Dovedeşte că nu există!

Să presupunem că sunteți medic psihiatru. Distinsul domn Noe Cruciulescu, pacientul Dvs., internat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, susține sus și tare că este perfect sănătos mental. Și mai susține că, undeva în pereții clădirii, există niște organisme microscopice care-l antipatizează și, fiind pe deasupra inteligente, avansate tehnologic și profund imorale reușesc să-i inducă o stare de permanentă amețeală prin intermediul unor unde speciale. Domnul Cruciulescu are un vertij cvasi-continuu și “știe” foarte clar din ce cauză.

Ce anume s-ar putea face pentru a-l convinge că greșește? Orice demonstrație a faptului că vertijul său are cauze naturale, depistabile și tratabile, este inutilă, pentru că, nu-i așa, microorganismele din pereți pot induce acea aparență. Îngustarea arterelor vertebrale care irigă centrii echilibrului este doar ceea ce văd doctorii la suprafață, materialiști înguști. Ei nu ajung la adevărata rădăcină a problemei, undele cauzatoare de boală. Este de asemenea inutil să i se amintească faptul că niciun soi de aparat nu captează undele, deoarece ele nici nu pot fi captate prin definiție, fiind de o natură care depășește nivelul de cunoaștere actual. Cât despre microorganismele în sine, ele nu pot fi nici măcar teoretic găsite, și dacă ne-am afla în fața lor nu am știi că sunt acolo. Pentru că se află într-un alt plan al existenței, fiind alcătuite din dark matter, după cum foarte clar ne spune eruditul nostru pacient. Argumentul suprem în favoarea oricărei încercări de a-i demonstra că, foarte probabil, acele entități sunt doar în imaginația sa, este întâmpinat invariabil cu replica spusă pe un ton triumfător:

Dovedește că nu există!

De prisos să adăugăm faptul că nu putem dovedi așa ceva. Ipoteza a fost formulată în așa fel încât nu permite nici un fel de mijloace de investigare. Chiar presupunând că am avea posibilitatea explorării exhaustive a spațiului desemnat ca locație a misterioaselor microorganisme, peretele spitalului, tot nu am rezolva nimic, deoarece prin definiție entitățile sunt … nedetectabile.

Se pune următoarea întrebare: sunt existența sau inexistența acelor miraculoase microorganisme din altă dimensiune pe picior de egalitate? Din moment ce empiric nu putem demonstra nici că există, nici că nu există, este la fel de validă opinia domnului Cruciulescu ca și opinia domnului doctor?

Pentru orice om sănătos la cap răspunsul este evident. Chiar dacă nu s-a mai gândit niciodată la așa ceva, chiar dacă nu a citit nici o lucrare științifică sau vreun punct de vedere filozofic, va recunoaște instantaneu poziția “default” a sănătății mintale și o cerință elementară de logică: nu există până la proba contrarie. Expresia consacrată pentru așa ceva: nu se poate proba un negativ absolut. Și nici nu este nevoie. Cum foarte bine spune Hitchens, ceea ce poate fi afirmat fără dovezi poate fi respins fără dovezi. Dacă nu ar fi așa, am trăi într-o lume de tip balamuc, în care puținii indivizi sănătoși ar trebui să demonstreze imposibilul, și anume că orice născocire imaginată de un “vesel” este inexistentă în lumea reală.

Puse în lumina de mai sus, lucrurile par clare și nu cred că ar exista mulți indivizi care să ia partea domnului Cruciulescu. Cu toate acestea, dacă înlocuim microorganismele minune cu o chestie la fel de absconsă, imaterială, nedetectabilă, din alt plan al existenței, denumită dumnezeu … și pe pacientul nostru cu teistul tipic, este exact situația cu care mă confrunt cel mai des. Indivizi care au făcut cel puțin liceul, susțin cu nonșalanță că poziția lor este pe picior de egalitate cu cea a ateului prin prisma faptului că ateul nu poate dovedi inexistența acelui ceva denumit dumnezeu, la fel cum nu se poate dovedi nici existența lui. Ca urmare, ne-am afla într-un soi de impas, e 50%-50%. Celebrul argument russellian al ceainicului de pe orbită nu pare să-i impresioneze, sau poate nu-l înțeleg, și sunt aproape convins că nici analogia mea de mai sus nu va reuși să-i scuture.

