moarte – Prin filtrul raţiunii

Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită Continue reading

Category: Diverse, Moralitate, Religie şi societate | 47 de comentarii

Nici indienii nu sunt mai breji

În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Neurologie, New Age & alte tâmpenii similare, Religie şi societate | 6 comentarii

Dumnezeu se ascundea în lobul temporal

Neuroteologia este o disciplină relativ nouă, chiar dacă termenul în sine a fost folosit sporadic încă din 1960, ce e drept, mai mult în sens filozofic decât științific. Ideea este de a stabili o corelație între experiențele subiective care pot fi încadrate în categoria spiritualitate – trăiri religioase, și activitatea cerebrală care (probabil) le generează.

Faptul în sine că există o legătură între activitatea creierului și trăirile mistice este cunoscut de mult timp. Se știe că există forme de epilepsie temporală în care subiectul este asaltat de imagini și idei halucinatorii de tip religios. Destul de frecvent, epilepsia temporală este marcată prin trăiri de tip transcendental și hiper-religiozitate. Cei care suferă de această boală ajung invariabil să fie persoane deosebit de credincioase, convinse că l-au „atins” pe Dumnezeu.

Împăratul Constantin este unul dintre primele exemple documentate. Înaintea bătăliei de la Podul Milvian din anul 312 a avut o criză în timpul căreia a „văzut” o cruce pe cer, cu inscripția In hoc signo vinces (aproximativ cu acest semn vei câștiga). După câștigarea bătăliei, a transformat creștinismul în religia oficială a Imperiului Roman, fiind convins că tocmai fusese contactat de Dumnezeul creștin. Ca să vezi cum se scrie uneori istoria … 😛

Poate cel mai celebru caz de epilepsie temporală este cel al lui Dostoievski, cel care a descris în amănunt zeci de crize pe care le-a avut, atât în mod direct în jurnale și scrisori, cât și indirect prin intermediul personajelor din romanele sale. Nu este de mirare că era și el o persoană profund religioasă, luând niște halucinații temporale drept semne divine. Descrierile sale amănunțite, atât ale crizelor epileptice propriu-zise, cât și ale stării scurte care precede criza de lob temporal (așa numita „aură epileptică”), sunt și astăzi prezente în unele tratate de neurologie, ca model. În cazul său, uneori criza de lob temporal se extindea și spre aria Broca, importantă pentru vorbire, rezultând în episoade de disfazie post-ictală (era incapabil să vorbească coerent o perioadă după încetarea atacului epileptic). Din păcate, fiul său a moștenit boala sub o formă mai gravă (epilepsia temporală are uneori tendințe ereditare) și a decedat la vârsta de 3 ani. Iată cum descrie Dostoievski o astfel de aură: Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | 25 de comentarii

NDE & OBE – vom avea un răspuns?

Poate că cea mai dificilă problemă pe care un individ o are de înfruntat din punct de vedere psihologic este aceea a propriei sale morți. Ideea că tu, ca persoană, pur și simplu încetezi să exiști, este greu de digerat, pentru că, din punctul tău de vedere, tot ceea ce există este trecut prin filtrul propriilor tale percepții și propriei tale conștiințe. Ca urmare, se creează o legătură inseparabilă în mintea individului între existența exterioară și modul în care ea se reflectă în universul interior personal.

Pentru cei mai mulți oameni, criza a fost și este rezolvată prin imaginarea unei existențe care trece dincolo de moarte, existența unui „suflet”, a unei identități spirituale, care continuă să existe după încetarea celei fizice. Printre numeroasele surse ale religiei, consider că frica de moarte are un rol determinant, și nu este surprinzător că mai toate religiile din toate timpurile au ca dogmă centrală tocmai ideea că moartea corpului nu reprezintă sfârșitul existenței personale. În contrast cu această viziune care poartă pecetea de neconfundat a gândirii de tip deziderativ, adepții curentelor sceptic-raționale au oferit o mulțime de motive pentru care dualismul corp-suflet (sau conștiință) nu numai că nu poate fi dovedit, ci chiar că este extrem de improbabil. Însă la acest tip de argumentație mă voi referi într-un articol ulterior. Tot din rândurile acestei categorii provin și încercări de a face față psihologic unui lucru neplăcut prin excelență. Poate că două citate din gânditori separați de 2000 de ani vor exprima concis acest punct de vedere:

Filozoful grec Epicur, cel care a formulat sintetic problema răului, spunea:

Moartea nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că, atât timp cât noi existăm, moartea nu este prezentă. Și când ea sosește, noi nu mai existăm. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | 7 comentarii

Este calul mai norocos?

Mă gândesc că, având în vedere natura nu prea veselă a subiectului din acest articol, n-ar fi rău să vă reamintesc un banc. Așa, pentru contrast.

E vorba de un accident, un camion care „spulberă” o căruță. Ajuns la fața locului, polițistul găsește calul într-o baltă de sânge, suferind cumplit, în agonie. I se face milă, scoate pistolul și îl împușcă. Aude niște gemete vagi din șanț, unde, cu câțiva pași mai încolo, era căruțașul. Îngrijorat, îl întreabă: „Vai de mine, vă simțiți bine, domnule?”. Căruțașul, care văzuse scena precedentă, răspunde speriat: „Oh, da, așa bine nu m-am simțit în viața mea!”.

Trecând la lucruri mai serioase, motivul pentru care scriu articolul este ceea ce s-a petrecut în urmă cu o săptămână. Poate că unii dintre voi au auzit de scleroza laterală amiotrofică (SLA, denumită și boala Lou Gehrig în literatura anglo-saxonă). Și dacă nu știți ce este, mai mult ca sigur că aveți măcar imaginea mentală a lui Stephen Hawking, savantul practic complet paralizat, care folosește un sintetizator vocal pentru a comunica cu cei din jur. Ei bine, Hawking este un caz cât se poate de norocos, pentru că este în viață după atâția ani. Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu așa ceva. De cele mai multe ori, boala evoluează inexorabil spre deces, care survine la doar câțiva ani de la debut. Pentru cei din branșa mea, neurologi, este un adevărat coșmar. Nu se cunoaște nici astăzi cu precizie cauza acestei afecțiuni neurodegenerative. Anumite studii sugerează o etiologie genetică, altele vorbesc de factori infecto-contagioși. Lucrurile stau și mai rău în privința tratamentului care strălucește prin … absență. Ca să nu fiu cinic – există un preparat care se pare că ar prelungi durata vieții cu câteva luni, și altele aflate în testare, dar speranțele nu sunt prea mari. Continue reading

Category: Diverse | 66 de comentarii