Specialişti în woo-woo

Englezescul  woo-woo, sau, mai simplu, woo, este o adăugire relativ recentă la limbajul internautic al comunității sceptic-raționale, și recunosc deschis că îmi place la nebunie. 😎

Nu am reușit să-i descopăr etimologia exactă, ci doar niște presupuneri. Prima menționare apare cam pe la sfârșitul anilor 80, dar popularitatea în creștere, la care doresc și eu să îmi aduc mica contribuție, este evidentă doar în ultimii  3-4 ani. Pe un site cineva susținea că ar fi vorba la origine de imitarea sunetului lugubru prezent ca fundal al filmelor cu fantome și al altor producții horror vechi și de prost gust. Alții spun că ar fi vorba despre tema muzicală din seria The Twilight Zone. Ar mai fi și unele opinii care susțin că a fost pur și simplu născocit de cineva, fără legătură cu vreo temă muzicală (cine este acel cineva nu e clar). Este cert însă că nu are nicio legătură cu verbul „to woo”, care înseamnă a face curte, sau a cere anumite favoruri.

Dacă în privința originii lucrurile nu sunt tocmai clare, în privința semnificației nu există dubii. Adepții curentelor woo-woo sunt cei care acceptă cu cea mai mare seninătate afirmații neverificate, neștiințifice, iraționale despre lumea înconjurătoare. Sunt persoane care se caracterizează printr-un nivel al gândirii critice deosebit de scăzut și care au o filozofie centrată pe o credulitate nemărginită când vine vorba de „parapupu” (na, că avem și în limba română neologisme pentru de-astea), în schimb sunt foarte rezervați și sceptici în privința unor teorii științifice acceptate în cvasiunanimitate de cercetătorii din domeniu. Termenul woo-woo nu este folosit pentru a desemna aberațiile tradiționale, de tipul religiilor, ci doar pentru trăznăile de tip modern, new age. Fenomene paranormale, terapii miraculoase alternative, conștiință universală, unde misterioase, energii vitale, telepatie, telekinezie, astrologie, premoniții, călătorii în alte lumi, plan astral, miracole, homeopatie, fantome, spirite, entități energetice, magneți, reîncarnare, rezonanțe misterioase, laser, misticism de toate tipurile – iată doar o scurtă listă din articolele preferate de acești indivizi. E interesant faptul că, deși teoriile lor ciudate se intersectează adesea cu cele ale religiilor tradiționale, membrii comunității woo-woo se simt chiar jigniți când sunt comparați cu credincioșii obișnuiți. Consideră că ideile lor sunt moderne și că au un suport științific (aici neapărat adaugă ceva fraze din care nu poate lipsi termenul de cuantic). Pe de altă parte, dacă aud de lucruri precum evoluționismul, strâmbă din nas. Ce e drept, nu se apropie de stupizenia creaționiștilor, de fapt cei mai mulți chiar acceptă cu jumătate de gură evoluția în sine, dar caută explicații diferite pentru ea, imateriale. Continue reading

Peştoaica legată mistic de Săgetător

Am aflat de curând că un fost coleg și prieten, căruia-i voi spune Marcel (nu e numele său real), este pe punctul de a divorța. Gura târgului spune că doamna ar fi fost găsită într-o ipostază exagerat de tandră cu un tinerel.  Până aici, nimic deosebit. Însă motivul „real” al despărțirii mi l-a oferit o colegă pricepută:

Era evident că nu aveau cum să se înțeleagă, deoarece ea este Pește iar el e Săgetător!

What? Cum zisăși? Există oameni educați, în mileniul trei, care iau astrologia în serios? Se pare că da. Și judecând după numărul de emisiuni TV, discuții pe internet, rubrici din ziare ș.a.m.d. numărul acestora este chiar unul semnificativ. Fiind un tip studios din fire, am decis să verific mai întâi ce spun experții despre compatibilitatea dintre Pește și Săgetător. Mi-era teamă că nu voi găsi referințe suficiente. Ha, ha, ha, câtă naivitate, se vede că sunt depășit! Prietenul google dă 64.500 de rezultate la căutarea „compatibilitatea zodiilor”, iar dacă o iei pe engleză cu „astrological compatibility” sunt 1.260.000 de rezultate. Cool! O adevărată industrie, avem de unde alege.

Am ales câteva mai din fruntea listei și am început studiul. Mă așteptam să găsesc ceea ce mi-a spus colega, o critică severă și avertizare serioasă asupra pericolelor care-i pândesc pe săgetătorii îndrăgostiți de peștoaice (peștișoare?). Dar … o nouă surpriză! Descrierea relației este cât se poate de variată, de la unele care afirmă că sunt „legați mistic” până la altele care afirmă că e un dezastru. E posibil cumva ca astrologii să nu se pună de acord între ei? Sau metodele lor să nu fie infailibile? Hmm…

Hai să dăm niște citate, însoțite de micile mele comentarii de necunoscător în ale astrologiei. Ne spune unul: Continue reading

Mai inteligenţi? Of course!

Puține lucruri îi supără mai mult pe credincioși decât reamintirea faptului că studiile arată existența unei corelații inverse între coeficientul de inteligență și gradul de religiozitate. Relația se păstrează indiferent dacă se efectuează comparații la nivel de indivizi sau la nivel de țări. Același tip de legătură se găsește și între nivelul educației și religiozitate. Practic, cu cât o persoană este mai inteligentă și cu mai mulți ani „de școală”, cu atât este mai probabil să nu fie religioasă. Dar mai bine să dau un citat ceva mai lung din tătuca Dawkins:

Eforturile susținătorilor de a găsi oameni de știință distinși, moderni, care să fie credincioși, degajă un aer de disperare care generează acel sunet de neconfundat al unor butoaie goale care sunt râcâite. Singurul site care pretinde a prezenta o listă cu „oameni de știință creștini câștigători ai Premiului Nobel” prezintă un număr de 6, dintr-un total de câteva sute de laureați. Dintre aceștia 6, s-a dovedit că 4 nu erau laureați Nobel, iar unul, cel puțin, după cum știu eu cu siguranță, este un noncredincios care merge la biserică din rațiuni de socializare. Un studiu mai sistematic al lui Benjamin Beit-Hallahmi „a descoperit că printre laureații Premiului Nobel pentru știință, ca și printre cei pentru literatură, era prezent un remarcabil grad de ireligiozitate, comparativ cu popoarele din care aceștia provin.”