În rarele ocazii în care teiștii au reușit să screamă niște contraargumente, ele au fost următoarele, prezentate împreună cu răspunsurile corespunzătoare:

Oamenii au crezut din cele mai vechi timpuri în divinitate, deci nu este așa, o idee nouă, care ar avea nevoie de demonstrație.

Așadar, dacă au existat dintotdeauna pacienți ca domnul Cruciulescu, e în regulă, microorganismele misterioase capătă greutate, și e sarcina noastră să demonstrăm că nu există. Oare vechimea unui mit îi dă valoare de adevăr? O idee care a fost greșită la început, devine corectă cu trecerea timpului? Minciuna devine adevăr? Prostia devine înțelepciune? Inexistentul devine existent, doar pentru că a mai trecut un secol? Din contră, dacă o idee de acest tip e foarte veche, înseamnă că a existat suficient timp să apară măcar o dovadă că e corectă. Trecerea timpului fără apariția vreunei dovezi o face din ce în ce mai improbabilă, nu mai probabilă! Dacă sunt pădurar și tata, și el pădurar, spune că există un urs polar ascuns undeva, pentru că așa i-a spus bunicul, care știe de la străbunicul … dar nici unul n-au văzut ursul polar … oare cu trecerea generațiilor existența ursului polar este tot mai probabilă? Sau invers? Greșeală frecvent întâlnită, apelul la tradiție, argumentum ad antiquitatem.

Există mai mulți oameni care cred că există dumnezeu decât cei care nu cred. Sarcina demonstrației revine celor care sunt în minoritate, care se opun ideii dominante.

Oare chiar așa să fie? Adevărul să fie determinat de numărul persoanelor care cred într-o variantă? Realitatea este stabilită pe criterii politice, majoritatea câștigă? Dacă mai mulți pacienți îi țin isonul domnului Cruciulescu, personalul medical greșește? Schimbăm principiul fundamental numit imposibilitatea afirmării unui negativ absolut cu ceva de genul “posibil, imposibil, trebuie făcut dacă norodul cere”? Greșeală tipică de logică informală, denumită apelul la majoritate, argumentum ad populum.

Singurul mod în care se poate înlătura o idee greșită este prin demonstrarea ei ca atare. Până atunci, ea trebuie acceptată.

Zău? Cine și când a demonstrat inexistența zânelor? A vampirilor? A spiridușilor? Nu cumva au dispărut pentru simplul motiv că oamenii au început să devină ceva mai raționali? Sau poate că pur și simplu au ieșit din modă? De ce în cazul zânelor este de datoria celor care cred în așa ceva să aducă o probă, iar în cazul lui dumnezeu ar fi de datoria celorlalți să demonstreze că nu există?

Oamenii au crezut o vreme că Pământul este plat. O altă parte, o minoritate, credeau că e rotund (sferic). Balanța s-a înclinat când adepții formei rotunde au demonstrat că Pământul nu este plat. La fel, ateii ar trebui să demonstreze că dumnezeu nu există.

Este o confuzie evidentă între ideea de existență-inexistență a unui obiect și o dispută legată de trăsăturile unui obiect despre care se știe că există. Dacă Maria spune că televizorul plutește pe apă, și Gigel spune că nu plutește, Gigel are exact aceeași sarcină ca și Maria, de a demonstra că proprietatea susținută de el este cea reală. Vor lua obiectul în cauză și vor determina care are dreptate. În schimb, dacă Maria spune că EXISTĂ elefanți care au televizoare în loc de ficat, și Gigel spune că asemenea elefanți nu există, Gigel nu are nimic de demonstrat. Este de datoria Mariei să vină cu un asemenea elefant.

Divinitatea este un lucru derivat logic, o entitate necesară și suficientă pentru a explica universul, în timp ce ceainicul celest nu este ceva obligatoriu.

