Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Am dat în mod întâmplător pe HotNews.ro de o așa-zisă dezbatere intitulată pompos: Umanist sau teist, două definiții ale omului modern. Doi jurnaliști, îmbrățișând puncte de vedere diametral opuse, au scris un scurt text prin care au încercat să-și justifice poziția. Despre varianta umanistă, susținută de Daniel Gabriel Secară, nu am ce comenta, pot eventual doar să-l aplaud. Mă voi referi însă pe larg la punctele de vedere exprimate de domnul Mihnea Măruță, deoarece le găsesc emblematice pentru gândirea găunoasă a teistului modern. Parcă ar fi citit conținutul blogului meu, și ar încerca cu orice chip să bifeze fiecare căsuță din rubrica „așa nu”.

În cele ce urmează, toate porțiunile citate sunt fragmente din  crezul mai sus menționat.

In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut „pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.

Așadar, există o plantă de apartament, care se dezvoltă nemaipomenit de bine în ghiveciul și locația proprie, dar mai puțin bine în alte părți. Atât domnul Măruță, cât și vecinele „mult mai pricepute” se declară uimiți în fața acestui fenomen, care, ni se dă de înțeles, ar fi echivalentul unui miracol. Bineînțeles că nu au pentru o clipă curiozitatea sau onestitatea intelectuală de a cere o expertiză științifică, a celor calificați. Fără îndoială că un botanist, pe baza unor măsurători de laborator ale solului sau luminozității (de exemplu), ar veni cu o explicație clară. Dar asta ar strivi corola de minuni a lumii, nu-i așa? De ce să afli cauza reală a unui fenomen, când poți foarte bine să-l declari miracol și să-l integrezi în worldview-ul mistic propriu ca atare? Acum câteva sute de ani, un curcubeu era văzut drept o dovadă solidă de miracol divin, așa cum e definit de biblie, ca dovadă a unui legământ sacru. În prezent, e un banal (chiar dacă încântător din punct de vedere subiectiv, estetic) fenomen de refracție pe care orice elev îl poate reproduce. Cel puțin, pe vremea curcubeelor-miracol exista scuza că nimeni nu știa cauza reală. Însă astăzi nu trăim într-o epocă a plantelor-miracol. Chiar dacă am presupune prin absurd că nu putem găsi o explicație științifică pentru bunăstarea plantei, ar însemna asta că explicația este divină? E un apel la dumnezeul golurilor, god of the gaps, cel care „explică” ceea ce nu știm încă.

A contrapune religia, credinta in Dumnezeu, unei doctrine concepute de un om sau asamblate, in timp, de cativa ganditori cu vederi asemanatoare e nedrept din punct de vedere istoric si incorect ca metoda. Prima e milenara si universala, iar cealalta nu poate fi decat perisabila, ca toate suratele ei disparute, dintre care unele i-au servit drept model sau izvor de inspiratie partiala.

Religia luată per ansamblu nu este nici milenară, nici universală. Există și au existat în istoria omenirii câteva MII de religii. Unele au avut durată mai lungă de existență, altele foarte scurtă. Religii se nasc și în epoca modernă, vezi raelienii, vezi scientologii, ca să nu mai vorbim de puzderia de variante creștine care au vârste de cel mult câteva sute de ani (unele doar câteva decenii). Credința într-o oarecare formă de supranatural, este, într-adevăr, extinsă, însă a îmbrăcat forme deosebit de diverse, multe dintre ele neputând fi încadrate în termenul de religie. A crede că ceva vechi este mai bun e de-a dreptul hilar, vezi și discuția aceasta. Valoarea unei propoziții este dată de dovezile și argumentele pe care se sprijină, nu de vechimea ei. Pentru că dacă nu ar fi așa, ar trebui să considerăm că Pământul este mai degrabă plat decât rotund, pentru că, nu-i așa, s-a crezut în forma plată timp de multe milenii. Întotdeauna un concept rezultat dintr-o analiză rațională este mai valoros decât unul ale cărui „merite” sunt iraționalitatea și antichitatea. Este posibil ca în cele din urmă ambele să fie perisabile pe marea scară a istoriei, dar cel puțin cu unul dintre ele ne putem mândri (umanismul), pe când celălalt (religiozitatea de orice tip) este o sechelă a copilăriei noastre ca specie.