Un studiu realizat de Larson și Witham pentru prestigioasa revistă Nature, în 1998, a arătat că dintre oamenii de știință americani apreciați ca fiind suficient de distinși pentru a fi aleși în National Academy of Sciences, numai 7% cred într-un dumnezeu personal. Această copleșitoare preponderență a ateilor reprezintă aproape opusul profilului populației americane obișnuite, din care nouăzeci de procente cred într-o ființă supranaturală de un fel oarecare. Cifra referitoare la oamenii de știință mai puțin eminenți, care nu au fost aleși în respectiva academie, este intermediară. La fel ca și la cei distinși, numărul celor credincioși este mai mic, dar cu un procentaj ceva mai puțin dramatic, de patruzeci de procente. Această situație corespunde întocmai cu ceea ce mă așteptam, anume ca oamenii de știință americani să fie mai puțin credincioși decât publicul larg, iar cei mai apreciați dintre ei să fie și cei mai puțin religioși. Ceea ce este remarcabil este opoziția polară dintre religiozitatea publicului american în general și ateismul elitei intelectuale. … Continue reading

E doar un leu

Astăzi mi s-a spus din nou, probabil pentru a suta oară, că evoluția este „doar o teorie”. Cred că e greu să vorbești despre evoluție și să nu auzi acest „reproș”.

Dacă te plimbi pe stradă și un cetățean îți spune „am pierdut un leu”, probabil că zâmbești și îl consolezi cu vorbe de genul „oh, și ce dacă, e doar un leu”, poate chiar te pregătești să deschizi portofelul și să-l ajuți să-și recupereze paguba. Lucrurile însă se schimbă radical atunci când cetățeanul te informează că e paznic la grădina zoologică din apropiere, și că e vorba de un leu flămând care a dispărut. Probabil că expresia „e doar un leu” nu mai sună chiar la locul ei într-o asemenea situație.

Chiar dacă pare o comparație forțată, senzația pe care o simte un evoluționist când aude că „evoluția e doar o teorie” nu este diferită de cea a paznicului care aude că „e doar un leu”. Ambii realizează instantaneu că interlocutorul nu-și dă seama despre ce este vorba, și folosește un anumit termen într-un alt sens decât cel potrivit.

În limbajul uzual, considerăm observațiile și faptele ca fiind gradul cel mai înalt de cunoaștere, cele mai sigure. „Am observat că Mircea o conduce pe Dora acasă cu mașina” sau „este un fapt dovedit că între Mircea și Dora e ceva”. Pentru termenul de ipoteză se rezervă o poziție inferioară – „ipoteza mea este că Mircea o place pe Dora” – asta nu pare atât de convingător ca observațiile sau faptele. Termenul de lege este folosit mai mult în sensul prescriptiv (nu descriptiv), spre exemplu „legea spune că ai voie să treci strada doar prin locuri special amenajate, pe treceri de pietoni”. Evident, în Republica Balcanică România toată lumea „știe” că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, așa că nu valorează mult. În fine, în același limbaj de zi cu zi, termenul de teorie este folosit de cele mai multe ori într-un sens peiorativ, ca un fel de încropeală, o chestie bazată pe un soi de ghicit sau bănuială de obicei nefondată. „Ia auzi ce teorie are și ăsta” … „după teoria ta românii sunt cei mai deștepți din lume” … ca să nu mai vorbim de populara „nu-mi fă mie teoria chibritului!”. Când cineva afirmă că teoria evoluționistă este „doar o teorie”, fără îndoială că folosește termenul în sensul său uzual, de mai sus, și, în mod explicabil, consideră că ar fi ceva nu prea sigur, un soi de bănuială vagă a unor cercetători. Ba mai mult, pentru a întări poziția ignorantă pe care se află, interlocutorul chiar adaugă de multe ori „deci nu este un fapt, sau o lege!” – încercând să contrasteze poziția inferioară pe care s-ar situa teoriile cu cea superioară pe care se află legile și mai ales faptele. Continue reading

Category: Generalităţi pe teme evolutive | Comentariile sunt închise pentru E doar un leu

Poftă bună la nylon

Menționam în articolele precedente pe teme evoluționiste minciunile repetate ad nauseam de creaționiști, cum ar fi cea cu lipsa fosilelor intermediare. Cred că exemplul prezentat legat de moștenirea lăsată de strămoșii balenei este suficient de clar pentru a dovedi absurdul unor asemenea afirmații.

Undeva la loc de (ne)cinste în arsenalul afirmațiilor creaționiste se găsește și cea conform căreia mutațiile ar fi incapabile de a adăuga noi trăsături, de a adăuga „informație”. Creaționiștii se feresc să definească ceea ce înțeleg ei prin informație, pentru că automat s-ar putea da exemple care să le arate că greșesc. Totuși, din lectura articolelor de pe site-urile lor se înțelege cu destulă claritate că prin adăugarea de informație ei presupun apariția unor noi porțiuni genetice, care să codeze noi proteine utile organismului. Cu alte cuvinte, acceptă faptul că există mutații, unii dintre ei acceptă inclusiv faptul că unele mutații ar putea ajuta organismul în anumite condiții, însă toate acele modificări sunt văzute ca o reajustare a materialului deja existent. De exemplu, în viziunea lor, o pasăre ar putea avea niște gene pentru cioc mai lung sau mai scurt, și în funcție de schimbările de climat sau habitat s-ar activa fie un anumit subset de gene, fie celălalt (ambele deja existente, dăruite de Creator). Sau, cu alte cuvinte, nimic nou sub Soare (ca să folosesc și o expresie cu origine biblică, pe placul lor).