Divinitatea nu este cât de puțin necesară, și cu atât mai puțin logică. Argumentul cosmologic este realmente slab. Faptul că nu cunoști pe deplin un fenomen nu te îndreptățește să inventezi un termen desemnând o entitate în sprijinul căreia nu ai nicio dovadă, și să pretinzi că astfel ai dat răspuns întrebării, considerând ulterior născoceala ta drept poziția firească de pornire. Nu se știe dacă universul are nevoie sau nu de o cauză, pentru că nu avem alte universuri pe care să le fi studiat. Nici măcar în interiorul său nu se aplică peste tot cauzalitatea, înțeleasă în sensul clasic. Nu se știe dacă e unic sau sunt mai multe, la care nu avem acces. Chiar în cazul în care ar exista o cauză, nu se poate spune absolut nimic despre natura acesteia. Poate să fi fost un alt univers care ne-a născut printr-o gaură neagră, sau o particulă elementară care-și face de cap, sau suntem lucrarea de doctorat a unui savant dintr-o altă dimensiune care ne ține în echivalentul unei eprubete din lumea sa. Sau trăim într-un univers ciclic. Sau 1000 de cauze pe care nici măcar nu le putem bănui. Răspunsul NU ȘTIU este cât se poate de onest și e singurul corect. În locul acelui răspuns, se preferă varianta “dumnezeu”, mai exact dumnezeul golurilor, god of the gaps – o formă particulară a greșelii cunoscute sub numele de argumentul ignoranței, argumentum ad ignorantiam.

Refuzul acceptării faptului că sarcina demonstrației cade pe umerii celui care afirmă că X există, și nu pe umerii celui care spune “nu cred că X există” reprezintă o dovadă de lipsă de onestitate intelectuală în cel mai bun caz. În cazul mai puțin fericit, există un pat liber lângă domnul Cruciulescu.

Greșeala de logică este binecunoscută sub numele de transferul sarcinii dovezii sau demanding negative proof, sau burden of proof. Epistemiologic cel care face afirmația pozitivă este cel pe umerii căruia cade sarcina dovezii. Cel care spune că există fantome, BigFoot, îngeri etc. este cel care are ceva de dovedit.


Etichete:, , , ,

Posted 14 mai 2010 by LazyPawn in category "Argumente filozofice", "Greşeli de logică

17 COMMENTS :

  1. By adi on

    Imi cer scuze pt offtopic, dar m-am revoltat brusc ca intre tablourile alea glisante, pe langa 1000 de necunoscuti, se gasesc personaje care chiar nu sub nicio forma ce cauta acolo… cum ar fi Einstein, Eminescu si inca cativa!!

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Asta pentru că așa spune Adi?

      Eminescu către iubita sa, Veronica Micle, scrisoare din august 1882:

      Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău, Emin.

      Despre Einstein, nici nu mă mai obosesc să citez, du-te aici.

      Te rog să încetezi cu spam-ul.

  2. By LazyPawn (Post author) on

    Citatul este foarte clar, nimic ambiguu. Eminescu era ateu.

    Din poezii pot și eu să-ți dau citate opuse, vezi Împărat și Proletar, Mortua Est, sau Eu nu cred nici în Iehova. Ca și un actor, un poet poate interpreta orice poziții în creația sa. Ceea ce crede el cu adevărat se vede în discuțiile personale, precum cea cu Veronica Micle.

    Te-am trecut pe moderare, pentru că umpli blogul cu comentarii aiurea.

  3. By LazyPawn (Post author) on

    Și dacă facem analogia cu autorul unei opere dramatice, cu ce ne ajută? Ideile și sentimentele sunt diferite de la o piesă la alta, de la un personaj la altul. De unde știi cu cine „ține” autorul? :smile:

    Respectiv, în cazul lui Eminescu, de ce nu iei ca model „religia, o frază de dânșii inventată … ”? Cherry picking?

    Cred că tot mai sigur este ceea ce-i spune iubitei, mai ales că vorbește de „noi doi”, ca și cum ar fi avut discuții pe această temă.

    1. By adi on

      Macar ai putea fi cinstit si sa admiti ca exista argumente pro si argumente contra… uite, ca, in cazul lui Dawkins nu ar contesta nimeni ca e ateist… ar trebui sa respecti si opiniile diferite de ale tale. Altfel te pui in pozitia de a propaga… propaganda falsa si manipulatoare.

  4. By adi on

    Aiurea?!
    Nu citisem rubrica “despre” inainte sa postez despre frontiera :smile: Eu apreciez ca despre o personalitate atat de complexa precum Eminescu nu o poti aprecia pur si simplu in cateva cuvinte scrise intr-o scrisoare… nu se cunosc circumstantele, contextul, intentiile. In alta ordine de idei, analogia ar trebui facuta cu “autorul” unei opere dramatice, nu cu actorul, deoarece autorul isi comunica diferite sentimente, idei, prin intermediul actorilor… la fel ca poetul prin intermediul personajelor si al actiunii!
    Pasajul mi se pare obscur sub aspectul ca vorbeste despre “o religie”, dar fara sa se refere la una anume… motiv pt care apreciez ca aici se refera metaforic la altceva… nu la religie in sensul obisnuit.
    In plus, trebuie sa recunosti ca orice barbat minte la greu ca sa impresioneze femeile… insa un poet de calibrul lui Eminescu ar avea o responsabilitate majora fata de posteritate … prin poeziile sale!

