Domnul Neanderthal & doamna Sapiens

De la descoperirea primelor fosile de Neanderthal în prima jumătate a secolului al XIX-lea și până în ziua de astăzi, în care avem deja ocazia să examinăm genomul acestei specii hominide, am fost mereu fascinați de ea. Motivele sunt mixte, atât de ordin științific, cât și de ordin psihologic. Sunt întrebări care ne-au preocupat și unele ne frământă în continuare. Enumăr câteva:

  • Dintre toate hominidele, sunt cele care se află cel mai aproape de omul modern (Homo sapiens sapiens) din punct de vedere anatomic și, evident, și al gradului de rudenie. Este oare corect să-i vedem drept o specie diferită, aparținând genului Homo, sau drept o altă rasă de Homo sapiens?
  • Am împărțit cel puțin câteva zeci de mii de ani aceleași teritorii în Europa și Asia. Oare care au fost relațiile dintre noi?
  • În cele din urmă, cam cu 25.000 – 30.000 de ani în urmă, Neanderthalienii dispar din peisaj, fiind împinși către extincție. Oare de ce?
  • Gradul înalt de asemănare fizică a generat încă de la început ideea unei posibile încrucișări cu aceștia. Oare avem în ADN-ul nostru urme ale unui asemenea „mariaj”?
  • Având o capacitate craniană la fel de mare (sau chiar ușor superioară) omului modern, oare aveau limbaj, cultură, unelte, viață socială dezvoltată, religie?
  • Dacă un Neanderthal ar fi reînviat, spălat, bărbierit, îmbrăcat în costum și lăsat să se plimbe pe străzile unui oraș modern, ar atrage privirile prin trăsăturile sale anatomice deosebite?

În prezent dispunem de fosile aparținând unui număr de peste 400 de exemplare diferite (niciunul nu este complet). Ca și morfologie, există diferențe clare. Craniul mai turtit și elongat, sprâncenele mai proeminente, anumite repere osoase modificate, forma toracelui, constituția mai robustă dar cu o înălțime mai mică și altele – listate de exemplu aici. Continue reading

Străbunicu’, arborele filogenetic şi Australopithecus sediba

Să presupunem că într-o bună zi îmi vine ideea năstrușnică de a căuta rămășițele vreunui strămoș  care a trăit în urmă cu 200 de ani. În anumite condiții speciale, părți ale scheletului pot rezista secole sau chiar milenii. Să mai presupunem că am idee cam pe unde a trăit și cam pe unde aș putea găsi ce a mai rămas din el (desigur, cu aproximație). Și, ca să fie norocul și mai mare, să zicem că am reușit după săptămâni de săpături și căutări să găsesc un schelet păstrat parțial sau chiar integral. Care ar fi șansele ca ceea ce am găsit să fie, într-adevăr, tocmai ce a rămas din ilustrul meu înaintaș? Nu există niciun soi de nume sau piatră funerară care să mă ghideze. Nu am vreo fișă dentară și nici posibilitate de a extrage ADN pentru a-l compara cu al meu.

Mai mult ca sigur, ceea ce am găsit nu este o persoană care să-mi fie strămoș direct, ci doar un alt individ care s-a întâmplat să moară cam în același loc și în același timp. E posibil ca cei doi (strămoșul meu și scheletul găsit) să fi fost rude, însă nu neapărat apropiate. Pe de altă parte, s-ar putea ca îmbrăcămintea sau alte obiecte găsite în împrejurimi să-mi dea o idee destul de bună despre nivelul de trai și preocupările populației din acea zonă, în acel moment.

Un lucru oarecum similar se petrece în paleontologie, cu deosebirea că aici în loc de indivizi discutăm despre specii. În locul străbunicului, discutăm despre specia din care a provenit o altă specie ulterioară. În locul rudelor discutăm despre specii înrudite. În locul unui schelet avem de a face cu fosile sau urme fosilizate. Greșeala cea mai comună, pe care o observ mereu printre cei mai puțin inițiați în domeniu, este să vadă evoluția într-un mod liniar, sau dacă nu liniar cel puțin ca un arbore cu ramuri rare. În realitate, așa cum deja știm la ora actuală, acele ramuri sunt foarte dese, dar 99,99% din ele nu mai există la ora actuală. Speciile de pe rămurica terminală respectivă sunt dispărute, fie datorită schimbărilor de mediu și climatice la care nu s-au putut adapta, fie datorită unor catastrofe naturale, fie datorită faptului că nișa lor biologică a fost ocupată de o altă specie mai dotată. Continue reading

Povestea balenei

O veste bună: după ce în ultima vreme v-am plictisit cu tot soiul de idei filozofice aride, astăzi avem desene și poze. 🙂

Încă din copilărie, când nu aveam nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă evoluționismul, am observat diferitele feluri în care „poporul” își bătea joc de ideile respective. Nici nu știam pe-atunci că există ceva denumit creaționism, dar, când cei mari discutau, făceau un haz teribil de ideile „caraghioase” ale lui Darwin (pe care, acum realizez, nici nu le cunoșteau sau înțelegeau). Probabil că în niciun alt domeniu al cunoașterii nu există o discrepanță atât de mare între ceea ce se știe la nivel de experți și ceea ce „știe” omul de rând.