Faptul că greșesc este dovedit de nenumărate observații și chiar experimente, precum cel pe care l-am descris aici – iată informație complet nouă, rezultată prin cumularea a două mutații punctiforme, ducând la metabolizarea citratului. Astăzi mă voi referi pe scurt la un alt exemplu, folosit adesea de evoluționiști, deoarece este unul extrem de convingător. Continue reading

Pledoarie pentru sportul minţii

Jocul de șah a fost privit din cele mai vechi timpuri cu respect și admirație. Renumele său de sport al minții este binecunoscut și nu este în pericol de a fi detronat nici măcar în ziua de astăzi, când cele mai performante programe de șah au ajuns să depășească omul.

Este singura activitate umană care se poate lăuda cu statutul de sport, știință și artă în același timp. Este un sport deoarece solicită participanții la maxim (fizic și psihic), în cadrul unor competiții organizate după reguli sportive, cu arbitri, clasamente, federații și regulamente stricte de concurs. Este o știință deoarece lucrează după regulile științei și se bazează pe un imens volum de cunoștințe acumulate de câteva secole, necesitând mii de ore de studiu pentru a ajunge la măiestria unui jucător de talie internațională. Este o artă pentru că în lumea cu 64 de pătrate albe și negre se pot naște adevărate capodopere combinative, idei strălucite pe care, din păcate, doar cei inițiați le pot gusta și înțelege pe deplin.

Am descoperit șahul foarte târziu și absolut întâmplător, la vârsta de 14 ani, privind niște partide jucate de amatori. M-a fascinat din primul moment, și am descifrat singur regulile jocului. A urmat o perioadă de câțiva ani în care practic am „devorat” toate cărțile și materialele șahiste pe care am reușit să pun mâna, jucând în paralel concursuri din ce în ce mai tari. Am avut satisfacția ca peste doar 3 ani să ajung campion național la categoria mea de vârstă, învingând jucători care aveau peste 10 ani de studiu în spate și o groază de antrenori (eu eram autodidact). Clasificările sportive au urmat cursul firesc, de la jucător de categoria a III-a, apoi a II-a, categoria I, candidat de maestru, maestru … apoi au urmat titlurile internaționale – maestru FIDE, maestru internațional. Sunt mândru că, deși pentru mine a fost doar un hobby, am obținut victorii la cei mai buni jucători ai țării, și am reușit să înving zeci de mari maeștri internaționali, jucători profesioniști. Din păcate, cerințele deosebite ale facultății pe care am urmat-o și ulterior ale meseriei pe care mi-am ales-o m-au împiedicat să continui pe acest drum. Practic, am fost forțat să mă mulțumesc cu 1-2 turnee pe an, în scurtele perioade de vacanță, iar ulterior și acelea au dispărut din peisaj. Continue reading

Unul dintre instrumente?

Titlul blogului (Prin filtrul rațiunii) nu este întâmplător. Cred că esența disputei dintre pozițiile teiste și cele ateiste se rezumă de fapt la modul în care sunt înțelese metodele de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Metoda științifică, bazată pe raționalismul de tip empiric, este fundamentul realizărilor moderne, de la Galileo încoace. De-a lungul timpului însă apologeții creștini și chiar anumiți filozofi au sugerat și alte metode, să le spunem alternative, precum credința, revelația sau tradiția. Validitatea conceptului de dumnezeu depinde în cel mai înalt grad de validitatea metodelor alternative de mai sus, și în special validitatea credinței, sau a ceea ce denumeam f-credința.

Rațiunea poate fi definită în sensul cel mai larg drept capacitatea de a extinde aria cunoașterii pornind de la niște date existente, prin folosirea mijloacelor de natură logică (deductiv sau inductiv). Caracteristica fundamentală a rațiunii este claritatea. Capacitatea de a raționa este specifică omului, și este, după părerea mea, cel mai prețios dar cu care ne-a înzestrat evoluția. În lipsa rațiunii este imposibil nu doar progresul cunoașterii științifice, ci și orice discurs inteligibil. Chiar și cei care caută să sugereze că importanța rațiunii ar fi una mult mai redusă decât este general acceptat în lumea modernă, folosesc (sau mai bine spus încearcă să folosească) argumente de tip rațional pentru a-și dovedi punctul de vedere. Este oarecum amuzant să constați că atacă tocmai pârghia pe care o folosesc pentru a dovedi ceva. Este ca și cum cineva ar striga în gura mare că e mut.

Eu resping teismul pentru că, din punctul meu de vedere, nu există nici măcar un singur argument rațional în favoarea sa, și pentru că nu recunosc legitimitatea vreunei alte metode, precum f-credința. Pentru mine, credința este un exemplu de lașitate intelectuală, un exemplu de frică, de predare necondiționată în fața unor speranțe deșarte sau instincte necontrolate. Continue reading

„Ateul” Hitler

Abia am publicat articolul precedent, că am și fost făcut cu ou și oțet într-un mesaj prin email de către un oarecare Adi (o fi Adi de la Vâlcea? 😛 ). Citez: „Pe langa faptul ca aberezi cu gratie mai a-i si nesimtirea sa sugerezi ca Hitler n-ar fi fost ateu” (am păstrat și ortografia originală). Din păcate, autorul nu are niciun fel de argumente. Aș mai da și alte citate din scrisoare, dar nu prea am ce, ca în bancul din copilărie: „Johnny, ce-a spus unchiul Robert când a căzut de pe scară?” – „Păi, mami, pot să omit cuvintele injurioase?” – „Evident, puiule, doar așa te-am învățat!” – „Atunci … n-a zis nimic”.

