ateism – Prin filtrul raţiunii

De ce nu-i convingem?

Pentru cei care fac parte din categoria ateilor, lucrurile sunt clare. Există argumente zdrobitoare de ordin filozofic, rațional, științific, istoric împotriva existenței oricărei variante de dumnezeu. Cărțile scrise pe această tematică sunt convingătoare și elegante prin raționamentele folosite. Dezbaterile la care iau parte reprezentanții mai noi sau mai vechi ai „tagmei” sceptic-raționale se soldează de obicei cu umilirea intelectuală a teiștilor, ale căror speculații sunt puse în adevărata lor lumină – doar o pledoarie izvorâtă în principal din gândirea de tip deziderativ.

Cu toate acestea, se întâmplă relativ rar ca argumentația solidă și pertinentă la care fac apel ateii să convingă într-adevăr un teist pur-sânge să-și schimbe poziția. Desigur, există nehotărâți, și există o mulțime de indivizi care se aflau deja într-un proces de tranziție, pentru care asemenea puncte de vedere exprimate articulat grăbesc sau decid schimbarea. Însă nu se întâmplă prea frecvent ca un credincios adevărat să sufere subit un soi de declic intelectual care să-l trezească la realitate.

Constituția mea duce la acceptarea unei poziții de tip științific-rațional, la susținerea unei idei proporțional cu probabilitatea ca ea să fie corectă, pe baza datelor de care dispunem și a raționamentelor de tip inductiv și deductiv generate de acele date. Ca urmare, multă vreme mi-a fost foarte greu să înțeleg cum poate cineva să susțină credința în diferite istorioare supranaturale vădit contrazise de tot ceea ce cunoaștem despre lumea înconjurătoare. De multe ori am cedat tentației de a pune totul pe seama prostiei interlocutorului, și uneori am avut dreptate. Alteori însă modul de exprimare sau pregătirea profesională a partenerului de discuție făceau această variantă una poate prea comodă și probabil incorectă. Discuțiile interminabile purtate pe forumuri și dezbaterile la care am participat fie direct, fie ca martor, m-au ajutat treptat să înțeleg principalele motive pentru care cei din tabăra adversă nu par a fi impresionați de ceea ce nouă, ateilor, ne par a fi lucruri mai mult decât evidente.

Așadar, care ar fi motivele pentru care nu reușim să-i convingem pe credincioșii hardcore? Enumăr câteva dintre cele mai comune, din experiența proprie, fără a avea pretenția unei liste exhaustive. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Psihologie, Religie şi societate | 80 de comentarii

Este ateismul în creştere? (Remus says no)

Am avut recent un schimb de idei cu un distins cititor al blogului, Remus, ateu și el, dar care își exprimă rezerve serioase cu privire la dinamica pozitivă a ateismului pe plan mondial, și în particular în SUA și Europa. Comentariile pot fi găsite la articolul Nu am devenit ateu. În vreme ce eu (și toate sursele pe care le cunosc) sunt de părere că există o creștere reală, el pare a fi de o părere diferită. Găsesc opiniile sale interesante și stimulante, astfel încât merită mai mult decât un răspuns scurt într-un comentariu. În paranteză fie spus, voi evita adresarea directă, mai ales că pe mine formula pe care o folosește Remus (dumneata) mă deranjează. Pe un blog mi se pare firesc fie să renunți la formalisme și să te adresezi cu „tu”, sau, dacă dorești să fii politicos, termenul de Dvs. mi se pare potrivit. „Dumneata” are conotații peiorative. Așadar, să trecem la subiectul propriu-zis, și mă voi referi strict la partea de statistică, cea care mi-a atras atenția.

În legătură cu evoluția credinței/necredinței în rândurile elitelor științifice americane, se pare că este o neînțelegere. Vorbim despre lucruri diferite. Partenerul de dialog se exprimă în felul următor: „ultimele date statistice in SUA arata ca noua generatie de oameni de stiinta valorosi (academicieni) sunt atei intr-o proportie mai mica decat vechea”. Exprimarea mea a fost următoarea: „procentajul academicienilor necredincioși este în continuă creștere în SUA.” Ulterior, pentru argumentarea poziției, mi s-au prezentat referințele unui studiu pe care îl cunosc, în care se confirmă de altfel nivelul foarte scăzut al religiozității în rândurile elitei științifice, dar se arată că acesta este ceva mai mare în categoria 18-34 ani decât în cele de vârstă mai înaintată. Însă nu despre asta discutăm, împărțirea pe grupe de vârstă a oamenilor de știință de la un moment dat. Ceea ce contează este modul în care se prezintă per ansamblu această categorie într-o perioadă istorică, comparativ cu alta. Eu cel puțin la asta m-am referit. Atașez un grafic sugestiv. Continue reading