  5. By LazyPawn (Post author) on

    Nu le cunosc pe cele pro.

    Faptul că expun niște idei într-un mod logic nu înțeleg cum ar putea constitui propagandă manipulatoare, și cu atât mai puțin una „falsă”. Te atenționez că la următoarea afirmație similară încetăm colaborarea. Opinia ți-am respectat-o, nu am șters-o, nu te-am înjurat, asta nu înseamnă că trebuie să fiu de acord cu ea.

    1. By adi on

      Pai tu pui tabloul lui Eminescu in galeria ta ateista… lucru cu care sunt in profund dezacord. Tu crezi ca este un “adevar unanim acceptat” ca tu ai dreptate ca Eminescu ar fi fost ateist?
      Tocmai ce ti-am schitat o parte din argumentele mele… si nu stiu daca consideri ca ai motive sa consideri ca sunt singuru care gandeste astfel.
      Mai mult decat atat, e ofensator ca ateistii manifesta pentru eliminarea simbolurilor religioase din spatiul public (si nu pe motivul valorii de adevar!), insa cand eu contest valoarea de adevar implicita in postarea pozei lui Eminescu acolo cum ca ar fi fost ateist… atunci nu mai esti sensibil.

      1. By LazyPawn (Post author) on

        Dacă lumea ar merge doar pe bază de adevăruri „unanim acceptate”, cred că în afara orelor de matematică nu ar mai exista nimic. Internetul s-ar desființa a doua zi, fiind inutil.

        Acesta este un blog personal, care include părerile autorului. În înțelegerea MEA, din scrisorile citite de MINE, Eminescu a fost ateu, ca urmare îmi permit să-l pun acolo. Evident că tu, dacă ai o altă părere, pe propriul tău site îl vei pune la categoria care consideri tu că e potrivită. Eu nu mă duc să-ți dictez ție adevăruri în bucătăria ta, respect-o și tu pe a mea.

        Eliminarea simbolurilor creștine din școli nu este o problemă de adevăr sau falsitate, ci de nepotrivire de amplasament. Spre exemplu, cred că accepți corectitudinea rezolvării ecuației de gradul doi, sau tabelul periodic al elementelor, dar nu cred că le-ai văzut în vreo biserică. Școlile sunt instituții seculare, nu au ce căuta acolo simboluri partizane vreunei religii, la fel cum nu au ce căuta poze cu o divă showbiz, chiar dacă toată lumea o consideră excepțional de frumoasă, sau poze cu Messi, chiar dacă toți sunt de acord că e cel mai fantastic fotbalist.

        1. By adi on

          Mie nu imi place Messi :smile: Well… poiate ghidarea exclusiva dupa adevaruri unanim acceptate este o extrema, dar “eu fac ce vreau in bucataria mea” este cealalta extrema.
          Am sugerat o cale de mijloc, in care directiva sa fie bunul simt… poti argumenta obiectiv ca icoanele perturba procesul educativ sau ca produc discriminare in randurile minoritatilor, atunci facem ca tine. Daca nu, atunci lasa-le in pace, nu e cazul ca tu sa impui cu forta dogmatismul tau secular ca norma!
          La fel am o viziune liberala si despre problematica inversa: sa puna poze cu dive in scoli si biserici, daca asta va aduce lumea acolo si le va capta interesul!

          1. By LazyPawn (Post author) on

            Editare ulterioară -- pentru că ar fi sugerat că sunt lipsit de bun simț, l-am cenzurat pe Adi o perioadă. Ulterior mi-a explicat că a fost o neînțelegere.

  6. By Shiro on

    Predictibila disponibilitate a credintei la compromis… :biggrin:
    Dupa apologetii ei, intransigenta a devenit “lipsa de bun simt” in timp ce toleranta minciunii si ignorantei o adevarata virtute.