Propagandiștii creștini s-au străduit din răsputeri după cel de-al doilea război mondial să denatureze imaginea lui Hitler, evident nemulțumiți de asocierea unuia de-al lor cu crimele naziste. Strategia se pare că a reușit, cel puțin pentru prostime. Din fericire, există o mulțime de documente și înregistrări care arată fără niciun soi de dubiu faptul că Hitler era o persoană profund credincioasă. Ce e drept, era un creștin ciudat, care interpreta biblia în așa fel încât să-și justifice propriile ambiții. Dar oare nu așa fac cu toții? În exprimarea sintetică și plină de haz (ca întotdeauna) a lui George Bernard Shaw:

No man ever believes that the Bible means what it says: He is always convinced that it says what he means

Legat de Hitler, cea mai importantă sursă de informare este chiar opera sa de suflet și de căpătâi, Mein Kampf. Voi enumera mai întâi principalele concluzii care rezultă din lectura acesteia (da, am citit-o în întregime). Continue reading

Victime ale ateismului: zero

Dacă stai de vorbă mai mult de 5 minute cu un credincios, încercând să-i explici din ce cauză ești ateu, este aproape imposibil să nu auzi niște reproșuri legate de Hitler, Stalin sau Pol Pot. Spuse uneori pe un ton de ceartă, alteori cu o voce sugrumată de emoție sau plină de revoltă, acuzele în sine sunt cam aceleași, și anume că ateismul duce la crime împotriva umanității, de tipul celor săvârșite de cei de mai sus. Faptul că Hitler nu era câtuși de puțin ateu este binecunoscut de toți cei care i-au studiat scrierile sau discursurile, dar las asta la o parte. De cele mai multe ori discuția continuă pe un făgaș prostesc, în care ateul contraatacă prin ilustrarea crimelor teiste, și se face un soi de numărătoare de capete. În final, teistul declară triumfător că a biruit, ateismul este greșit, pentru că au ieșit mai multe victime ale ateilor. Nici nu e de mirare, imaginați-vă armele secolului XX în mâna cruciaților sau inchizitorilor… atunci să vezi masacre.

Discuții și argumente de tipul celor de mai sus sunt însă nu doar inutile, ci și greșite în esență. Voi încerca să susțin acest punct de vedere în cele ce urmează.

1. Să presupunem prin absurd că a fi ateu duce automat la crime odioase, nepăsare față de semeni, boli groaznice și bube-n cap. Și să mai presupunem că religiozitatea duce, din contră, la râuri de lapte și miere. Chiar și așa, nu se poate constitui în vreun argument care să susțină că afirmațiile religioase sunt adevărate. Valoarea de adevăr a unei propoziții nu are nicio legătură cu felul în care te face să te simți sau să te comporți. Dacă te sună un individ pus pe farse și te anunță că peste o lună vei primi o moștenire din Australia, te bucuri nespus. Este o minciună, dar timp de o lună probabil că te va face cel mai fericit și generos om. Teiștii suferă de o incapacitate cronică de a înțelege lipsa probatorie a argumentului utilitarist. Ei par să spună „din moment ce vestea moștenirii ne face fericiți, înseamnă că moștenirea există!”. Continue reading

Povestea balenei

O veste bună: după ce în ultima vreme v-am plictisit cu tot soiul de idei filozofice aride, astăzi avem desene și poze. 🙂

Încă din copilărie, când nu aveam nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă evoluționismul, am observat diferitele feluri în care „poporul” își bătea joc de ideile respective. Nici nu știam pe-atunci că există ceva denumit creaționism, dar, când cei mari discutau, făceau un haz teribil de ideile „caraghioase” ale lui Darwin (pe care, acum realizez, nici nu le cunoșteau sau înțelegeau). Probabil că în niciun alt domeniu al cunoașterii nu există o discrepanță atât de mare între ceea ce se știe la nivel de experți și ceea ce „știe” omul de rând.

Printre exemplele bășcălioase citate cel mai frecvent acum câteva decenii se număra și acela al trecerii de la viața acvatică la cea de uscat. Cum adică, peștii la un moment dat „s-au hotărât” să ia o gură de aer? Ha ha ha, suna râsul ignoranței. Acum avem fosile care dovedesc întocmai acea tranziție, precum celebrul Tiktaalik, sau Acanthostega, sau Ichtyostega, fără nicio urmă de îndoială. Și mai râdea prostimea cu și mai mare poftă auzind ideea că unele mamifere ar fi luat calea întoarsă de pe uscat în apă, devenind cetacee. Jerry Coyne chiar ne povestește despre o prelegere a bătrânului creaționist Duane Gish în care prezenta o caricatură înfățișând un fel de vacă-sirenă (jumătatea din față vacă, plus coadă de pește), aflată la marginea unei ape, care nu se putea decide dacă să intre în apă sau să rămână pe uscat. Nu pot să nu asociez imaginea cu cea a unui dobitoc fudul care pe vremuri reprezenta absurda idee a unui Pământ rotund printr-o caricatură în care cei de pe partea de „jos” se țin cu greu de tot soiul de buruieni, să nu „cadă”.

Abia spre sfârșitul anilor 80 au apărut dovezi din ce în ce mai clare că balenele și delfinii (cetaceele) provin dintr-un grup de mamifere denumite artiodactyle, grup din care se trag și multe alte specii actuale (cămile, girafe, porci, hipopotami etc.). Continue reading

Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)

Am discutat în prima parte motivele pentru care argumentele filozofice folosite de teologi nu au niciun soi de relevanță asupra credinței celor mulți, deoarece sunt incapabile să facă vreo conexiune între eventuala forță creatoare (dacă există) și tipul concret de dumnezeu imaginat de practicanții diferitelor religii. Spuneam atunci că mă voi referi în particular la cel mai modern și mai popular argument, așa-zisul argument cosmologic Kalam.

În esență, argumentele cosmologice doresc să demonstreze existența unei ultime cauze, pe care o denumesc dumnezeu. Deoarece în forma lor tradițională au fost de mult dovedite ca inadecvate, teologii moderni precum W. L. Craig au încercat să aducă îmbunătățiri care să elimine vechile critici. Argumentul Kalam se prezintă sub forma unui silogism. Premisele sale sunt următoarele:

1. Orice lucru care are un început (care începe să existe) are o cauză.

2. Universul a început să existe.

Din cele două premise de mai sus se deduce concluzia:

3. Ca urmare, și Universul are o cauză, iar acea cauză o denumim dumnezeu. Cauza, în mod evident, trebuie să fie exterioară universului.

În felul în care este formulat, silogismul este ușor de înțeles și corespunde pe deplin intuiției noastre. Faptul că este atât de intuitiv, de bun-simț, este tocmai ceea ce ne împiedică să-i vedem șubrezenia, la prima vedere. Cum spunea Dan Dennett, argumentul ia niște intuiții pe care le-am dobândit din observarea evenimentelor banale de zi cu zi, și le transferă în sfera cosmogoniei unde, la fel ca și în sfera mecanicii cuantice, asemenea intuiții sunt egale cu zero. Legitățile care guvernează particulele subatomice contrazic în mod flagrant ceea ce ne spune intuiția și bunul simț, și fizicienii ne asigură că și la nivel de macrocosmos lucrurile stau la fel. Idei precum relativitatea timpului, sau natura singularității, sau existența unei entități de o vârstă finită dar fără început temporal sunt pe cât de străine înțelegerii noastre intuitive, pe atât de adevărate din punct de vedere fizic și matematic.