Category: Religie şi societate | 13 comentarii

Tonul potrivit

Urmăresc adesea discuțiile purtate între persoane cu puncte de vedere sceptic-raționale, similare cu ale mele, pe de o parte, și persoane cu o înclinație evidentă spre misticism de orice natură (de la credința propriu-zisă în divinitate până la woo-woo, paranormal și diverse teorii conspiraționiste). Am urmărit și numeroase dezbateri formale între reprezentanți ai celor două tabere.

Am observat că deși, în esență, argumentele prezentate de partea „rațională” sunt cam aceleași, modul de prezentare și mai ales tonul folosit diferă foarte mult. Există unii care se rezumă la prezentarea pe un ton neutru, politicos, imperturbabil, a respectivelor puncte de vedere. Există alții care își colorează discursul (sau textul scris) cu o mulțime de „epitete” la adresa partenerului de discuție și/sau a grupului din care acesta face parte. Și, desigur, există toate variantele intermediare.

Este firesc ca asemenea discuții să nască pasiuni. Pentru cei mai mulți dintre cei care se angajează într-o asemenea dezbatere, este vorba de însăși esența modului de a concepe lumea înconjurătoare, care le dirijează nu doar propria viață, ci ar trebui (în viziunea lor personală) să o dirijeze și pe a celorlalți dacă e ca societatea să fie una sănătoasă. Este firesc să existe un sentiment de frustrare atunci când cel căruia i te adresezi nu pare capabil să înțeleagă argumente cât se poate de clare și evidente, așa cum o fac teiștii de multe ori. Este firesc să existe un sentiment de revoltă când celălalt folosește argumente mincinoase și dovedite ca atare de nenumărate ori (vezi creaționiștii). Este cumplit de enervant să realizezi nivelul de habotnicie al unora, și lipsa oricăror deprinderi de gândire critic-rațională. Întrebarea este care e răspunsul corect la toate acestea? Sau mai bine spus care este „tonul” potrivit?

De la început trebuie spus că cei cu care te angajezi într-o asemenea discuție nu pot fi convinși de nimic. Aici intervine tendința foarte puternică de a raționaliza și găsi justificări pentru punctele de vedere preasumate, chiar dacă ele au fost dobândite pe căi ilogice sau la întâmplare. Fenomenul este cunoscut de prin anii ’50 și toate studiile făcute de atunci, din ce în ce mai rafinate, au reconfirmat acest bias cognitiv. Am să dau doar un singur exemplu pentru a vedea cât de departe merge acest ciudat aspect al cogniției umane. Continue reading

Category: Religie şi societate | 8 comentarii

Despre întrebări cu şi fără sens

O parte din problemele care apar la discuțiile interminabile dintre teiști și atei sunt generate de formularea de către cei din prima categorie a unor întrebări cărora nu li se poate răspunde, pentru că nu au sens.

Există multe cauze pentru care nu se poate răspunde unei întrebări, în afara celei „normale” (necunoașterea răspunsului). Două dintre aceste cauze sunt evidente de la bun început. O structură gramaticală defectuoasă, neinteligibilă, sau eliptică de tipul „Când poate mai frumos?” ar fi o situație. O structură incoerentă logic de tipul „Cu cât este lacul mai adânc decât verde?” ar fi a doua situație. Însă nu sunt acestea tipurile de greșeli pe care le fac teiștii, evident. Lipsa de sens a unor întrebări puse de ei are cauze mai subtile, însă nu prea dificil de identificat la o examinare atentă. Mă voi referi la câteva categorii comune pe care le-am observat, cu câte un exemplu pentru fiecare.

