Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită Continue reading

Mingea şi -ismele

Având în vedere complexitatea problemei și lungimea articolului care urmează, normal ar fi fost să-l public în mai multe episoade. Am decis, totuși, să-l păstrez într-o bucată, pentru ca cititorii să aibă imaginea completă a punctului meu de vedere.

Formularea analogiei

Să ne imaginăm o minge care este ținută cu forța la o anumită adâncime sub nivelul apei. Poate s-a blocat sub niște plante într-un lac, sau poate o ține un copil acolo, că are chef de joacă. Dacă ar fi să personificăm mingea, am putea-o vedea ca nefericită, întrucât nu ajunge în starea ei normală de echilibru, aceea de a pluti în liniște. Și apoi să observăm cu ochiul minții ce se întâmplă în momentul în care forța care o reținea este îndepărtată. Va ajunge mingea în poziția firească, de echilibru? Da, însă nu înainte de a o depăși în sensul celălalt. Mingea eliberată parcurge câțiva centimetri sau chiar metri în aer, înainte de a cădea pe suprafața apei. Iar traiectoria ei aeriană este cu atât mai lungă cu cât adâncimea de la care a pornit este mai mare. Acest tip de evoluție a unui sistem ar putea fi descris ca pornind de la o stare -S, trecând rapid prin punctul zero și continuând spre +s (unde s este un număr mai mic în valoare absolută decât S), pentru ca în final să se oprească la zero. Mă voi referi în continuare la această traiectorie drept -S+s=, pentru simplitate.

Modelul -S+s= este extrem de răspândit în natură. Fizica ne oferă exemple din belșug, și există situații chiar mai numeroase în care mișcarea descrie mai multe s-uri pozitive și negative, din ce în ce mai mici (de exemplu mișcarea unui pendul ale cărui devieri sunt din ce în de mai mici față de poziția de repaus, din cauza pierderilor de energie). Pentru toate aceste fenomene există explicații clare. Ca să mă opresc doar la exemplul mingii, orice elev bunicel de liceu ne poate rapid spune cum e cu legea lui Arhimede. În apă mingea este împinsă în sus de o forță egală cu greutatea volumului de apă dislocat, și în jos de o forță egală cu greutatea ei proprie. Întrucât densitatea mingii umflate este mai mică decât a apei, greutatea ei este mai mică decât greutatea aceluiași volum de apă, și ca urmare efectul net este unul îndreptat în sus (rezultanta celor două forțe). Mișcarea va fi accelerată pe direcție verticală, cu o viteză care crește treptat până la suprafața apei, acolo unde forța care o împingea în sus încetează să existe. Totuși, datorită energiei cinetice deja acumulate va continua încă o perioadă să „urce”, ajungând la un moment dat la punctul maxim al traiectoriei, după care gravitația își face treaba lipsită fiind de concurență, și mingea cade. Continue reading

Mimosa pudica şi dublul standard

De multe ori interacțiunea dintre două sau mai multe persoane poate duce la neplăceri pentru una (sau mai multe dintre ele). Și aici nu mă refer la agresiuni de ordin fizic. Chiar și atunci când cel care face o anumită afirmație sau se comportă într-un anumit fel nu are nici cea mai vagă intenție să-l supere (sau să-i supere) pe celălalt (ceilalți), efectul spuselor sale poate fi unul nedorit. Întrebarea care se pune este până unde se întinde libertatea cuiva de a spune ceea ce crede, ceea ce dorește, sau ceea ce-l amuză, și de unde începe dreptul celuilalt de a-i pretinde să înceteze cu exprimarea/atitudinea respectivă, pe care o consideră jignitoare.