Voi trece la analiza concisă a câtorva puncte unde premisele argumentului Kalam „scârțâie”. Evident, aproape toate argumentele de mai jos au fost menționate deja de diverși gânditori, eu nu fac decât să încerc să le sistematizez și să le prezint într-o formă simplificată. Continue reading

Bacteria creaţionistă

Există persoane care nu doresc să înțeleagă teoria evoluționistă, pentru că s-au îndrăgostit de un anumit model al lumii și vieții (în general unul religios). Aceștia fug de informația din domeniu „ca dracul de tămâie”, ca să folosesc un termen pe limba lor. Acele persoane oricum vor evita acest blog și în general orice le-ar putea răsturna concepțiile mistice.

Există persoane care nu pot să o înțeleagă. Nu au capacitatea intelectuală necesară, și chiar dacă ar încerca să studieze despre ce e vorba, probabil că nu ar rămâne cu prea mult. Pe aceștia nu pot să-i ajut.

Există însă și persoane care au și dorința, și capacitatea de a înțelege, dar nu li s-a explicat niciodată în ce constă această teorie și care sunt dovezile pe care se sprijină. Articolul care urmează este adresat acestei categorii și se bazează în principal pe o discuție mai veche pe care am purtat-o pe un forum.

Principalele probleme care le întâmpină categoria a treia de mai sus sunt legate de faptul că există o nepotrivire majoră între ceea ce susține teoria evoluționistă și intuiția pe care o avem cu toții. Asemenea contradicții nu sunt un lucru nou în istoria științei și se pot da numeroase exemple. Să ne punem în postura unui om obișnuit din antichitate, care aude că niște învățați au sugerat teoria că Pământul e rotund. Oare cât de șocat și neîncrezător ar fi omul nostru, care vede și simte cu claritate că e plat? Dar momentul în care a început să câștige teren ideea că bolovanul ăsta pe care locuim se învârte nu doar în jurul său, ci și în jurul Soarelui, cu viteze incredibile? „Păi de ce nu cădem, păi de ce nu amețim, de ce nu ne ia vântul, ce pățesc cei de pe partea cealaltă … „. Dar ca să venim mai aproape, cât de intuitiv este faptul că boli de care suferă omenirea de mii de ani, care ne-au omorât pe capete, sunt produse de niște vietăți minuscule, care nici nu se văd cu ochiul liber, atât de mici că încap milioane pe un vârf de ac? Sau mai aproape, oare cât de clară ne este azi, chiar și celor mai citiți, teoria relativității? Nu vorbesc de înțelegerea abstractă a ei. Oare „simțim” ca fiind în regulă ideile relativiste, ne împăcăm pe deplin cu ele? Să mai vorbesc despre mecanica cuantică? Ea stă și mai rău decât evoluționismul, ca și mulare pe intuiția nativă, chiar mult mai rău. Cu toate astea, de fiecare dată, predicțiile ei se dovedesc corecte, la fel ca și predicțiile evoluționiste. Fosilele continuă să umple goluri mai vechi și genoamele analizate continuă să-și trădeze originea și gradele de rudenie cu alte genoame.

Problema cu teoria evoluționistă nu este una de insuficiență a dovezilor… ele sunt realmente covârșitoare. Problema este cu totul alta, că unii dintre noi le asimilează greu, pentru că sunt împotriva intuiției și bunului simț valabil în viața de zi cu zi. Eu însă sunt optimist, pentru simplul fapt că și această intuiție este educabilă în timp. La fel ca și zbenguiala Terrei prin ceruri la vremea ei, la fel ca și toate celelalte, trece de la faza de „haha, ce idiot savantul ăla”, la faza de „mda, are ceva argumente, dar clar că e trasă de păr”, apoi la faza „să știi că s-ar putea!”, la faza „da, e cea mai plauzibilă, dar nu e 100%” și în final la faza în care deja la vârste preșcolare este integrată ca parte a înțelegerii lumii reale. Continue reading

Actorie … alternativă

Am ezitat destul de mult înainte de a publica acest post. E vorba de o tânără de douăzeci și ceva de ani, pe care am revăzut-o după mai mult timp, întâmplător. Având în vedere particularitatea cazului, nu este deloc dificil pentru cei implicați direct sau indirect să realizeze despre cine este vorba, așa încât am considerat corect să-i cer permisiunea direct înainte de a mă apuca de scris. Poate că unii vor avea de învățat ceva din istoria de mai jos. Din păcate, nu o vor citi destui încât să aibă un impact adevărat.

Povestirea începe cu 3 luni în urmă, când pe ușa cabinetului meu a intrat domnișoara în cauză, însoțită de mama ei. O fată deosebit de frumoasă, elegantă, inteligentă, dar pe fața căreia se citeau clar semne de suferință. Mi-a relatat că problemele ei începuseră cu câteva luni în urmă, printr-o senzație de țiuit în urechea stângă, aparent și cu o scădere a auzului de aceeași parte. Ulterior, treptat, au apărut amețeli, o oarecare nesiguranță la mers și mici tulburări de echilibru. Asocierea unor semne vestibulare cu tulburări de auz este, pentru un neurolog, un semn de posibilă afectare a nervului VIII cranian (vestibulo-cohlear). Evident, prima mea întrebare a fost dacă în cele câteva luni de la debut făcuse vreo analiză în acest sens, în primul rând o audiogramă (care arată eventuala scădere a auzului). Răspunsul a fost sec: nu, niciun fel de analiză ORL.