1. Foarte frecventă este situația în care întrebarea presupune axiomatic o situație ca fiind cea naturală, fără a se oferi motive pentru acea presupoziție. Exemplul celebru este întrebarea atât de dragă teologilor și unor filozofi „De ce există ceva în loc de nimic?”. Întrebarea presupune că situația de normalitate ar fi inexistența, lucru care nu poate fi demonstrat și nici măcar nu poate fi acceptat intuitiv. Poate cineva să-și imagineze cum ar fi … nimicul? În plus, în lumina cunoștințelor actuale din domeniul cuanticii, nimicul este starea cea mai puțin stabilă, cea mai neverosimilă. Așadar, și logic, și științific, este firesc să presupui mai degrabă existența decât inexistența. Ca urmare, presupunerea de la care pornește întrebarea este greșită. Este ca și cum ai întreba din ce cauză nu a explodat încă planeta Jupiter (de parcă ar fi normal să explodeze). Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 11 comentarii

Nu am devenit ateu

În Statele Unite exista de multișor o importantă felie nereligioasă a societății, însă a fost nevoie de revoluția spirituală denumită valul noului ateism pentru ca respectivii să realizeze că nu sunt atât de puțini și atât de izolați pe cât credeau. În Europa civilizată mișcarea este mai veche, dar mai puțin spectaculoasă. De câteva decenii există o îndepărtare lentă dar sigură de tot ceea ce înseamnă religiile tradiționale. Și semnele sunt că va continua, întrucât statisticile arată că tendința este mai pronunțată în rândurile tinerilor. Influxul semnificativ de musulmani nu pare a fi capabil să stopeze acest fenomen.

În acest context, nu surprinde succesul crescând pe care îl are un anumit tip de literatură, mai exact cărțile și articolele scrise de persoane care la un moment dat au fost profund religioase, și în prezent sunt în tabăra atee. Voi da doar două exemple mai cunoscute din numeroasele existente.

John W. Loftus a fost timp de 20 de ani un evanghelist american activ. A predat teologie, filozofia religiei, a scris cărți în care a apărat punctele de vedere creștine. Dar, în anii 90, a început, treptat, să-și pună întrebări. Fiind un tip inteligent, a avut curajul să citească și să studieze cu seriozitate argumentele raționale ale taberei adverse, trecând treptat în rândurile agnosticilor, și ulterior devenind un ateu în adevăratul sens al cuvântului. Nu orice ateu, ci unul extrem de activ. Am citit cartea sa „Why I Became an Atheist”, și în afara descrierii experienței personale emoționante, este probabil una dintre cele mai bine documentate critici la adresa creștinismului din câte am văzut. Având o foarte bună cunoaștere a teologiei creștine, pe care a predat-o ani de zile, precum și o pregătire de specialitate în domeniul filozofiei, plus experiența directă a contactului cu masele de creștini, Loftus aduce ceva în plus față de argumentele celor precum Dawkins. Nu întâmplător, este singurul cu care W. L. Craig, fostul său profesor (!!) refuză să aibă o dezbatere directă. Individul are și un blog cu destule articole interesante. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 61 de comentarii

Din nou despre agnosticism

În articolul precedent am expus opinia mea legată de felul în care trebuie înțeles agnosticismul. Așa cum am anticipat, opiniile celor care au comentat au fost variate, unii aflându-se pe poziții apropiate de ale mele, alții mai puțin. Oricum, le mulțumesc tuturor pentru contribuții.

Deoarece câteva puncte de vedere expuse în comentarii au fost interesante, mi se pare util să le reiau într-o formă mai sintetică într-un nou articol, împreună cu mici adăugiri.

Ca o caracteristică generală, se pare că sunt într-o minoritate optimistă, cea care consideră că este mai probabil să nu existe lucruri ascunse cunoașterii în principiu, sau etern. Am expus motivele aici. Asta nu înseamnă obligatoriu că vom ajunge să le cunoaștem. E posibil să nu mai existăm ca specie pe vremea aceea. Spre deosebire de mine, aproape toți cei care au comentat sunt pe poziția unui agnosticism permanent, considerând că există anumite bariere sau limite ale cunoașterii care nu pot fi depășite.

Această poziție a fost susținută și de logosfera, care consideră că totalitatea lucrurilor care există se împarte în lucruri care pot fi cunoscute, și altele care nu pot fi cunoscute. Desigur, poziția este asumată axiomatic, neputând exista o demonstrație a faptului că ar exista o categorie de lucruri care nu pot fi cunoscute – exact așa cum nici eu nu pot demonstra opusul. A urmat o discuție interesantă în care logosfera a susținut că, și dacă există dumnezeu, el tot nu ar putea dovedi convingător acest lucru umanității. Punctul cheie al discuției a fost definirea a ceea ce înțelegem prin dovezi, cunoaștere, a ști în general. Punctul meu de vedere exprimat în acest comentariu este acela că, dacă acceptăm faptul că există posibilitatea cunoașterii, acel presupus dumnezeu ar fi, fără îndoială, capabil să satisfacă orice criteriu fixat de noi pentru a-l include în categoria lucrurilor pe care le cunoaștem ca reale. În final, logosfera s-a arătat de acord cu acest raționament, menționând doar că, personal, tot nu ar avea încredere. Aici, după părerea mea, face o greșeală atât de principiu (nu poate fi convins(ă) de niciun soi de dovezi), cât și de strategie din punctul de vedere al unui ateu. Unul din punctele forte ale ateismului este tocmai faptul că se declară o poziție temporară, care s-ar schimba la apariția unor dovezi convingătoare ale existenței unui Creator, și asta în contrast cu dogmatismul evident teist, care nu acceptă niciun soi de argument și este inflexibil. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 53 de comentarii

Care este locul agnosticilor?