Printre exemplele bășcălioase citate cel mai frecvent acum câteva decenii se număra și acela al trecerii de la viața acvatică la cea de uscat. Cum adică, peștii la un moment dat „s-au hotărât” să ia o gură de aer? Ha ha ha, suna râsul ignoranței. Acum avem fosile care dovedesc întocmai acea tranziție, precum celebrul Tiktaalik, sau Acanthostega, sau Ichtyostega, fără nicio urmă de îndoială. Și mai râdea prostimea cu și mai mare poftă auzind ideea că unele mamifere ar fi luat calea întoarsă de pe uscat în apă, devenind cetacee. Jerry Coyne chiar ne povestește despre o prelegere a bătrânului creaționist Duane Gish în care prezenta o caricatură înfățișând un fel de vacă-sirenă (jumătatea din față vacă, plus coadă de pește), aflată la marginea unei ape, care nu se putea decide dacă să intre în apă sau să rămână pe uscat. Nu pot să nu asociez imaginea cu cea a unui dobitoc fudul care pe vremuri reprezenta absurda idee a unui Pământ rotund printr-o caricatură în care cei de pe partea de „jos” se țin cu greu de tot soiul de buruieni, să nu „cadă”.

Abia spre sfârșitul anilor 80 au apărut dovezi din ce în ce mai clare că balenele și delfinii (cetaceele) provin dintr-un grup de mamifere denumite artiodactyle, grup din care se trag și multe alte specii actuale (cămile, girafe, porci, hipopotami etc.). Continue reading

Bacteria creaţionistă

Există persoane care nu doresc să înțeleagă teoria evoluționistă, pentru că s-au îndrăgostit de un anumit model al lumii și vieții (în general unul religios). Aceștia fug de informația din domeniu „ca dracul de tămâie”, ca să folosesc un termen pe limba lor. Acele persoane oricum vor evita acest blog și în general orice le-ar putea răsturna concepțiile mistice.

Există persoane care nu pot să o înțeleagă. Nu au capacitatea intelectuală necesară, și chiar dacă ar încerca să studieze despre ce e vorba, probabil că nu ar rămâne cu prea mult. Pe aceștia nu pot să-i ajut.

Există însă și persoane care au și dorința, și capacitatea de a înțelege, dar nu li s-a explicat niciodată în ce constă această teorie și care sunt dovezile pe care se sprijină. Articolul care urmează este adresat acestei categorii și se bazează în principal pe o discuție mai veche pe care am purtat-o pe un forum.

Principalele probleme care le întâmpină categoria a treia de mai sus sunt legate de faptul că există o nepotrivire majoră între ceea ce susține teoria evoluționistă și intuiția pe care o avem cu toții. Asemenea contradicții nu sunt un lucru nou în istoria științei și se pot da numeroase exemple. Să ne punem în postura unui om obișnuit din antichitate, care aude că niște învățați au sugerat teoria că Pământul e rotund. Oare cât de șocat și neîncrezător ar fi omul nostru, care vede și simte cu claritate că e plat? Dar momentul în care a început să câștige teren ideea că bolovanul ăsta pe care locuim se învârte nu doar în jurul său, ci și în jurul Soarelui, cu viteze incredibile? „Păi de ce nu cădem, păi de ce nu amețim, de ce nu ne ia vântul, ce pățesc cei de pe partea cealaltă … „. Dar ca să venim mai aproape, cât de intuitiv este faptul că boli de care suferă omenirea de mii de ani, care ne-au omorât pe capete, sunt produse de niște vietăți minuscule, care nici nu se văd cu ochiul liber, atât de mici că încap milioane pe un vârf de ac? Sau mai aproape, oare cât de clară ne este azi, chiar și celor mai citiți, teoria relativității? Nu vorbesc de înțelegerea abstractă a ei. Oare „simțim” ca fiind în regulă ideile relativiste, ne împăcăm pe deplin cu ele? Să mai vorbesc despre mecanica cuantică? Ea stă și mai rău decât evoluționismul, ca și mulare pe intuiția nativă, chiar mult mai rău. Cu toate astea, de fiecare dată, predicțiile ei se dovedesc corecte, la fel ca și predicțiile evoluționiste. Fosilele continuă să umple goluri mai vechi și genoamele analizate continuă să-și trădeze originea și gradele de rudenie cu alte genoame.

Problema cu teoria evoluționistă nu este una de insuficiență a dovezilor… ele sunt realmente covârșitoare. Problema este cu totul alta, că unii dintre noi le asimilează greu, pentru că sunt împotriva intuiției și bunului simț valabil în viața de zi cu zi. Eu însă sunt optimist, pentru simplul fapt că și această intuiție este educabilă în timp. La fel ca și zbenguiala Terrei prin ceruri la vremea ei, la fel ca și toate celelalte, trece de la faza de „haha, ce idiot savantul ăla”, la faza de „mda, are ceva argumente, dar clar că e trasă de păr”, apoi la faza „să știi că s-ar putea!”, la faza „da, e cea mai plauzibilă, dar nu e 100%” și în final la faza în care deja la vârste preșcolare este integrată ca parte a înțelegerii lumii reale. Continue reading