Trecând la examenul obiectiv neurologic, am găsit niște semne sugestive. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii tehnice, voi aminti doar pentru eventualii medici care citesc acest blog: nesiguranță la proba Romberg (o probă care verifică echilibrul), hipoacuzie stângă la o examinare grosieră, hipoestezie (scăderea sensibilității) în teritoriul primei ramuri trigeminale pe stânga și abolirea reflexului cornean pe stânga. Toate acestea sugerau o topografie binecunoscută neurologilor, un așa numit sindrom de unghi ponto-cerebelos. Este o zonă străbătută de mai mulți nervi cranieni, printre care și cei suferinzi în cazul pacientei.

În timpul examinării mama domnișoarei a vorbit non-stop, principala temă fiind cât de frumoasă și deșteaptă e fiica ei, care urmează să devină actriță, și ce ghinion cu amețelile astea care o cam supără în ultimul timp. La un moment dat chiar mi-a pus o întrebare care m-a lăsat cu gura căscată: Continue reading

Kalam-itatea se chema Rex (partea I)

Puțini scriitori se pot lăuda cu umorul pe care l-a avut Jaroslav Hašek. Celebrul său erou, bravul soldat Josef Švejk, a făcut să zâmbească toate generațiile care i-au citit peripețiile din primul război mondial. Unii îl văd ca pe idiotul satului, dar eu l-aș caracteriza ca un personaj care îți dă mereu senzația că nu este prostovanul în care pozează, ci un tip foarte subtil care a găsit forma cea mai potrivită de a face bășcălie de absurdul cazon și pretențiile imperiale austro-ungare.

Pentru mine a fost principala sursă de inspirație în anii facultății, când, după cum era obiceiul pe vremea respectivă, cei mai buni studenți erau racolați pentru a deveni membri ai PCR. Disprețul meu pentru tot ceea ce însemna comunism poate fi egalat doar de disprețul față de tot ceea ce înseamnă credință. Ambele sunt niște sisteme profund nedemocratice, profund iraționale, clădite pe cultul personalității, refractare la critică, dogmatice până la măduvă și care rămân repetente la cea mai importantă întâlnire, cea cu realitatea. Nu degeaba se spune că succesul stalinismului în Rusia s-a datorat obișnuinței poporului amărât de a adula și a respecta necondiționat un lider suprem, indiferent dacă acesta era Iisus, țarul sau Stalin în persoană. E doar o problemă de transfer al cultului de la un obiect la altul. Și nu este întâmplător nici faptul că sectanții găsesc cei mai mulți clienți tocmai în țările în care există deja o religiozitate crescută. Terenul e pregătit, ce importanță are că în loc de prostiile ortodoxe regurgitezi alea penticostale? Tot aia. De ce nu au succes în Norvegia? Pentru că nu e terenul potrivit, oamenii sunt educați, sunt din grupul agnostic-ateu și se prăpădesc de râs când le bate la poartă misionarul. Îndobitocirea timpurie, spălarea pe creier (comunistă, respectiv religioasă), combinate cu lipsa spiritului critic și un nivel intelectual mai scăzut – iată ingredientele de succes ale acestor doctrine.

Inspirat de soldatul Švejk, de câte ori veneau secretarul de Partid și răspândacii săi la mine solicitându-mi să depun cererea de înscriere în Partid, aveam răspunsurile pregătite, de tipul „Pentru mine un asemenea pas este  un vis, dorința mea cea mai arzătoare, și vreau să fiu pe deplin pregătit … încă nu am terminat de studiat documentele Congresului al XIII-lea al PCR și nu am pătruns semnificația cea mai profundă a discursului preaiubitului nostru președinte Nicolae Ceaușescu… „. Bineînțeles că cel căruia îi spuneam aceste lucruri era cât se poate de conștient de bășcălie, dar nu avea ce să-mi facă, deoarece o spuneam cu tonul cel mai serios și cu o mimică adecvată. Colegii care asistau la asemenea scene erau pe spate, roșii la față, și abia așteptau să mai revină activiștii ca să „mai fac un Švejk”. Și uite așa am ajuns în anul IV, când a venit schimbarea de regim, ca fiind unul dintre puținii studenți din anul meu neînregimentați în PCR. Evident, o opoziție directă ar fi avut consecințe catastrofale, și cei care au trăit acele vremuri știu de ce. S-a dovedit încă o dată că, în fața stupidității și absurdului de genul celor promovate de comuniști sau de religiopați, cea mai bună armă este umorul, nu încrâncenarea. Continue reading

Ordine sau miracol?

Teologii au tendința de a găsi câte o scuză pentru orice dovezi contrare argumentelor lor. Sunt experți în fabricarea unor explicații ad hoc sau contorsionarea logicii în cele mai nebănuite feluri pentru a ajunge la țelul dorit. Motivul? Ei nu pornesc de la observarea realității, încercând ca apoi pe baza acelor elemente să ajungă la o concluzie. Din contră, eu au deja concluzia gata formulată și inatacabilă, și singura întrebare pe care și-o pun este „cum putem interpreta realitatea în așa fel încât să corespundă concluziei noastre?”. Niciun soi de gimnastică intelectuală nu este socotită ca fiind suficient de ridicolă pentru a atinge scopul propus.

Ca un exemplu bine-cunoscut și amuzant, luați cazul rugăciunii. Dacă un adevărat credincios se roagă, și rugămintea i se îndeplinește, avem, conform teiștilor, o dovadă clară a faptului că există un dumnezeu care i-a ascultat rugăciunea și l-a ajutat. Nu contează că exact același lucru s-a întâmplat de milioane sau miliarde de ori altor oameni care nu s-au rugat. Dar dacă un credincios se roagă și nu i se îndeplinește rugăciunea? Ei bine, teiștii ne lămuresc: este o dovadă clară a faptului că rugăciunea a fost auzită, și răspunsul a fost: Nu. 😛 Sau, a fost auzită dar nu era suficient de sinceră. Că e laie, că-i bălaie, e clar că există un dumnezeu care ascultă ce bolborosești. Sau, un alt exemplu: un accident de avion, sau un cataclism de genul unui cutremur … există un supraviețuitor credincios. Ce va spune el primul lucru? Că tocmai s-a întâmplat un miracol dumnezeiesc, a fost ales și salvat pentru că are credință mare de tot. Dar ceilalți 200 sau 2000 care au murit? Oare erau toți atei? Sau brusc și-au uitat rugăciunea? De câtă inteligență este nevoie pentru a realiza că ești doar unul dintre miile care s-au rugat fierbinte, și toți ceilalți au murit, în timp ce tu ai avut o baftă porcească și ești în viață?