În primul rând vreau să-i informez pe toți cei care vor fi tentați să mă trimită la definiții din dicționare că le-am citit și le cunosc. Și am citit mult în plus de acele definiții simpliste. Am citit ce spun agnosticii despre ei înșiși, în detaliu, am citit și ce spun alții despre agnostici. În cazul unor poziții filozofice complexe, nu este suficient să înșiri niște cuvinte dintr-un dicționar. Acelea sunt doar încercări mai mult sau mai puțin reușite de a sintetiza în câteva vorbe ceva mult mai complex și sunt în general destinate profanului care are nevoie doar de o idee, de o orientare rapidă.

Din observațiile mele, există TREI moduri de a vedea agnosticismul. Eu mă situez pe cea de a treia poziție de mai jos. Să le luăm pe rând.

1. Agnosticismul este o poziție separată și bine definită, care stă pe propriile picioare, este calitativ diferită de celelalte poziții. Există teiști, există atei, și există agnostici. Teiștii cred că există dumnezeu, ateii cred că nu există, iar agnosticii spun că nu se pot pronunța. Unii agnostici susțin că nu se știe deocamdată (agnosticism temporar), și alții susțin că problema nu poate fi cunoscută în principiu (este pentru totdeauna în afara posibilităților noastre de cunoaștere). Mie, sincer, această din urmă poziție mi se pare absurdă. Cum ar putea cineva să știe în ce fel ne vom dezvolta în viitor, ce noi posibilități de cunoaștere vor exista, ce vom afla despre Univers? Sau dacă există un dumnezeu care se decide să ne dovedească existența sa? E ceva imposibil în asta? Trebuie acceptat că există, cel puțin în principiu, posibilitatea ca știința să dea un răspuns cândva, sau ca dumnezeu în persoană, dacă există, să-și facă cunoscută prezența. Cred că agnosticismul definitiv poate fi exclus din categoria pozițiilor raționale și care merită luate în considerare. Agnosticismul temporar însă este o poziție de bun simț, și, așa cum voi expune la punctul 3, cred că de fapt că cei mai mulți ne încadrăm în acest grup.

2. Agnosticismul este termenul pe care-l folosim pentru partea de mijloc a spectrului care se întinde de la credința absolută în dumnezeu până la convingerea fermă că nu există dumnezeu. Așadar, e vorba de o gradație, o diferență doar de ordin cantitativ nu calitativ. O variantă foarte răspândită, conform căreia diferența dintre ateu, agnostic și teist este doar una de „intensitate” a convingerii că există dumnezeu. Profesorul Dawkins chiar propune o scară cu 7 trepte, unde pe treapta 1 ar fi cei care susțin că știu 100% că există dumnezeu, și pe treapta a 7-a ar fi cei care susțin că 100% nu există. Pe sine se pune pe treapta a 6-a, unde s-ar găsi marea majoritate a celor care se autointitulează atei. Treptele 3, 4, și 5 ar fi cele rezervate agnosticilor, cu 3 fiind agnosticul teist, 5 agnosticul ateu, și 4 agnosticul pur.

