etc.). În urma investigațiilor s-a pus diagnosticul de boală Creutzfeldt-Jakob, una din acele afecțiuni degenerative ale sistemului nervos central în care medicina contemporană este deocamdată lipsită de orice resurse terapeutice. Decesul a survenit după aproape un an de chin pentru suferind și familia sa. Din fericire, afecțiunea este rară, însă atunci când apare este necruțătoare.

Pornind de la ghinionul bietului om am ajuns la „oile noastre”, alea neurologice, comentând despre cauza bolii în sine. Agentul cauzal a fost identificat și face parte din grupul prionilor. Prionii aceștia nu sunt altceva decât niște forme ciudate ale unor proteine, mai exact proteine cu o structură spațială diferită și „greșită” față de omoloagele prezente în celulele unui individ sănătos. Prionii nu sunt niște vietăți, nu au vreun metabolism propriu, sau material genetic. Sunt doar niște proteine „strâmbe”. De fapt și termenul în sine vine de la „infectious protein”. Primii prioni au fost evidențiați prin anii 80. Acțiunea lor este una de tip cascadă, determină modificarea proteinelor endogene în forma prionică, și aceasta la rândul ei va racola noi și noi proteine care pățesc același lucru. Sperietoarea denumită popular „boala vacii nebune” (encefalopatia bovină spongiformă) este tot o boală prionică. Continue reading

De ce nu-i convingem?

Pentru cei care fac parte din categoria ateilor, lucrurile sunt clare. Există argumente zdrobitoare de ordin filozofic, rațional, științific, istoric împotriva existenței oricărei variante de dumnezeu. Cărțile scrise pe această tematică sunt convingătoare și elegante prin raționamentele folosite. Dezbaterile la care iau parte reprezentanții mai noi sau mai vechi ai „tagmei” sceptic-raționale se soldează de obicei cu umilirea intelectuală a teiștilor, ale căror speculații sunt puse în adevărata lor lumină – doar o pledoarie izvorâtă în principal din gândirea de tip deziderativ.

Cu toate acestea, se întâmplă relativ rar ca argumentația solidă și pertinentă la care fac apel ateii să convingă într-adevăr un teist pur-sânge să-și schimbe poziția. Desigur, există nehotărâți, și există o mulțime de indivizi care se aflau deja într-un proces de tranziție, pentru care asemenea puncte de vedere exprimate articulat grăbesc sau decid schimbarea. Însă nu se întâmplă prea frecvent ca un credincios adevărat să sufere subit un soi de declic intelectual care să-l trezească la realitate.

Constituția mea duce la acceptarea unei poziții de tip științific-rațional, la susținerea unei idei proporțional cu probabilitatea ca ea să fie corectă, pe baza datelor de care dispunem și a raționamentelor de tip inductiv și deductiv generate de acele date. Ca urmare, multă vreme mi-a fost foarte greu să înțeleg cum poate cineva să susțină credința în diferite istorioare supranaturale vădit contrazise de tot ceea ce cunoaștem despre lumea înconjurătoare. De multe ori am cedat tentației de a pune totul pe seama prostiei interlocutorului, și uneori am avut dreptate. Alteori însă modul de exprimare sau pregătirea profesională a partenerului de discuție făceau această variantă una poate prea comodă și probabil incorectă. Discuțiile interminabile purtate pe forumuri și dezbaterile la care am participat fie direct, fie ca martor, m-au ajutat treptat să înțeleg principalele motive pentru care cei din tabăra adversă nu par a fi impresionați de ceea ce nouă, ateilor, ne par a fi lucruri mai mult decât evidente.

Așadar, care ar fi motivele pentru care nu reușim să-i convingem pe credincioșii hardcore? Enumăr câteva dintre cele mai comune, din experiența proprie, fără a avea pretenția unei liste exhaustive. Continue reading

Este ateismul în creştere? (Remus says no)

Am avut recent un schimb de idei cu un distins cititor al blogului, Remus, ateu și el, dar care își exprimă rezerve serioase cu privire la dinamica pozitivă a ateismului pe plan mondial, și în particular în SUA și Europa. Comentariile pot fi găsite la articolul Nu am devenit ateu. În vreme ce eu (și toate sursele pe care le cunosc) sunt de părere că există o creștere reală, el pare a fi de o părere diferită. Găsesc opiniile sale interesante și stimulante, astfel încât merită  mai mult decât un răspuns scurt într-un comentariu. În paranteză fie spus, voi evita adresarea directă, mai ales că pe mine formula pe care o folosește Remus (dumneata) mă deranjează. Pe un blog mi se pare firesc fie să renunți la formalisme și să te adresezi cu „tu”, sau, dacă dorești să fii politicos, termenul de Dvs. mi se pare potrivit. „Dumneata” are conotații peiorative. Așadar, să trecem la subiectul propriu-zis, și mă voi referi strict la partea de statistică, cea care mi-a atras atenția.

În legătură cu evoluția credinței/necredinței în rândurile elitelor științifice americane, se pare că este o neînțelegere. Vorbim despre lucruri diferite. Partenerul de dialog se exprimă în felul următor: „ultimele date statistice in SUA arata ca noua generatie de oameni de stiinta valorosi (academicieni) sunt atei intr-o proportie mai mica decat vechea”. Exprimarea mea a fost următoarea: „procentajul academicienilor necredincioși este în continuă creștere în SUA.” Ulterior, pentru argumentarea poziției, mi s-au prezentat referințele unui studiu pe care îl cunosc, în care se confirmă de altfel nivelul foarte scăzut al religiozității în rândurile elitei științifice, dar se arată că acesta este ceva mai mare în categoria 18-34 ani decât în cele de vârstă mai înaintată. Însă nu despre asta discutăm, împărțirea pe grupe de vârstă a oamenilor de știință de la un moment dat. Ceea ce contează este modul în care se prezintă per ansamblu această categorie într-o perioadă istorică, comparativ cu alta. Eu cel puțin la asta m-am referit. Atașez un grafic sugestiv. Continue reading

Nici indienii nu sunt mai breji

În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile  empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc. Continue reading