În același spirit putem discuta și despre argumente teologice care se pretind mai elevate. Unul dintre ele este cel teleologic. Conform acestuia, entitățile naturale (vii sau nevii) se comportă într-un anume fel pentru a atinge un scop. Întrucât ele în sine nu pot fi suficient de inteligente pentru a-și propune un scop, este clar că au fost concepute de cineva foarte inteligent, care le-a dat fiecăruia câte un scop și un fel de a-l executa. Proiectantul a învățat apa să curgă la vale, semințele să se transforme în plante, Soarele să strălucească și așa mai departe. Analogia clasică tomistă este cea a săgeții care nu ar avea de unde să știe cum să ajungă la țintă, dacă nu ar fi arcașul dotat cu inteligență și cunoaștere să o dirijeze în direcția potrivită. La fel, obiectele care ne înconjoară au nevoie de un gânditor în spatele lor care să le fi proiectat în așa fel încât să execute mereu ceea ce este necesar pentru a atinge „cel mai bun rezultat posibil”. Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Ordine sau miracol?

Model moral?!

În cele ce urmează voi ignora complet polemica legată de istoricitatea evreului Yeshua, mai bine cunoscut pe la noi sub pseudonimul Iisus Hristos. Voi ignora și pretenția caraghioasă a unora că acest profet ar avea vreo legătură de rudenie cu ditamai Creatorul universului. De altfel, termenul de „fiu” nici măcar nu știu să aibă vreun sens în afara celui biologic, din lumea animală. Pentru niște primitivi extrem de superstițioși de acum 2000  de ani, care purtau dueluri de genul „zeul meu e mai tare ca al tău”, era firesc să creadă că zeii au urmași care le calcă pe urme. Pentru cei care nu sunt infectați cu microbul religios creștin, toată povestea este parcă desprinsă din emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite”. Dar, hai să lăsăm deoparte toate aceste idei (amuzante pentru un om cu capul pe umeri), și să presupunem că personajul nostru chiar a existat, și chiar a făcut și a spus ceea ce  ne relatează autorii Noului Testament.

Ignorând așadar tot ambalajul mistic pueril, aș dori să mă refer strict la valoarea ca model moral a lui Iisus. Așteptările sunt foarte mari, din moment ce există sute de milioane de oameni care consideră că exemplul oferit este desăvârșit, un adevărat ideal. Chiar și creștinii mai răsăriți, care nu cred în prostioarele cu de-alde mămica virgină și mersul pe apă, consideră că merită să ne scoatem pălăria în fața modelului oferit ca ghid de comportament și concepție asupra lumii și societății. Ba chiar mai mult, și unii atei par să considere că, vorbind strict de moralitate, Iisus este un exemplu pozitiv. Eu cred că toți acești oameni perpetuează un mit, provenit dintr-o interpretare foarte partizană cu vechi state de plată, și dintr-o citare selectivă a fragmentelor care corespund imaginii pe care Biserica creștină dorește să o avem asupra personajului în chestiune. Mitul stă la baza conceperii de către unii a moralității ca având o sursă divină.

Departe de mine ideea de a sugera că cele atribuite lui Iisus sunt lucruri în întregime rele, ba chiar aș susține că probabil, per total, există mai multe idei pozitive decât negative. Însă despre cele pozitive s-a spus și s-a scris destul. Cele pe care eu le consider negative sunt trecute cu vederea, cu toate că, așa cum se va vedea, unele sunt definitorii pentru Iisus și „menirea” lui. În cel mai bun caz se poate spune că ar fi reprezentat o poziție decentă PENTRU VREMEA SA, nicidecum pentru standardele de astăzi. Cred că e timpul să demontăm imaginea roz-bombon care se atribuie acestui personaj. Continue reading

Crezi sau f-crezi?

Am consultat acum o săptămână un pacient aflat în comă profundă ca urmare a unei hemoragii cerebrale masive cu inundație ventriculară. Fără a intra în detalii tehnice, care probabil nu v-ar interesa, este suficient să vă spun că în asemenea situații prognosticul este cât se poate de sumbru și decesul este aproape de ceea ce s-ar numi o certitudine medicală. Ce m-a frapat a fost o frântură de dialog pe care am auzit-o ulterior, între soția și cumnata celui internat. Soția, de altfel o femeie minunată, s-a exprimat cam în felul următor:

Doctorii cred că nu mai are șanse … eu însă cred că va fi bine, nu se poate să ne lovească așa o nenorocire.

E greu să nu te izbească faptul că unul și același termen, „cred”, este folosit în sensuri diferite. Atunci când doctorii își exprimă opinia legată de cazul respectiv, se folosesc de sensul cel mai comun al verbului a crede. Este un „a crede” de tip contingent, rezultatul unei analize a datelor existente, urmată de procesarea lor prin prisma experienței și cunoștințelor acumulate anterior. Analiza respectivă duce la un anumit rezultat considerat ca fiind cel mai probabil, iar când acea probabilitate este ridicată se poate folosi termenul „a ști”.

Ceea ce „crede” soția pacientului nu se bazează pe o astfel de analiză de tip contingent. Nici nu ar avea cum. Ea nu are pregătirea științifică necesară, nu știe să interpreteze o tomografie cerebrală, nu știe ce înseamnă să ai ventriculii plini cu sânge, nu are niciun soi de experiență cu cazuri similare. Îi lipsește „baza de date” pe care o au doctorii plus îi lipsește și „procesorul” antrenat să lucreze cu asemenea date. Însă afirmația ei nici nu necesită așa ceva, pentru că ea folosește termenul într-un cu totul alt sens. Cel mai apropiat ca sinonim ar fi probabil „a spera”. Își dorește foarte mult ca ceva să se îndeplinească, și acea dorință îi umbrește etajul rațional cerebral. Este o formă de gândire deziderativă (wishful thinking), probabil cea mai comună greșeală de logică pe care o fac teiștii. Pentru acest tip de credință termenul cel mai potrivit este englezescul „faith„, și pentru a face distincția voi utiliza exprimarea f-crezi cu litera f provenind de la faith. Continue reading

Genele nu mint (partea a IV-a)

În prima parte am explicat sumar modul în care se pot stabili „gradele de rudenie” între diferite specii urmărind secvențele care alcătuiesc structura unei anumite gene, și am arătat că gene diferite confirmă existența unui același arbore filogenetic.

