Despre întrebări cu şi fără sens

O parte din problemele care apar la discuțiile interminabile dintre teiști și atei sunt generate de formularea de către cei din prima categorie a unor întrebări cărora nu li se poate răspunde, pentru că nu au sens.

Există multe cauze pentru care nu se poate răspunde unei întrebări, în afara celei „normale” (necunoașterea răspunsului). Două dintre aceste cauze sunt evidente de la bun început. O structură gramaticală defectuoasă, neinteligibilă, sau eliptică de tipul „Când poate mai frumos?” ar fi o situație. O structură incoerentă logic de tipul „Cu cât este lacul mai adânc decât verde?” ar fi a doua situație. Însă nu sunt acestea tipurile de greșeli pe care le fac teiștii, evident. Lipsa de sens a unor întrebări puse de ei are cauze mai subtile, însă nu prea dificil de identificat la o examinare atentă. Mă voi referi la câteva categorii comune pe care le-am observat, cu câte un exemplu pentru fiecare.

1. Foarte frecventă este situația în care întrebarea presupune axiomatic o situație ca fiind cea naturală, fără a se oferi motive pentru acea presupoziție. Exemplul celebru este întrebarea atât de dragă teologilor și unor filozofi „De ce există ceva în loc de nimic?”. Întrebarea presupune că situația de normalitate ar fi inexistența, lucru care nu poate fi demonstrat și nici măcar nu poate fi acceptat intuitiv. Poate cineva să-și imagineze cum ar fi … nimicul? În plus, în lumina cunoștințelor actuale din domeniul cuanticii, nimicul este starea cea mai puțin stabilă, cea mai neverosimilă. Așadar, și logic, și științific, este firesc să presupui mai degrabă existența decât inexistența. Ca urmare, presupunerea de la care pornește întrebarea este greșită. Este ca și cum ai întreba din ce cauză nu a explodat încă planeta Jupiter (de parcă ar fi normal să explodeze). Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 11 comentarii la Despre întrebări cu şi fără sens

Ce ne facem cu reglajul fin?

Fiind întrebat la un moment dat dacă a existat, totuși, măcar un argument al adversarilor de idei care să-l pună puțin pe gânduri vreodată, Richard Dawkins a răspuns că singurul care s-ar apropia de o asemenea clasificare ar fi cel al aparenței de reglaj fin al constantelor fundamentale ale Universului (fine-tuned Universe).

Ideea este bine-cunoscută și nu doresc să intru în detalii de ordin științific (nici nu pretind că le-aș cunoaște, nefiind domeniul meu). Există anumiți parametri fizici fundamentali, precum raportul dintre masa protonului și a electronului, valoarea forței nucleare slabe sau a forței nucleare tari, raportul dintre tăria forței electromagnetice și a cele gravitaționale – care, dacă ar avea valori chiar și foarte puțin diferite de cele pe care le constatăm, nu ar mai fi fost posibilă existența unui Univers ca cel pe care-l cunoaștem, sau apariția stelelor, sau formarea ulterioară a elementelor grele, respectiv în cele din urmă apariția vieții. În funcție de sursa studiată, numărul acelor parametri fundamentali variază de la un minimum de 4, până la vreo 34 (numărul lor crește cu atât mai mult cu cât este mai religios autorul articolului :smile:). În viziunea teistă, Creatorul este văzut ca un soi de fizician care a învârtit cele 4 – 34 de butoane exact atât cât trebuie încât peste vreo 14 miliarde de ani să apară omul pe importanta planetă Terra. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că sunt tocmai acele valori și nu altele?

Ca multe alte argumente de tip teleologic, și acesta pare să aibă un oarecare merit pentru că ne satisface orgoliul personal. Există un soi de infatuare înnăscută, o lipsă de înțelegere a argumentului mediocrității, care combinate cu tendința de a căuta agenți inteligenți și scop în jurul nostru, duc la un asemenea raționament defectuos, unul care sugerează că Universul există cu menirea de a ne crea pe noi, și a fost special reglat de cineva pentru ca să ne simțim noi bine. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Argumente ştiinţifice, Greşeli de logică | 48 de comentarii la Ce ne facem cu reglajul fin?