Aceasta „opozitie” e construita pe o falsa temelie: presupune, implicit, ca religia e exclusiv de domeniul irationalului si ca, nefiind dublata de dovezi empirice, ramane un construct folosit fie ca proptea psihologica in fata mortii, fie ca manipulare politico-sociala cu scop dictatorial.

Exact asta este, nici eu nu aș fi putut să o exprim mai bine.

În „coltul opus” ar fi, deci, o prezenta pur rationala, care nu adauga nici o caramida propriului edificiu inainte de a-i verifica trainicia si de a-i astupa eventualele fisuri.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale rațiunii este tocmai aceea că mereu își pune întrebări, și caută răspunsuri care să se confirme la proba întâlnirii cu realitatea. Nu numai că face acest lucru, chiar se mândrește cu asta, fiind opusul conceptelor pur dogmatice religioase. Însăși esența demersului științific cere ca orice teorie să permită falsificarea. De la Popper știm că dacă e formulată în așa fel încât nu poate fi testată și falsificată nici măcar ipotetic, nu este luată în considerare. Asta se cheamă a nu-ți fura singur căciula, sau a nu te autoamăgi – adică a nu face ceea ce credincioșii fac mereu și cu cea mai mare bucurie.

Or, lucrurile nu stau deloc asa, oricat ar parea de paradoxal. Primul motiv e ca, la inceput, actul de credinta este foarte normal si cat se poate de rational. Cu exceptia situatiilor exceptionale, a iluminarilor sau revelatiilor de tipul „Saul pe drumul Damascului”, credinta se naste in urma unor intalniri – cu oameni, carti, fapte de viata – si reprezinta o alegere constienta. La un moment dat, ceva in fiinta mea se coace si imi spune ca ma simt acasa intr-un raport om-Dumnezeu si ca orice alt sistem de explicatii nu ma mai multumeste.

Ce înseamnă „la început”? La naștere? Oare un copil sau un tânăr care trăiește izolat de spălarea pe creier religioasă îl descoperă „normal” și „cât se poate de rațional”, de unul singur, pe Iisus, sau pe Allah, sau pe Zeus?

Întâlnirile acelea cu „oameni” sunt întâlniri cu oameni dispuși să-ți pervertească logica și să o înlocuiască cu basme. Unii dintre ei au scris și cărți. So what? Hârtia suportă orice. Faptele de viață prezentate drept suport al credinței se dovedesc a fi invariabil modele clasice de autoamăgire, false corelații. Însă pentru a le recunoaște ca atare e nevoie de o gândire critică,  și de o înțelegere măcar sumară a celor mai elementare greșeli de logică. În privința iluminărilor excepționale, există un loc pentru ele, unde persoane în halate albe pot ajuta.

Ajungem astfel la al doilea motiv: decizia rationala de a crede in Dumnezeu e o contradictie greu de asimilat intr-o viziune non-teista, natural(ist)a, asupra lumii. Unde-si gasesc locul credinciosii intr-un sistem destinat celor care nu cred? Cum solutioneaza teoretic umanismul delicata chestiune a asumarii credintei? Cum se descurca paradigma orizontalitatii daca e silita sa faca echilibristica pe muchia de cutit a divinului? Noi, astia, suntem nebuni? Atat? Totul incepe in minte. Aceasta e marea provocare pentru doctrinele ateiste sau umaniste, care-si intemeiaza orice succes pe capacitatile cognitive ale omului. Cred pentru ca vreau sa cred. Aleg sa cred.

Nu poate exista „o decizie rațională de a crede”. Termenul „a crede” și termenul „decizie” se exclud reciproc. Decizia este un element volitiv, ține de o hotărâre individuală. A crede este un act involuntar, este un rezultat automat al unui proces cerebral care pune în balanță argumentele pro și contra. Nu poți „alege” să crezi, nu poți dori să crezi. Ar putea domnul Măruță să creadă că mașina sa poate zbura? De ce nu poate nicicum lua această „decizie”, oricât de mult ar vrea? În cel mai bun caz, poate să f-creadă, să spere, după cum menționam în articolul citat mai sus.