În cea de a doua parte am discutat despre incluziunile endogene retrovirale ca și markeri de netăgăduit ai gradului de rudenie.

Cea de a treia parte a adus o dovadă suplimentară sub forma mutațiilor moștenite în porțiuni nefuncționale ale ADN-ului, prin comparația cărora se confirmă încă o dată existența unuia și aceluiași arbore, similar cu toate celelalte metode.

În postul actual mă voi referi la un alt argument puternic, care a devenit cunoscut și în rândurile nespecialiștilor după folosirea sa de către Ken Miller în celebrul proces care a marcat decesul intelectual, moral și juridic al mișcării ID.

Cei mai mulți oameni au o oarecare idee despre gradul de similaritate dintre genomul uman și cel al cimpanzeului, probabil pentru că au auzit pe undeva vehiculându-se niște procentaje ridicate. Cifra exactă depinde de metoda de comparație folosită, și nu voi intra aici în detalii. Totuși, o imagine, sau chiar mai bine, un filmuleț, creează o impresie mai puternică decât orice numere: Continue reading

Să aplaudăm zgomotul capetelor care lovesc stâlpii?

Am primit zilele acestea un email ciudat. Nu am să-l reproduc și nici nu am să dezvălui numele autorului din motive de confidențialitate. Este vorba de un ateu, ca și mine, care mă îndemna să mă alătur celor care scriu articole favorabile paradei gay, să tragem cu toate tunurile în creștinii extremiști care condamnă această manifestare. Solicitarea sa mi se pare aberantă, deoarece nu poți să-i ceri unui blogger să scrie despre ceea ce nu-l preocupă în mod deosebit, și cu atât mai mult nu poți să-i impui pe ce poziție să se situeze. Am să-i îndeplinesc rugămintea doar parțial, în sensul că voi scrie părerea mea despre așa-zisele minorități sexuale (LGBT), însă s-ar putea ca poziția mea să nu-l încânte prea mult.

În primul rând, există la nivelul blogosferei impresia profund greșită că ar exista doar două poziții. Şi asta din cauză că extremele sunt întotdeauna mai vizibile și mai gălăgioase. Ar fi, pe de o parte, cei destupați la minte, progresiști, toleranți, raționali, care sunt pro-gay (vă rog prin gay să înțelegeți toate minoritățile sexuale) … și ar fi pe de altă parte niște creștini încuiați, înapoiați, furioși, cu o morală primitivă, extremiști care sunt anti-gay și tot ceea ce ține de ei. Cei din prima categorie, evident, ar fi de acord cu toate drepturile și manifestările gay incluzând Gayfest, iar cei din cea de a doua categorie ar fi împotriva lor. O asemenea diviziune, existentă inclusiv în mintea unor persoane inteligente, este departe de adevăr, iar majoritatea se situează într-o zonă intermediară, mai apropiată de un capăt sau de celălalt al spectrului. Nu e alb și negru, dumnezeu și satana, zmeul și Făt Frumos. Voi expune punctul meu de vedere, ca membru al acelei opinii de mijloc, conștient fiind că voi atrage automat antipatia și reproșurile ambelor extreme gălăgioase. Continue reading

Sursa moralităţii (partea a II-a)

Într-un post precedent am expus principalele 3 poziții legate de originea moralității, și am listat câteva din argumentele pro și contra celor două ipoteze teiste.

Cred că este evident pentru orice persoană obiectivă faptul că argumentele contra sunt cât se poate de convingătoare, și constituie prin ele însele o dovadă că ipoteza unei origini divine, oricum ar fi formulată, este total nesatisfăcătoare. Chiar dacă nu am avea nici cea mai vagă idee asupra originii reale a moralității, cele prezentate sunt suficiente pentru a respinge categoric varianta teistă. Sunt de părere, la fel ca majoritatea persoanelor raționale, că răspunsul „nu știu” este unul corect și acceptabil, la o mulțime de întrebări. Dacă nu am avea argumente pentru o cauză a moralității, ar trebui să spunem pur și simplu „nu știu”, și în nicidecum să preferăm o cauză care este spulberată ușor, chiar și la o analiză sumară.

În realitate însă, știința și filozofia încep să-și dea mâna în ultimele decenii pentru a contura o teorie din ce în ce mai bine închegată a modului în care s-a dezvoltat și a evoluat ceea ce denumim moralitate. Voi prezenta foarte sumar câțiva „piloni biologici” ai acestei teorii, la care mă refer în continuare.

În primul rând ar trebui discutat conceptul de „kin altruism„, pe care l-am putea traduce ca fiind altruismul față de o persoană înrudită. Analizele s-au făcut începând cu anii 60, inițial la nivel de simple modele matematice, ulterior confirmate strălucit prin studii concrete pe animale. În acest context, menționez numele „părintelui” ideii de kin altruism, W. D. Hamilton, cel care în 1969 a ajuns și la exprimarea în termeni simpli matematici a ideii sale. Persoanele care nu înțeleg felul în care lucrează evoluția naturală repetă la nesfârșit ideea că, din punct de vedere evoluționist, nu ar exista niciun soi de logică pentru care o persoană ar sacrifica sau risca ceva pentru a salva o altă persoană, fie ea și rudă apropiată, deoarece ar fi împotriva imperativului evoluționist, esențialmente unul egoist. Ideea denotă o gravă și profundă lipsă de înțelegere a modului în care operează selecția naturală. Aceasta nu favorizează indivizi, ci gene. Genele care prin natura efectului produs duc în cele din urmă la propria lor propagare sunt cele care vor crește ca frecvență. Este perfect posibil ca o genă să producă un efect nefavorabil asupra unui individ care o poartă, dar per ansamblu să fie o genă de mare succes deoarece favorizează o mulțime de alți indivizi purtători. Continue reading