3. Termenul de agnostic este răspunsul la o întrebare diferită față de întrebarea al cărei răspuns este „teist” sau „ateu”. La întrebarea „credeți că există dumnezeu?” nu pot exista decât două răspunsuri, și anume „da” sau „nu”. În funcție de răspunsul dat, individul este teist sau ateu. Cel care întreabă nu dorește să știe ce părere ai despre dovezi, ci doar dacă tu (indiferent de dovezi sau lipsa lor) crezi că există sau că nu există. Răspunsul nu presupune faptul că ar exista dovezi în sensul poziției respective. Poate există, poate nu. Nu se afirmă o cunoaștere a realității, ci este doar ceea ce crede individul. El poate să considere că are dovezi clare în favoarea poziției sale, cu alte cuvinte că „cunoaște” care este adevărul, sau că nu există dovezi (nu se cunoaște) răspunsul la întrebare – în acest din urmă caz ar fi agnostic. Cu alte cuvinte, între termenii de teist/ateu, pe de o parte, și termenii gnostic/agnostic, pe de altă parte, nu există vreo contradicție. La termenul din prima categorie (teist/ateu) se adaugă unul din cea de a doua (gnostic/agnostic) pentru a da descrierea completă a poziției acelei persoane. Vreau să atrag atenția asupra faptului că termenul de gnostic nu prea este folosit sau acceptat în acest sens, ca opus al agnosticului, și asta pentru a nu se confunda cu gnosticismul ca și curent religios. Îmi voi permite să-l folosesc totuși, pentru simplitate, ca desemnând gradul de gnozie (cunoaștere). Vă rog să înțelegeți că prin gnostic, mai jos, înțeleg unul care crede că știe, că are dovezi (opusul agnosticului). Continue reading

Category: Argumente filozofice | 51 de comentarii

Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Am dat în mod întâmplător pe HotNews.ro de o așa-zisă dezbatere intitulată pompos: Umanist sau teist, două definiții ale omului modern. Doi jurnaliști, îmbrățișând puncte de vedere diametral opuse, au scris un scurt text prin care au încercat să-și justifice poziția. Despre varianta umanistă, susținută de Daniel Gabriel Secară, nu am ce comenta, pot eventual doar să-l aplaud. Mă voi referi însă pe larg la punctele de vedere exprimate de domnul Mihnea Măruță, deoarece le găsesc emblematice pentru gândirea găunoasă a teistului modern. Parcă ar fi citit conținutul blogului meu, și ar încerca cu orice chip să bifeze fiecare căsuță din rubrica „așa nu”.

În cele ce urmează, toate porțiunile citate sunt fragmente din crezul mai sus menționat.

In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut „pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.

Așadar, există o plantă de apartament, care se dezvoltă nemaipomenit de bine în ghiveciul și locația proprie, dar mai puțin bine în alte părți. Atât domnul Măruță, cât și vecinele „mult mai pricepute” se declară uimiți în fața acestui fenomen, care, ni se dă de înțeles, ar fi echivalentul unui miracol. Bineînțeles că nu au pentru o clipă curiozitatea sau onestitatea intelectuală de a cere o expertiză științifică, a celor calificați. Fără îndoială că un botanist, pe baza unor măsurători de laborator ale solului sau luminozității (de exemplu), ar veni cu o explicație clară. Dar asta ar strivi corola de minuni a lumii, nu-i așa? De ce să afli cauza reală a unui fenomen, când poți foarte bine să-l declari miracol și să-l integrezi în worldview-ul mistic propriu ca atare? Acum câteva sute de ani, un curcubeu era văzut drept o dovadă solidă de miracol divin, așa cum e definit de biblie, ca dovadă a unui legământ sacru. În prezent, e un banal (chiar dacă încântător din punct de vedere subiectiv, estetic) fenomen de refracție pe care orice elev îl poate reproduce. Cel puțin, pe vremea curcubeelor-miracol exista scuza că nimeni nu știa cauza reală. Însă astăzi nu trăim într-o epocă a plantelor-miracol. Chiar dacă am presupune prin absurd că nu putem găsi o explicație științifică pentru bunăstarea plantei, ar însemna asta că explicația este divină? E un apel la dumnezeul golurilor, god of the gaps, cel care „explică” ceea ce nu știm încă. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 7 comentarii

Unul dintre instrumente?

Titlul blogului (Prin filtrul rațiunii) nu este întâmplător. Cred că esența disputei dintre pozițiile teiste și cele ateiste se rezumă de fapt la modul în care sunt înțelese metodele de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Metoda științifică, bazată pe raționalismul de tip empiric, este fundamentul realizărilor moderne, de la Galileo încoace. De-a lungul timpului însă apologeții creștini și chiar anumiți filozofi au sugerat și alte metode, să le spunem alternative, precum credința, revelația sau tradiția. Validitatea conceptului de dumnezeu depinde în cel mai înalt grad de validitatea metodelor alternative de mai sus, și în special validitatea credinței, sau a ceea ce denumeam f-credința.