  7. Pingback: Împăratul în pielea goală - Prin filtrul raţiunii

  8. By acadea on

    la un moment dat ma gandeam daca principiul cu burden of proof se aplica in orice domeniu (prin bun simt) sau doar in unele.
    De exemplu, ma gandeam la sanatate.
    Sa zicem ca posed o fabrica si scot pe piata un produs alimentar X.
    Imediat vine un suspicios si lanseaza un zvon care spune:
    -- produsul X contine E-uri, sulfiti si ftalati si este cancerigen, ba chiar provoaca leucemie si etc

    Aplicand burden of proof, eu pot raspunde: demonstreaza-mi tu pdv tau mai intai pt nu e treaba mea sa demonstrez ca tu nu ai dreptate.
    Adu-mi un bolnav de cancer, cu leucemie etc pe care tu il prespui ca s’a imbolnavit din cauza produsului meu.
    Ba nu! nu un singur bolnav, ca nu e esantion reprezentativ, adu-mi o statistica pe cateva sute de oameni care au murit din cauza produsului etc

    Am exagerat modelul pentru a accentua aspectul care ma intereseaza

    Cred ca in ceea ce priveste sanatatea sau viata mea, a ta, a oamenilor in general, nu prea mai pot sa aplic burden of proof, chiar daca e “politically correct”.
    E aiurea sa astept ca cineva sa se imbolnaveasca, sau sa moara ca sa am astfel dovada.

    Evident, intr-o disputa rational filozofica, daca tu sustii ca pe marte traieste o populatie ruda cu aborigenii din tasmania, nu o sa ma apuc eu sa demonstrez ca te inseli.
    Ci o sa astept sa iti sustii pdv-ul.

    Un exemplu tragi-comic pe care nu il intelegeam inainte este procedura in caz de telefon/alarma de atentat cu bomba etc.
    Nu intelegeam de ce pt fiecare telefon dat anomim de cate un pusti rebel, se mobilizeaza o intreaga echipa de specialisti, productia este oprita si se efectueaza verificari amanuntite. De 99% ori , alarma era falsa.

    Daca am aplica burden of proof, ar trebui sa ii cerem presupusului atentator sa demonstreze ca intr’adevar e o bomba, inainte sa ii demonstram noi ca nu e.
    Bine, demersul aici nu e sa ii demonstram atentatorului ca nu e bomba acolo.
    Ma refer doar la abordare.

    Sau poate imi scapa ceva si aplic principiul burden of proof intr-un context nepotrivit. Sau poate nu l’am inteles bine.
    Hai sa comentam putin :)
    Tu ce parere ai ?

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Burden of proof se aplică întotdeauna când e vorba de existența unor entități sau fenomene care sunt necunoscute sau extrem de rare. În această categorie intră toate miracolele, entitățile supranaturale ș.a.m.d.., lucruri care contrazic experiența noastră.

      Și în cazul produselor alimentare sau aditivilor cu efecte presupus cancerigene, sarcina dovezii cade tot pe umerii celui care face afirmația. Însă el poate dovedi afirmația sa prin studii retrospective, nu prospective. Asta înseamnă că ne uităm în trecut, pe datele deja existente, și comparăm efectele observate asupra celor care au folosit alimentația respectivă, față de cei care nu au folosit-o, pe loturi largi și pe cât posibil omogene. Studii prospective se fac doar pe animale, și e preferabil să se facă înainte de comercializarea produsului.

      Ca un exemplu similar, acum câțiva ani era mare tam-tam cu niște idei conform cărora folosirea telefoanelor celulare ar favoriza diferite forme de cancer. Mai sunt și astăzi unii care cred prostia asta. Când s-a trecut la studii efective, s-a demonstrat că nu există niciun soi de corelație.

      În cazul amenințării cu bomba, într-adevăr, principiul este încălcat, și asta din cauza asimetriei existente între cele două variante. Cei care răspund apelului știu foarte bine că sunt șanse doar 1% ca bomba să existe, însă este preferabil și economic, și ca și consecințe sociale în pierderi umane, să meargă de 99 de ori degeaba, decât să permită unei singure bombe să explodeze într-un aeroport de exemplu. Așadar, e un calcul utilitarist, nu o problemă de ordin filozofic.

  9. By acadea on

    uite o noua varianta a pariului lui pascal, adaptata… si nuantata

    dacă eu nu cred şi dumnezeu nu există, n-am pierdut nimic. Dacă eu cred şi el există, am pierdut totul (inclusiv libertatea).

Comments are closed.