Discuții de acest tip au apărut inclusiv la mine pe blog, pe teme diferite. Aș menționa doar întâmplarea cu propagandistul ortodox în fața căruia m-am prefăcut a fi musulman, lucru considerat de un cititor drept o bătaie de joc (vezi și schimbul de replici care a urmat în mesajele următoare). Practic este aproape imposibil să-ți exprimi vreo părere în vreun domeniu, sau să faci vreo glumă fără a leza sensibilitățile cuiva. Orice părere ai avea în vreo privință oarecare, este neîndoielnic faptul că există indivizi care au o cu totul altă părere, și unii dintre ei consideră domeniul respectiv drept extrem de important și delicat. Spui că echipa cutare joacă prost? Deranjezi fani care dorm cu fularul echipei la gât și au poze cu vedetele echipei pe pereți. Spui că un anumit produs de pe piață este slab calitativ? Jignești zeci de mii de cumpărători ai produsului, care îl consideră foarte bun, sau care nu au bani de altceva, și se simt și mai jigniți de imaginara aluzie la veniturile celor care cumpără așa ceva. Spui că mecanicul/inginerul/doctorul/avocatul/profesorul X nu și-a făcut treaba cum trebuie? Tocmai ai lansat un atac mișelesc asupra profesiei respective, și cei mai sensibili vor fi gata să-ți ofere contraexemplul personal de muncă asiduă și devotament. Ai vreun banc cu evrei, țigani, scoțieni, blonde, grași, chei, nebuni, președinți, avocați, țărani, olteni, babe … (mai adăugați aici câteva sute de categorii) … ? În cazul acesta ai jignit automat o mulțime de sensibiloși din categoria respectivă, constipați lipsiți de simțul umorului. Ai o părere negativă despre vreo religie sau vreun zeu/semizeu/profet al vreunei religii? Gata, ai atacat fibra a milioane de oameni care se închină acelor năluci pe care le consideră sfinte. Continue reading

Femeia nu-i ca bărbatu’

Încep cu concluzia, și explicațiile vor veni ulterior. Dibaciul nostru Cârmaci ne-a explicat din puțul gândirii domniei sale că iarna nu-i ca vara. În mod similar, vă informez și eu de la „înălțimea” blogului propriu că femeia nu-i ca bărbatul. Și sunt sigur de treaba asta. 🙂

La sfârșitul săptămânii trecute a trebuit să trec prin ceea ce pentru mine este unul dintre cele mai mari chinuri: participarea ca invitat la o nuntă, cu tot tacâmul de rigoare (cununie civilă, religioasă, urmate de destrăbălarea din restaurant). De obicei reușesc să evit asemenea torturi (puneți accentul unde doriți), însă în acest caz era vorba de niște rubedenii care nu puteau fi refuzate. Știu că pentru unii petrecerea unei sâmbete la restaurant este un lucru plăcut. Pentru mine, ca introvertit înrăit ce sunt, asemenea forme de socializare reprezintă realmente un supliciu. Suport cu greu gălăgia întinsă pe ore întregi, muzica de proastă calitate în cea mai mare parte, discuțiile de o platitudine înfiorătoare, nu sunt amator de alcool, de dans nici atât, nu mai sunt demult la vârsta la care să vânez idile, și mă revoltă faptul că îmi pierd o zi din viață stând la o masă, ba chiar mai fiind și nevoit să fac și un cadou gras pentru acest „privilegiu”. Ca să nu fiu greșit înțeles, peșcheșu` e de fapt cel mai mic dintre necazuri, și când reușesc să-mi exprim „urările de bine” față de un tânăr cuplu fără a fi nevoit să iau parte la sărbătoare o fac fericit. S-ar putea ca toate cele de mai sus să fie rezultatul tipului de personalitate în care mă încadrez (INTJ tipic) sau s-ar putea să fiu eu puțin sărit de pe fix, în orice caz nu am fost niciodată amator de petreceri. Nici măcar când eram puștan, sau student, și cu atât mai puțin acum.

Dar nu vreau să vă plictisesc prea mult cu ciudățeniile personale. Neavând ce face timp de atâtea ore, fără chef de vorbă și oripilat de tot soiul de cetățene obeze, dar convinse de talentul lor nativ la dansul pinguinului, precum și de distinși cetățeni care cu greu fac deosebirea între a a ciocni un pahar în cinstea cuiva și a bea 5 butelii, m-am trezit urmărind oarecum absent diferite discuții care se purtau prin preajmă. Unele erau atât de departe de orice ar putea prezenta interes pentru mine încât mi-e teamă că, așa cum se întâmplă de obicei, simpla mea figură și ignorarea temei au fost suficiente pentru a da impresia de individ cu nasul pe sus. Dar ce pot să fac dacă nu sunt în stare să aduc contribuții constructive pe teme de mare însemnătate precum problemele familiei Columbeanu sau regimul alimentar sugerat de nu știu care vedetă pe Acasă TV? Continue reading

Haz şcolar şi medical

Lăsăm aberațiile religioase deoparte. Lăsăm și știința deoparte. Astăzi zâmbim puțintel. Fac parte dintre cei care consideră umorul o parte esențială a vieții. Întotdeauna mi-a plăcut să râd, și uneori am avut și de suferit din cauza asta, pentru că nu m-am putut abține în situații în care ar fi fost mai bine să o fac. Am râs cu gura până la urechi ca elev în fața celor mai severi profesori, am râs la spital, la biserică, în ședințe, indiferent de urmări. Îi deplâng pe cei care trec prin viață cu o figură încruntată. Sigur că, prin natura ei, profesia medicală implică foarte multă responsabilitate și seriozitate. Însă venind în contact cu un număr foarte mare de indivizi din cele mai variate cercuri sociale și cu cele mai variate grade de cultură generală și medicală, este aproape imposibil să nu dai peste expresii sau întâmplări amuzante.