Rațiunea poate fi definită în sensul cel mai larg drept capacitatea de a extinde aria cunoașterii pornind de la niște date existente, prin folosirea mijloacelor de natură logică (deductiv sau inductiv). Caracteristica fundamentală a rațiunii este claritatea. Capacitatea de a raționa este specifică omului, și este, după părerea mea, cel mai prețios dar cu care ne-a înzestrat evoluția. În lipsa rațiunii este imposibil nu doar progresul cunoașterii științifice, ci și orice discurs inteligibil. Chiar și cei care caută să sugereze că importanța rațiunii ar fi una mult mai redusă decât este general acceptat în lumea modernă, folosesc (sau mai bine spus încearcă să folosească) argumente de tip rațional pentru a-și dovedi punctul de vedere. Este oarecum amuzant să constați că atacă tocmai pârghia pe care o folosesc pentru a dovedi ceva. Este ca și cum cineva ar striga în gura mare că e mut.

Eu resping teismul pentru că, din punctul meu de vedere, nu există nici măcar un singur argument rațional în favoarea sa, și pentru că nu recunosc legitimitatea vreunei alte metode, precum f-credința. Pentru mine, credința este un exemplu de lașitate intelectuală, un exemplu de frică, de predare necondiționată în fața unor speranțe deșarte sau instincte necontrolate. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 35 de comentarii

„Ateul” Hitler

Abia am publicat articolul precedent, că am și fost făcut cu ou și oțet într-un mesaj prin email de către un oarecare Adi (o fi Adi de la Vâlcea? 😛 ). Citez: „Pe langa faptul ca aberezi cu gratie mai a-i si nesimtirea sa sugerezi ca Hitler n-ar fi fost ateu” (am păstrat și ortografia originală). Din păcate, autorul nu are niciun fel de argumente. Aș mai da și alte citate din scrisoare, dar nu prea am ce, ca în bancul din copilărie: „Johnny, ce-a spus unchiul Robert când a căzut de pe scară?” – „Păi, mami, pot să omit cuvintele injurioase?” – „Evident, puiule, doar așa te-am învățat!” – „Atunci … n-a zis nimic”.

Propagandiștii creștini s-au străduit din răsputeri după cel de-al doilea război mondial să denatureze imaginea lui Hitler, evident nemulțumiți de asocierea unuia de-al lor cu crimele naziste. Strategia se pare că a reușit, cel puțin pentru prostime. Din fericire, există o mulțime de documente și înregistrări care arată fără niciun soi de dubiu faptul că Hitler era o persoană profund credincioasă. Ce e drept, era un creștin ciudat, care interpreta biblia în așa fel încât să-și justifice propriile ambiții. Dar oare nu așa fac cu toții? În exprimarea sintetică și plină de haz (ca întotdeauna) a lui George Bernard Shaw:

No man ever believes that the Bible means what it says: He is always convinced that it says what he means

Legat de Hitler, cea mai importantă sursă de informare este chiar opera sa de suflet și de căpătâi, Mein Kampf. Voi enumera mai întâi principalele concluzii care rezultă din lectura acesteia (da, am citit-o în întregime). Continue reading

Category: Moralitate, Religie şi societate | 18 comentarii

Victime ale ateismului: zero

Dacă stai de vorbă mai mult de 5 minute cu un credincios, încercând să-i explici din ce cauză ești ateu, este aproape imposibil să nu auzi niște reproșuri legate de Hitler, Stalin sau Pol Pot. Spuse uneori pe un ton de ceartă, alteori cu o voce sugrumată de emoție sau plină de revoltă, acuzele în sine sunt cam aceleași, și anume că ateismul duce la crime împotriva umanității, de tipul celor săvârșite de cei de mai sus. Faptul că Hitler nu era câtuși de puțin ateu este binecunoscut de toți cei care i-au studiat scrierile sau discursurile, dar las asta la o parte. De cele mai multe ori discuția continuă pe un făgaș prostesc, în care ateul contraatacă prin ilustrarea crimelor teiste, și se face un soi de numărătoare de capete. În final, teistul declară triumfător că a biruit, ateismul este greșit, pentru că au ieșit mai multe victime ale ateilor. Nici nu e de mirare, imaginați-vă armele secolului XX în mâna cruciaților sau inchizitorilor… atunci să vezi masacre.

Discuții și argumente de tipul celor de mai sus sunt însă nu doar inutile, ci și greșite în esență. Voi încerca să susțin acest punct de vedere în cele ce urmează.