Trec rational in irational.

Asta este, fără îndoială, o remarcă teribil de profundă, în viziunea autorului. Este din categoria îndemnurilor „am ales să stau pe loc pentru a fugi” sau a celebrului slogan „let’s fuck for virginity!”. Nu poți pretinde că decizia de a fi irațional este rațională. Decizia de a abandona rațiunea este prin definiție irațională, este abandonul intelectului în favoarea gândirii de tip deziderativ.

(Personal, am ajuns la teologia ortodoxa pentru ca, student la filosofie fiind, descopeream cu o dezamagire crescanda ca toata istoria gandirii nerevelate evolueaza dupa o schema care, simplificata la maximum, ar arata cam asa: unul zice ca e alba, un altul, relativ contemporan, sustine ca e neagra, un al treilea, urmas de-al lor, conchide ca, de fapt, cei doi sunt complementari, iar un al patrulea, mai tarziu, afirma raspicat ca triada precedenta a plecat de la premise complet gresite, asa ca mecanismul trebuie resetat. În paralel cu dezamagirea insa, intalneam mirat o lume in care existau raspunsuri pentru mai toate cele omenesti, inclusiv pentru ratacirile filosofilor, o lume in care, mai mult, acele raspunsuri erau coerente intre ele si, cand chiar nu se mai putea continua, i se recunostea misterului ca e mister si minunii, ca e minune).

Să oferim și o traducere. Toată lupta oamenilor inteligenți de a cristaliza o viziune filozofică coerentă este inutilă și eronată, pentru că nu se pot pune de acord între ei, și ideile se schimbă de la o epocă la alta. Da, filozofia este flexibilă, și permite unghiuri și interpretări diferite. Însă tocmai de aceea există o abordare științifică, de genul celei oferite de Dan Dennett, care pleacă de la realitate spre încercarea de a o defini filozofic, și nu invers, de la niște idei filozofice spre idei preconcepute despre realitate. Adevărata cunoaștere a lumii este cea științifică, și aceasta progresează neîncetat (merită revăzut acel clip), cel puțin de când a reușit să evadeze din strânsoarea religiei care o sugruma.

Lupta de aflare a adevărului este pusă în contrast cu răspunsurile eterne date de religie, răspunsuri lipsite de „rătăciri”. Ni se spune că sunt coerente între ele. Serios? Oare autorul a citit biblia să vadă sutele de contradicții interne existente? Dacă ar exista răspunsuri coerente în creștinism, de ce se fracționează în bucăți cu interpretări partizane? Oare nu tocmai pentru că e un nonsens proteiform pe care fiecare îl interpretează după bunul plac? Iar când acele teze se bat cap în cap în cel mai grotesc mod cu putință, gata, închidem robinetul judecății și spunem „misterului că e mister” și „minunii că e minune”? Halal atitudine. Ce noroc că unii nu s-au oprit la faza respectivă, că de s-ar fi oprit, domnul Măruță își striga admirația față de mistere din fundul peșterii, și nu plimbându-și delicat degetele pe o tastatură conectată la un calculator conectat la rândul său la internet. Dar domnul Măruță este partizanul viziunilor eterne, care nu pot fi schimbate sau atacate. Lucrurile noi îl cam nemulțumesc. Cam ca și pe creaționiștii din Kansas:

Da, stiu, e absurd. E absurd sa crezi intr-un Dumnezeu unic in natura si intreit ca persoana. E absurd sa crezi ca o Fecioara ar fi nascut, ca Fiul ei a vindecat leprosi, a inmultit painile sau a mers pe apa. Şi, mai presus de toate, cum sa crezi ca a inviat si mai si sade, de-atunci, de-a dreapta Tatalui Sau? E absurd. Dar daca Hristos ar fi facut lucruri inteligibile si accesibile rational sau daca am intelege dogma Sfintei Treimi ca pe o ecuatie de gradul doi, atunci nici macar conceptul unui Atotputernic care ne stie fiecare fir de par n-ar putea functiona, nici intr-o dizertatie filosofica inchisa la toti nasturii logicii.

Iată un exemplu perfect de abandon irațional. Pe de o parte, recunoașterea faptului că ideile sunt aberante, pe de altă parte, îmbrățișarea lor călduroasă. E clar că autorul face parte din tagma celor care consideră că rațiunea este doar un instrument.

De ce nu pot sa cred intr-un Dumnezeu al iubirii, care vegheaza si mantuieste, dar mi-e la indemana sa accept posibilitatea indragostirii la prima vedere si a ramanerii, pana la moarte, alaturi de o persoana care, candva, era exclusiv un strain?

Dumnezeul iubirii este tipul ăla care te trimite la o eternitate de chinuri inimaginabile pentru că ți-ai folosit creierul din dotare, sau pentru că te-ai născut în locul sau epoca nepotrivită? Dacă răspunsul e da, e clar că nu înțelegem termenul „iubire” la fel.

E „rational” si „practic” ca, intr-un colt al Universului, intr-o galaxie oarecare, sub o stea mica, sa existe viata intr-o diversitate pe care nici un om nu ar putea sa o imagineze, chiar daca ar scorni clipa de clipa?

E foarte rațional, însă pentru a înțelege motivele se recomandă scoaterea nasului din texte filozofice teiste răsuflate și învățarea fizicii, chimiei, biologiei ș.a.m.d..

E inteligibil ca fiecare dintre noi exista, este, fiinteaza, traieste, dar miliarde de miliarde de alternative umane au disparut in secundele in care cate un singur spermatozoid viguros al tatilor nostri patrundea in pretentioasele ovule ale mamelor noastre?

Și cam ce anume ar fi neinteligibil? Este ca și cum ai întreba „e inteligibil că Vasile a câștigat la loto și din tot orașul meu nu a câștigat nimeni”? Hai să vorbim ca să nu tăcem.

Putem afla, oare, de ce ne plac unele lucruri si nu altele, de ce dormim, de ce visam, de ce tindem catre fericire, de ce nu ne multumim cu hrana si reproducere, de ce, uneori, facem binele gratuit? Cum supravietuieste in capacitatea noastra de cuprindere mentala gandul ca murim?

Desigur că putem afla. La unele întrebări avem deja un răspuns clar, pentru altele încă îl căutăm. Trebuie doar să cauți în locul potrivit. Acesta este rostul științei, să dea răspunsuri. Iar „rostul” credinței este fie să pretindă că le are, fie să declare problema drept „mister”.

Nu stim. Acesta e secretul. Nu putem sti chiar tot ce-am vrea sa stim.

Tocmai de aceea căutăm. Tocmai de aceea trebuie să încurajăm singura metodă reală de cunoaștere a lumii înconjurătoare, știința, singura care a dovedit că e capabilă de așa ceva. Răspunsurile nu vor veni niciodată apelând la misticismul unor triburi primitive. A-ți astupa ochii și urechile, a te cufunda în somnul dulceag al ignoranței teiste, nu va ajuta nicio căutare sinceră a răspunsurilor. Și istoria este martoră în acest sens.

Nu cu mintea. Nu „aici si acum”. Mintea e doar inceputul. Sfarsitul e inima. Poate de aceea creste, netulburata, nestavilita, entuziasmata,  planta noastra. Simte, nu gandeste. A aflat.

Faptul că autorul nu a gândit cu mintea când a scris acel text este deja evident. Faptul că își închipuie că inima ar fi generatorul unor gânduri sau emoții, și nu știe că ceea ce simte uneori e doar o simplă descărcare de catecolamine responsabilă de activitatea cardiacă crescută în stări de excitație, ne arată că înțelegerea sa științifică este cam la nivelul Evului Mediu timpuriu. Iar faptul că își încheie apoteotic prezentarea cu ideea că planta aprobă aberațiile mistice ale stăpânului ei îl trece pe acesta din urmă în galeria aspiranților la titlul de celebritate woo-woo.