Una dintre cele mai vii amintiri din școală este din clasa a 6-a, când am fost dat afară de la o oră de educație fizică (!) pentru că nu mă puteam concentra să fac niște probe de gimnastică. Motivul? Tocmai văzusem cu câteva ore în urmă cu colegul de bancă filmul The Pink Panther Strikes Again, în care, la un moment dat, celebrul comisar Clouseau, interpretat de inegalabilul Peter Sellers, își amintește de anii în care era un mare gimnast, specialist în proba barelor paralele. Când încercam să încep exercițiul de la ora de sport, prietenul meu îmi șoptea la ureche, citând o replică din film: ”I was known as the Pavlova of the parallels”. Evident că eram pe spate de râs, dând un replay mental al scenei din film. Pentru cei care n-au habar despre ce vorbesc (și bănuiesc că sunt destui), atașez și un scurt fragment din investigația „genialului” polițai francez. Accentul singur face toți banii, ca să nu mai vorbim de chestii gen „zgârietura” pianului Steinway. Continue reading

Opţiuni privind modificările genetice (sondaj de opinie)

Discutam în postul precedent și în comentariile care au urmat despre faptul că determinismul genetic joacă un rol important, poate chiar mai important decât credem, în formarea individului. În plus, pe măsură ce se fac pași în direcția descifrării hărții genetice umane (și a altor specii), devine din ce în ce mai probabil un viitor în care tehnologia să ne permită alterarea materialului genetic al viitoarei generații.

Deja există, așa cum se știe, culturi de plante modificate genetic pentru îmbunătățirea unor caracteristici sau adaptarea la zone de climat în care nu ar supraviețui în mod normal. De fapt, ceea ce ar face ingineria genetică ar fi într-o oarecare măsură un soi de selecție artificială accelerată. În loc să așteptăm sute sau mii de generații pentru a obține ceea ce dorim, prin încrucișări selective, o facem dintr-un singur foc alterând informația genetică. Încep cu două întrebări nelegate de ființele umane:

1. De acord cu ameliorarea genetică a culturilor (plantelor)?

  • DA (70%, 147 Voturi)
  • NU (22%, 46 Voturi)
  • Da, cu mențiuni (precizați-le în comentarii) (8%, 17 Voturi)

Total Votanți: 210

Loading ... Loading ...
Continue reading

Este calul mai norocos?

Mă gândesc că, având în vedere natura nu prea veselă a subiectului din acest articol, n-ar fi rău să  vă reamintesc un banc. Așa, pentru contrast.

E vorba de un accident, un camion care „spulberă” o căruță. Ajuns la fața locului, polițistul găsește calul într-o baltă de sânge, suferind cumplit, în agonie. I se face milă, scoate pistolul și îl împușcă. Aude niște gemete vagi din șanț, unde, cu câțiva pași mai încolo, era căruțașul. Îngrijorat, îl întreabă: „Vai de mine, vă simțiți bine, domnule?”. Căruțașul, care văzuse scena precedentă, răspunde speriat: „Oh, da, așa bine nu m-am simțit în viața mea!”.


Trecând la lucruri mai serioase, motivul pentru care scriu articolul este ceea ce s-a petrecut în urmă cu o săptămână. Poate că unii dintre voi au auzit de scleroza laterală amiotrofică (SLA, denumită și boala Lou Gehrig în literatura anglo-saxonă). Și dacă nu știți ce este, mai mult ca sigur că aveți măcar imaginea mentală a lui Stephen Hawking, savantul practic complet paralizat, care folosește un sintetizator vocal pentru a comunica cu cei din jur. Ei bine, Hawking este un caz cât se poate de norocos, pentru că este în viață după atâția ani. Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu așa ceva. De cele mai multe ori, boala evoluează inexorabil spre deces, care survine la doar câțiva ani de la debut. Pentru cei din branșa mea, neurologi, este un adevărat coșmar. Nu se cunoaște nici astăzi cu precizie cauza acestei afecțiuni neurodegenerative. Anumite studii sugerează o etiologie genetică, altele vorbesc de factori infecto-contagioși. Lucrurile stau și mai rău în privința tratamentului care strălucește prin … absență. Ca să nu fiu cinic – există un preparat care se pare că ar prelungi durata vieții cu câteva luni, și altele aflate în testare, dar speranțele nu sunt prea mari. Continue reading

Pledoarie pentru sportul minţii

Jocul de șah a fost privit din cele mai vechi timpuri cu respect și admirație. Renumele său de sport al minții este binecunoscut și nu este în pericol de a fi detronat nici măcar în ziua de astăzi, când cele mai performante programe de șah au ajuns să depășească omul.