1. Să presupunem prin absurd că a fi ateu duce automat la crime odioase, nepăsare față de semeni, boli groaznice și bube-n cap. Și să mai presupunem că religiozitatea duce, din contră, la râuri de lapte și miere. Chiar și așa, nu se poate constitui în vreun argument care să susțină că afirmațiile religioase sunt adevărate. Valoarea de adevăr a unei propoziții nu are nicio legătură cu felul în care te face să te simți sau să te comporți. Dacă te sună un individ pus pe farse și te anunță că peste o lună vei primi o moștenire din Australia, te bucuri nespus. Este o minciună, dar timp de o lună probabil că te va face cel mai fericit și generos om. Teiștii suferă de o incapacitate cronică de a înțelege lipsa probatorie a argumentului utilitarist. Ei par să spună „din moment ce vestea moștenirii ne face fericiți, înseamnă că moștenirea există!”. Continue reading

Category: Moralitate, Religie şi societate | 5 comentarii

Sursa moralităţii (partea I)

A încerca să lămurești o problemă atât de complexă precum originea moralității într-un post este, evident, o acțiune sortită eșecului. Ca să folosesc o sintagmă cunoscută, au curs râuri de cerneală pe această temă și trebuie să recunoaștem că există în continuare mai multe întrebări decât răspunsuri.

Pe de altă parte, dacă un subiect este delicat, asta nu înseamnă că nu ar trebui abordat, fie și sumar. O sistematizare a punctelor de vedere nu strică, cel puțin ca un ghid introductiv, sau punct de plecare pentru o discuție mai amplă. În disputa de idei perpetuă dintre teiști și non-teiști, subiectul moralității este unul dintre cele mai fierbinți, probabil și datorită faptului că cei dintâi au pierdut de mult și la scor bătălia pe celelalte planuri (științific, filozofic etc.). Probabil chiar mai important decât ceea se petrece în aceste dispute „la nivel înalt” este ceea ce se petrece în mintea credinciosului de rând, și a multora care sunt oarecum neutri – persoane pe care le-am încadrat în categoria credința în credință. Unul dintre motivele principale pentru care consideră ideea de dumnezeu justă sau necesară este tocmai acela că au fost educați să nu poată concepe o altă origine a moralității, în afara celei divine.

Îngrijorarea cea mai mare exprimată de teiști este aceea că, în lipsa unui standard moral absolut, văzut ca fiind dumnezeu, ne-am afla în pericol de a ajunge într-un soi de societate bolnavă, lipsită de principii și valori morale, în care orice ar fi posibil. Voi reveni asupra acestei idei mai târziu.

Primul pas, însă, este prezentarea principalelor teorii care se confruntă. În general, pe forumuri pare să predomine ideea că există două variante mari și late, una care caută explicații naturale, și alta care merge pe supranatural (invocând o deitate). De fapt, există două variante supranaturale complet diferite, așa cum se va vedea. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 9 comentarii

Împăratul în pielea goală

Știați că există 8 rase sau tipuri de goblini? Cunoașteți denumirea și proprietățile fiecăreia dintre ele, cu exactitate?

Cunoașteți cele 6 deosebiri fundamentale dintre goblini și gnomi?

Puteți expune modalitățile prin care un Incubus face sex cu victimele sale? Știți cum se înmulțește? Știți unde se odihnește noaptea? Știați că își poate transforma înfățișarea, pentru a arăta ca un om? Sunteți la curent cu cele 5 metode prin care se poate para atacului unui Incubus?

Să nu-mi spuneți cumva că nu cunoașteți deosebirea dintre un Incubus și un Succubus! Înseamnă că nici măcar nu aveți habar de felul în care cele două entități colaborează. Aveți idee câte asemenea entități demonice au fost arse pe rug în Evul Mediu? Desigur, au fost prinse în perioada în care luau față umană. Pe vremea aceea, oamenii erau mult mai vigilenți și mai bine pregătiți pentru a recunoaște diversele tipuri de monștri.

Câte categorii de ființe cunoașteți din grupul Shapeshifterilor, cei care-și pot schimba forma? Aud?! Păi doar celebrul tratat Malleus Malleficarum, publicat în 1487, listează 96 de tipuri de shapeshifteri. Să nu-mi spuneți că nu ați citit tratatul în amănunțime, când în acea capodoperă se demonstrează pe sute de pagini existența, obiceiurile și felul în care pot fi combătuți diferiții demoni, în special cei care apar ca vrăjitoare în lumea noastră. Ce să mai vorbim de celelalte cărți, sute de cărți, în care sunt analizați amănunțit o mulțime de alți locuitori ai lumilor paralele.