Pentru ca să alunece sania lui Moş Crăciun

Ca orice părinte, am amintiri pe care le consider neprețuite din perioada în care copiii mei erau micuți. Unele sunt teribil de amuzante, fie prin desfășurarea evenimentelor, fie prin cele spuse de juniorii mei. La categoria „copiii spun lucruri trăznite”, cred că aș acorda medalia de aur următorului episod:

Pe marginea aleii din zona în care locuiam se găsea un șir de copaci înalți, pe care-i puteam admira și de pe balcon. Când Victor avea 3-4 ani, ca orice copil la vârsta respectivă, a început să facă corelații între diferite fenomene. Printre altele, a observat că, de câte ori era furtună sau bătea vântul cu putere, acei copaci se scuturau și se legănau. Sau, cel puțin așa ar formula ideea un adult.  Încercând eu să-i fac de mic educație științifică 🙂 , așa, ca pentru vârsta lui, am început prin a-i explica originea unor fenomene. De ce există zi și noapte, de unde vine ploaia și altele de același tip. S-a arătat foarte receptiv și absorbea totul ca un burete. Când am ajuns la episodul „vânt”, m-a oprit din start:

Tati, ăsta știu de unde vine, am văzut! Vântul vine din cauză că se mișcă așa tare copacii ăia, și împing tot aerul – vuu, vuu!

Pentru medalia de argint, am o discuție între cei doi băieți, între care există o diferență de doi ani. Victor, cel mai mare, era acum pe post de profesor pentru cel mic, în locul meu. Problema este că, pentru a-l impresiona pe cel mic, el dădea răspunsuri la toate întrebările, chiar dacă sursa era propriul lui căpșor și nu taică-so. Am surprins la un moment dat un dialog în care cel mic îl întreba (foarte inteligent, de altfel) – „de ce iarna ninge în loc să plouă?” La care Victor, după un moment de gândire profundă, a găsit răspunsul:

Păi iarna ninge pentru ca să alunece sania lui Moș Crăciun! Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 16 comentarii la Pentru ca să alunece sania lui Moş Crăciun

Ordine sau miracol?

Teologii au tendința de a găsi câte o scuză pentru orice dovezi contrare argumentelor lor. Sunt experți în fabricarea unor explicații ad hoc sau contorsionarea logicii în cele mai nebănuite feluri pentru a ajunge la țelul dorit. Motivul? Ei nu pornesc de la observarea realității, încercând ca apoi pe baza acelor elemente să ajungă la o concluzie. Din contră, eu au deja concluzia gata formulată și inatacabilă, și singura întrebare pe care și-o pun este „cum putem interpreta realitatea în așa fel încât să corespundă concluziei noastre?”. Niciun soi de gimnastică intelectuală nu este socotită ca fiind suficient de ridicolă pentru a atinge scopul propus.

Ca un exemplu bine-cunoscut și amuzant, luați cazul rugăciunii. Dacă un adevărat credincios se roagă, și rugămintea i se îndeplinește, avem, conform teiștilor, o dovadă clară a faptului că există un dumnezeu care i-a ascultat rugăciunea și l-a ajutat. Nu contează că exact același lucru s-a întâmplat de milioane sau miliarde de ori altor oameni care nu s-au rugat. Dar dacă un credincios se roagă și nu i se îndeplinește rugăciunea? Ei bine, teiștii ne lămuresc: este o dovadă clară a faptului că rugăciunea a fost auzită, și răspunsul a fost: Nu. 😛 Sau, a fost auzită dar nu era suficient de sinceră. Că e laie, că-i bălaie, e clar că există un dumnezeu care ascultă ce bolborosești. Sau, un alt exemplu: un accident de avion, sau un cataclism de genul unui cutremur … există un supraviețuitor credincios. Ce va spune el primul lucru? Că tocmai s-a întâmplat un miracol dumnezeiesc, a fost ales și salvat pentru că are credință mare de tot. Dar ceilalți 200 sau 2000 care au murit? Oare erau toți atei? Sau brusc și-au uitat rugăciunea? De câtă inteligență este nevoie pentru a realiza că ești doar unul dintre miile care s-au rugat fierbinte, și toți ceilalți au murit, în timp ce tu ai avut o baftă porcească și ești în viață?

În același spirit putem discuta și despre argumente teologice care se pretind mai elevate. Unul dintre ele este cel teleologic. Conform acestuia, entitățile naturale (vii sau nevii) se comportă într-un anume fel pentru a atinge un scop. Întrucât ele în sine nu pot fi suficient de inteligente pentru a-și propune un scop, este clar că au fost concepute de cineva foarte inteligent, care le-a dat fiecăruia câte un scop și un fel de a-l executa. Proiectantul a învățat apa să curgă la vale, semințele să se transforme în plante, Soarele să strălucească și așa mai departe. Analogia clasică tomistă este cea a săgeții care nu ar avea de unde să știe cum să ajungă la țintă, dacă nu ar fi arcașul dotat cu inteligență și cunoaștere să o dirijeze în direcția potrivită. La fel, obiectele care ne înconjoară au nevoie de un gânditor în spatele lor care să le fi proiectat în așa fel încât să execute mereu ceea ce este necesar pentru a atinge „cel mai bun rezultat posibil”. Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Ordine sau miracol?