Este singura activitate umană care se poate lăuda cu statutul de sport, știință și artă în același timp. Este un sport deoarece solicită participanții la maxim (fizic și psihic), în cadrul unor competiții organizate după reguli sportive, cu arbitri, clasamente, federații și regulamente stricte de concurs. Este o știință deoarece lucrează după regulile științei și se bazează pe un imens volum de cunoștințe acumulate de câteva secole, necesitând mii de ore de studiu pentru a ajunge la măiestria unui jucător de talie internațională. Este o artă pentru că în lumea cu 64 de pătrate albe și negre se pot naște adevărate capodopere combinative, idei strălucite pe care, din păcate, doar cei inițiați le pot gusta și înțelege pe deplin.

Am descoperit șahul foarte târziu și absolut întâmplător, la vârsta de 14 ani, privind niște partide jucate de amatori. M-a fascinat din primul moment, și am descifrat singur regulile jocului. A urmat o perioadă de câțiva ani în care practic am „devorat” toate cărțile și materialele șahiste pe care am reușit să pun mâna, jucând în paralel concursuri din ce în ce mai tari. Am avut satisfacția ca peste doar 3 ani să ajung campion național la categoria mea de vârstă, învingând jucători care aveau peste 10 ani de studiu în spate și o groază de antrenori (eu eram autodidact). Clasificările sportive au urmat cursul firesc, de la jucător de categoria a III-a, apoi a II-a, categoria I, candidat de maestru, maestru … apoi au urmat titlurile internaționale – maestru FIDE, maestru internațional. Sunt mândru că, deși pentru mine a fost doar un hobby, am obținut victorii la cei mai buni jucători ai țării, și am reușit să înving zeci de mari maeștri internaționali, jucători profesioniști. Din păcate, cerințele deosebite ale facultății pe care am urmat-o și ulterior ale meseriei pe care mi-am ales-o m-au împiedicat să continui pe acest drum. Practic, am fost forțat să mă mulțumesc cu 1-2 turnee pe an, în scurtele perioade de vacanță, iar ulterior și acelea au dispărut din peisaj. Continue reading

Să aplaudăm zgomotul capetelor care lovesc stâlpii?

Am primit zilele acestea un email ciudat. Nu am să-l reproduc și nici nu am să dezvălui numele autorului din motive de confidențialitate. Este vorba de un ateu, ca și mine, care mă îndemna să mă alătur celor care scriu articole favorabile paradei gay, să tragem cu toate tunurile în creștinii extremiști care condamnă această manifestare. Solicitarea sa mi se pare aberantă, deoarece nu poți să-i ceri unui blogger să scrie despre ceea ce nu-l preocupă în mod deosebit, și cu atât mai mult nu poți să-i impui pe ce poziție să se situeze. Am să-i îndeplinesc rugămintea doar parțial, în sensul că voi scrie părerea mea despre așa-zisele minorități sexuale (LGBT), însă s-ar putea ca poziția mea să nu-l încânte prea mult.

În primul rând, există la nivelul blogosferei impresia profund greșită că ar exista doar două poziții. Şi asta din cauză că extremele sunt întotdeauna mai vizibile și mai gălăgioase. Ar fi, pe de o parte, cei destupați la minte, progresiști, toleranți, raționali, care sunt pro-gay (vă rog prin gay să înțelegeți toate minoritățile sexuale) … și ar fi pe de altă parte niște creștini încuiați, înapoiați, furioși, cu o morală primitivă, extremiști care sunt anti-gay și tot ceea ce ține de ei. Cei din prima categorie, evident, ar fi de acord cu toate drepturile și manifestările gay incluzând Gayfest, iar cei din cea de a doua categorie ar fi împotriva lor. O asemenea diviziune, existentă inclusiv în mintea unor persoane inteligente, este departe de adevăr, iar majoritatea se situează într-o zonă intermediară, mai apropiată de un capăt sau de celălalt al spectrului. Nu e alb și negru, dumnezeu și satana, zmeul și Făt Frumos. Voi expune punctul meu de vedere, ca membru al acelei opinii de mijloc, conștient fiind că voi atrage automat antipatia și reproșurile ambelor extreme gălăgioase. Continue reading