Dacă nu ați studiat amănunțit toate acele tratate, cum vă permiteți să afirmați că poziția rațională și normală este să susții că nu există niciunul dintre cei 233 de demoni despre care ne vorbesc lucrările? Analizați o viață întreagă lucrările distinșilor colegi demonologi, și abia apoi vă puteți forma o opinie. Altfel, valoarea celor spuse de Dvs. despre incubuși este egală cu zero! Un specialist în incubologie vă poate face praf oricând. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 1 comentariu

Dovedeşte că nu există!

Să presupunem că sunteți medic psihiatru. Distinsul domn Noe Cruciulescu, pacientul Dvs., internat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, susține sus și tare că este perfect sănătos mental. Și mai susține că, undeva în pereții clădirii, există niște organisme microscopice care-l antipatizează și, fiind pe deasupra inteligente, avansate tehnologic și profund imorale reușesc să-i inducă o stare de permanentă amețeală prin intermediul unor unde speciale. Domnul Cruciulescu are un vertij cvasi-continuu și „știe” foarte clar din ce cauză.

Ce anume s-ar putea face pentru a-l convinge că greșește? Orice demonstrație a faptului că vertijul său are cauze naturale, depistabile și tratabile, este inutilă, pentru că, nu-i așa, microorganismele din pereți pot induce acea aparență. Îngustarea arterelor vertebrale care irigă centrii echilibrului este doar ceea ce văd doctorii la suprafață, materialiști înguști. Ei nu ajung la adevărata rădăcină a problemei, undele cauzatoare de boală. Este de asemenea inutil să i se amintească faptul că niciun soi de aparat nu captează undele, deoarece ele nici nu pot fi captate prin definiție, fiind de o natură care depășește nivelul de cunoaștere actual. Cât despre microorganismele în sine, ele nu pot fi nici măcar teoretic găsite, și dacă ne-am afla în fața lor nu am știi că sunt acolo. Pentru că se află într-un alt plan al existenței, fiind alcătuite din dark matter, după cum foarte clar ne spune eruditul nostru pacient. Argumentul suprem în favoarea oricărei încercări de a-i demonstra că, foarte probabil, acele entități sunt doar în imaginația sa, este întâmpinat invariabil cu replica spusă pe un ton triumfător:

Dovedește că nu există!

De prisos să adăugăm faptul că nu putem dovedi așa ceva. Ipoteza a fost formulată în așa fel încât nu permite nici un fel de mijloace de investigare. Chiar presupunând că am avea posibilitatea explorării exhaustive a spațiului desemnat ca locație a misterioaselor microorganisme, peretele spitalului, tot nu am rezolva nimic, deoarece prin definiție entitățile sunt … nedetectabile. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 17 comentarii

Este ateismul dogmatic?!

Recunosc deschis faptul că puține lucruri mă deranjează mai mult decât afirmația că ateismul ar fi dogmatic, sau ar fi doar o altă religie. Această poziție denotă fie o totală lipsă de înțelegere a termenilor folosiți, fie o combinație de prostie și rea-voință.

Sigur că e ușor să recurgi la citate amuzante de genul „Ateismul este o religie exact în măsura în care a nu colecta timbre este un hobby” sau „Ateismul este o credință exact la fel cum chelia este o culoare de păr” sau „Ateismul este o religie tot așa cum sănătatea este doar o altă boală”. Însă nu mi-am propus să fac bășcălie de niște oameni care, poate în mod sincer (cel puțin unii dintre ei), chiar nu înțeleg absurdul afirmațiilor.

O poziție dogmatică este una inflexibilă și care nu acceptă analiza critică, de obicei susținută și impusă de o autoritate, impermeabilă la argumente sau dovezi. Ateul este în esență o persoană care nu crede că există o entitate supranaturală care a creat și supraveghează sau dirijează universul. Din ce cauză are ateul un asemenea punct de vedere? Pentru că nu există dovezi în sprijinul unei asemenea teorii. Ateismul este o poziție provizorie și flexibilă prin excelență. Oricare ateu este deschis în a recunoaște acest lucru. Oricare ateu poate furniza în orice moment o listă kilometrică cu descoperiri sau evenimente pe care le-ar considera drept dovadă a existenței a ceea ce uzual denumim dumnezeu. Problema este că acestea întârzie să apară, și ca urmare poziția ateului rămâne aceeași. În contrast evident se află teistul. Am discutat cu zeci de credincioși, am discutat problema pe forumuri, și, fără nici o excepție, am avut parte de același răspuns:

indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce s-ar descoperi vreodată, indiferent ce argumente îmi vei aduce, credința mea nu va dispărea! Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise