Că e laie, că-i bălaie …

Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, nu am nimic împotriva credinciosului care recunoaște deschis că baza credinței sale este una pur emoțională. Poate îl face să se simtă bine, să treacă mai ușor peste greutăți. Poate are rădăcini care trebuie căutate la nivelul familiei și societății. Nu doresc să insist acum asupra acestor aspecte – despre motivele pentru care mulți au ajuns să creadă basme și pentru care unii dintre ei sunt greu de clintit de pe poziție am discutat într-un alt articol.

Atitudinea este cu totul alta atunci când individul pretinde că ar exista argumente de ordin rațional în favoarea divinității, și mai ales atunci când ajunge într-un stadiu de demență religioasă suficient de avansat încât să nege ramuri întregi ale științei moderne, din simplul motiv că nu se potrivesc cu o anumită interpretare a unei anumite cărțulii primitive. În fața acestor răspândaci ai ignoranței atitudinea de indiferență nu este potrivită, pentru că duce la o condamnare a generațiilor următoare.

Cea mai clară dovadă că o teorie este lipsită de valoare este atunci când cel care emite teoria respectivă este pregătit să vadă o „confirmare” strălucită a ei în orice, chiar și în rezultate contradictorii. Și cu greu pot fi găsite exemple mai bune decât cele oferite constant de cei care caută să justifice existența prietenului imaginar. Am selectat câteva dintre cele mai frecvente exemple pe care le-am întâlnit. Vă las să apreciați ingeniozitatea argumentației. Cum au ei acoperite toate variantele, drăguții de ei, și ce logici sunt! 😛 Continue reading

Domnul Neanderthal & doamna Sapiens

De la descoperirea primelor fosile de Neanderthal în prima jumătate a secolului al XIX-lea și până în ziua de astăzi, în care avem deja ocazia să examinăm genomul acestei specii hominide, am fost mereu fascinați de ea. Motivele sunt mixte, atât de ordin științific, cât și de ordin psihologic. Sunt întrebări care ne-au preocupat și unele ne frământă în continuare. Enumăr câteva:

  • Dintre toate hominidele, sunt cele care se află cel mai aproape de omul modern (Homo sapiens sapiens) din punct de vedere anatomic și, evident, și al gradului de rudenie. Este oare corect să-i vedem drept o specie diferită, aparținând genului Homo, sau drept o altă rasă de Homo sapiens?
  • Am împărțit cel puțin câteva zeci de mii de ani aceleași teritorii în Europa și Asia. Oare care au fost relațiile dintre noi?
  • În cele din urmă, cam cu 25.000 – 30.000 de ani în urmă, Neanderthalienii dispar din peisaj, fiind împinși către extincție. Oare de ce?
  • Gradul înalt de asemănare fizică a generat încă de la început ideea unei posibile încrucișări cu aceștia. Oare avem în ADN-ul nostru urme ale unui asemenea „mariaj”?
  • Având o capacitate craniană la fel de mare (sau chiar ușor superioară) omului modern, oare aveau limbaj, cultură, unelte, viață socială dezvoltată, religie?
  • Dacă un Neanderthal ar fi reînviat, spălat, bărbierit, îmbrăcat în costum și lăsat să se plimbe pe străzile unui oraș modern, ar atrage privirile prin trăsăturile sale anatomice deosebite?

În prezent dispunem de fosile aparținând unui număr de peste 400 de exemplare diferite (niciunul nu este complet). Ca și morfologie, există diferențe clare. Craniul mai turtit și elongat, sprâncenele mai proeminente, anumite repere osoase modificate, forma toracelui, constituția mai robustă dar cu o înălțime mai mică și altele – listate de exemplu aici. Continue reading

Ghid rapid în 20 de puncte pentru micul creaţionist

Uitându-mă peste secțiunea blogului legată de evoluționism mi-am dat seama că am fost nedrept. Îmi fac mea culpa. Am prezentat doar argumente pro-evoluționiste. Unde este echilibrul? De ce această viziune unilaterală?

Ca urmare, m-am hotărât să-mi corectez greșeala cu vârf și îndesat. Există o mulțime de creaționiști-începători, care poate nu au obișnuința necesară combaterii evoluționiștilor, sau nu au instrumentele potrivite. Ei, săracii, știu că evoluția asta este o mare minciună, dar nu știu exact de ce, care ar fi dovezile și argumentele, și cum să poarte o discuție pe această temă. Le voi da o mână de ajutor. Am sintetizat pe puncte cele mai importante idei pe care trebuie să le cunoască, la care am adăugat și niște sfaturi practice pentru un succes garantat, totul pe limba lor. Permit oricui să printeze acest scurt ghid și să-l folosească în momente de cumpănă când caută biruința împotriva înșelăciunii ateisto-masonice diavolești.

Dragi credincioși,

1. În primul rând, nu vă lăsați atrași în argumente concrete, punctuale, unde evoluționiștii vine cu tot soiul de minciuni cum că ar cunoaște ei că genele sunt așa sau pe dincolo, sau că fosila cutare spune nu știu ce lucru. Faceți dovada superiorității intelectuale a poziției creaționiste, printr-o privire globală a problemei, arătând că fundalul este de la bun început greșit. Deci așadar și prin urmare nici nu are rost să te obosești cu tot soiul de detalii pe care, oricum, savanții creaționiști le-au lămurit de decenii bune.

2. Este foarte important să declarați că evoluționismul este doar o credință oarecare, o religie în sine, la care se închină cei care urăsc adevărata credință întru domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că nu se există de fapt dovezi pentru evoluționism, și e totul o amăgire de fals. Continue reading

Străbunicu’, arborele filogenetic şi Australopithecus sediba

Să presupunem că într-o bună zi îmi vine ideea năstrușnică de a căuta rămășițele vreunui strămoș  care a trăit în urmă cu 200 de ani. În anumite condiții speciale, părți ale scheletului pot rezista secole sau chiar milenii. Să mai presupunem că am idee cam pe unde a trăit și cam pe unde aș putea găsi ce a mai rămas din el (desigur, cu aproximație). Și, ca să fie norocul și mai mare, să zicem că am reușit după săptămâni de săpături și căutări să găsesc un schelet păstrat parțial sau chiar integral. Care ar fi șansele ca ceea ce am găsit să fie, într-adevăr, tocmai ce a rămas din ilustrul meu înaintaș? Nu există niciun soi de nume sau piatră funerară care să mă ghideze. Nu am vreo fișă dentară și nici posibilitate de a extrage ADN pentru a-l compara cu al meu.

Mai mult ca sigur, ceea ce am găsit nu este o persoană care să-mi fie strămoș direct, ci doar un alt individ care s-a întâmplat să moară cam în același loc și în același timp. E posibil ca cei doi (strămoșul meu și scheletul găsit) să fi fost rude, însă nu neapărat apropiate. Pe de altă parte, s-ar putea ca îmbrăcămintea sau alte obiecte găsite în împrejurimi să-mi dea o idee destul de bună despre nivelul de trai și preocupările populației din acea zonă, în acel moment.

Un lucru oarecum similar se petrece în paleontologie, cu deosebirea că aici în loc de indivizi discutăm despre specii. În locul străbunicului, discutăm despre specia din care a provenit o altă specie ulterioară. În locul rudelor discutăm despre specii înrudite. În locul unui schelet avem de a face cu fosile sau urme fosilizate. Greșeala cea mai comună, pe care o observ mereu printre cei mai puțin inițiați în domeniu, este să vadă evoluția într-un mod liniar, sau dacă nu liniar cel puțin ca un arbore cu ramuri rare. În realitate, așa cum deja știm la ora actuală, acele ramuri sunt foarte dese, dar 99,99% din ele nu mai există la ora actuală. Speciile de pe rămurica terminală respectivă sunt dispărute, fie datorită schimbărilor de mediu și climatice la care nu s-au putut adapta, fie datorită unor catastrofe naturale, fie datorită faptului că nișa lor biologică a fost ocupată de o altă specie mai dotată. Continue reading

Record mondial la aberat? (II)

Am văzut în prima parte a acestui articol cam cât de multe aberații woo-woo și-au găsit domiciliul într-un singur site.  Acum voi trece la analiza sumară a paginii propriu-zise, cea referitoare la designul inteligent. Dacă despre site în întregime se poate spune că aproape fiecare articol este o jignire la adresa inteligenței, despre pagina amintită se poate afirma că aproape fiecare propoziție este o minciună.

Acest documentar analizează și combate cu argumente științifice teoria evoluționistă …

Minciună. Documentarul nu oferă niciun fel de argumente care pot fi denumite științifice. Singura idee a întregului documentar este cea a complexității ireductibile. Deoarece anumite structuri biologice sunt foarte complexe, nouă ni se pare că nu ar fi putut lua naștere pe cale naturală, și ca urmare au fost proiectate de o inteligență. Poate fi denumit cel mult un argument filozofic.

Ei nu susţin creaţionismul neapărat ca nişte credincioşi dogmatici…

Minciună prin omisiune. În cuprinsul acelui documentar, evident, nu se folosesc argumente religioase în sine, pentru că ar da în vileag agenda acestor indivizi. Însă obiectivele lor sunt trădate de afiliația lor religioasă (evangheliști americani), și mai ales de documentele în sine ale mișcării ID, centrate pe institutul Discovery, documente scrise și semnate tocmai de personajele din film. Strategia WEDGE propune eliminarea viziunii științifice materialiste, și înlocuirea ei cu una în care supranaturalul să fie acceptat. Prin această formulare, este evident că ideea în sine este de distrugere a științei, și nu de lărgire a orizonturilor ei. Strategia wedge este o acțiune de natură politică și socială concepută de Institutul Discovery, leagănul mișcării intelligent design. Strategia a fost expusă de Institutul Discovery într-un manifest cunoscut drept documentul WEDGE, care descrie o agendă largă socială, politică și academică al cărei scop final este „să învingă materialismul științific” reprezentat de evoluție, „să  înlocuiască viziunea materialistă opresivă cu o știință în conformitate cu convingerile creștine și teiste”. Strategia  își propune „să afirme realitatea lui Dumnezeu”. Scopul ei este să reînnoiască cultura americană prin promovarea unor politici publice care să reflecte viziunea creștină fundamentalistă, mai exact valorile celei protestant-evangheliste. Însuși Philip Johnson, cel cu care se deschide materialul video, a declarat: Aceasta nu este și nu a fost niciodată o dezbatere științifică. Este despre religie și filozofie. Continue reading

Tot şopârlă, dar diferită

Discutam într-un articol precedent despre modificările genetice suferite de bacteriile din studiul lui Lenski, o dovadă formidabilă a modului în care lucrează selecția naturală. Un lucru similar, dobândirea de noi caracteristici fenotipice ca urmare a unei mutații favorabile, a fost prezentat într-un alt articol. Chiar și asemenea exemple elocvente îi lasă reci pe cei care nu înțeleg teoria evoluționistă și biologia, în general. Pentru mulți dintre ei, dacă e microorganism nu e valabil. „Bacteria a rămas tot o bacterie” spune creaționistul vesel. 🙂

Desigur, timpul lung necesar nu ne permite să observăm în decursul vieților noastre trecerea unei specii într-o specie complet diferită. Fenomene de speciație în sine s-au observat, o mulțime sunt amintite aici, dar, așa cum este firesc, diferențele între cele două specii sunt inițial mici fenotipic. Alta ar fi situația dacă am reveni peste 50.000 de ani, să nu mai vorbim de 500.000. Totuși, populațiile sunt deja distincte genetic și nu se mai pot împerechea, satisfăcând criteriul biologic pentru a vorbi de specii diferite.

Nu mă voi referi în acest articol la vreunul din exemplele de speciație, ci la un exemplu relativ recent de selecție naturală rapidă, în decursul a doar câteva zeci de generații. Cei care urmăresc ce se petrece prin lumea fascinantă a evoluționismului probabil că deja știu, cel puțin în linii mari, istorioara de mai jos. Dar … să descriu mai întâi locul unde s-au desfășurat evenimentele. Este vorba de două insulițe situate în apropierea coastei croate a Mării Adriatice. Una se cheamă Pod Kopište, cealaltă, la vreo 4 kilometri distanță, este Pod Mrčaru. Deși sunt separate de o distanță mică, între cele două există diferențe clare. Continue reading

Un monument aparte

În orășelul Dalby, din Queensland, Australia, se găsește un monument cu totul și cu totul deosebit. Și asta nu prin aspectul său, care, să recunoaștem, nu e cine știe ce:

Ceea ce-l face special este identitatea celor cărora le este închinat. Nu e vorba de eroi, artiști, personaje istorice … e vorba de niște molii care distrug cactușii, pe numele lor științific Cactoblastis Cactorum. Să prezentăm și o poză a distinsei specii, care, în viziunea australienilor, merită un monument: Continue reading

E doar un leu

Astăzi mi s-a spus din nou, probabil pentru a suta oară, că evoluția este „doar o teorie”. Cred că e greu să vorbești despre evoluție și să nu auzi acest „reproș”.

Dacă te plimbi pe stradă și un cetățean îți spune „am pierdut un leu”, probabil că zâmbești și îl consolezi cu vorbe de genul „oh, și ce dacă, e doar un leu”, poate chiar te pregătești să deschizi portofelul și să-l ajuți să-și recupereze paguba. Lucrurile însă se schimbă radical atunci când cetățeanul te informează că e paznic la grădina zoologică din apropiere, și că e vorba de un leu flămând care a dispărut. Probabil că expresia „e doar un leu” nu mai sună chiar la locul ei într-o asemenea situație.

Chiar dacă pare o comparație forțată, senzația pe care o simte un evoluționist când aude că „evoluția e doar o teorie” nu este diferită de cea a paznicului care aude că „e doar un leu”. Ambii realizează instantaneu că interlocutorul nu-și dă seama despre ce este vorba, și folosește un anumit termen într-un alt sens decât cel potrivit.

În limbajul uzual, considerăm observațiile și faptele ca fiind gradul cel mai înalt de cunoaștere, cele mai sigure. „Am observat că Mircea o conduce pe Dora acasă cu mașina” sau „este un fapt dovedit că între Mircea și Dora e ceva”. Pentru termenul de ipoteză se rezervă o poziție inferioară – „ipoteza mea este că Mircea o place pe Dora” – asta nu pare atât de convingător ca observațiile sau faptele. Termenul de lege este folosit mai mult în sensul prescriptiv (nu descriptiv), spre exemplu „legea spune că ai voie să treci strada doar prin locuri special amenajate, pe treceri de pietoni”. Evident, în Republica Balcanică România toată lumea „știe” că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, așa că nu valorează mult. În fine, în același limbaj de zi cu zi, termenul de teorie este folosit de cele mai multe ori într-un sens peiorativ, ca un fel de încropeală, o chestie bazată pe un soi de ghicit sau bănuială de obicei nefondată. „Ia auzi ce teorie are și ăsta” … „după teoria ta românii sunt cei mai deștepți din lume” … ca să nu mai vorbim de populara „nu-mi fă mie teoria chibritului!”. Când cineva afirmă că teoria evoluționistă este „doar o teorie”, fără îndoială că folosește termenul în sensul său uzual, de mai sus, și, în mod explicabil, consideră că ar fi ceva nu prea sigur, un soi de bănuială vagă a unor cercetători. Ba mai mult, pentru a întări poziția ignorantă pe care se află, interlocutorul chiar adaugă de multe ori „deci nu este un fapt, sau o lege!” – încercând să contrasteze poziția inferioară pe care s-ar situa teoriile cu cea superioară pe care se află legile și mai ales faptele. Continue reading

Category: Generalităţi pe teme evolutive | Comentariile sunt închise pentru E doar un leu

Povestea balenei

O veste bună: după ce în ultima vreme v-am plictisit cu tot soiul de idei filozofice aride, astăzi avem desene și poze. 🙂

Încă din copilărie, când nu aveam nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă evoluționismul, am observat diferitele feluri în care „poporul” își bătea joc de ideile respective. Nici nu știam pe-atunci că există ceva denumit creaționism, dar, când cei mari discutau, făceau un haz teribil de ideile „caraghioase” ale lui Darwin (pe care, acum realizez, nici nu le cunoșteau sau înțelegeau). Probabil că în niciun alt domeniu al cunoașterii nu există o discrepanță atât de mare între ceea ce se știe la nivel de experți și ceea ce „știe” omul de rând.

Printre exemplele bășcălioase citate cel mai frecvent acum câteva decenii se număra și acela al trecerii de la viața acvatică la cea de uscat. Cum adică, peștii la un moment dat „s-au hotărât” să ia o gură de aer? Ha ha ha, suna râsul ignoranței. Acum avem fosile care dovedesc întocmai acea tranziție, precum celebrul Tiktaalik, sau Acanthostega, sau Ichtyostega, fără nicio urmă de îndoială. Și mai râdea prostimea cu și mai mare poftă auzind ideea că unele mamifere ar fi luat calea întoarsă de pe uscat în apă, devenind cetacee. Jerry Coyne chiar ne povestește despre o prelegere a bătrânului creaționist Duane Gish în care prezenta o caricatură înfățișând un fel de vacă-sirenă (jumătatea din față vacă, plus coadă de pește), aflată la marginea unei ape, care nu se putea decide dacă să intre în apă sau să rămână pe uscat. Nu pot să nu asociez imaginea cu cea a unui dobitoc fudul care pe vremuri reprezenta absurda idee a unui Pământ rotund printr-o caricatură în care cei de pe partea de „jos” se țin cu greu de tot soiul de buruieni, să nu „cadă”.

Abia spre sfârșitul anilor 80 au apărut dovezi din ce în ce mai clare că balenele și delfinii (cetaceele) provin dintr-un grup de mamifere denumite artiodactyle, grup din care se trag și multe alte specii actuale (cămile, girafe, porci, hipopotami etc.). Continue reading

Bacteria creaţionistă

Există persoane care nu doresc să înțeleagă teoria evoluționistă, pentru că s-au îndrăgostit de un anumit model al lumii și vieții (în general unul religios). Aceștia fug de informația din domeniu „ca dracul de tămâie”, ca să folosesc un termen pe limba lor. Acele persoane oricum vor evita acest blog și în general orice le-ar putea răsturna concepțiile mistice.

Există persoane care nu pot să o înțeleagă. Nu au capacitatea intelectuală necesară, și chiar dacă ar încerca să studieze despre ce e vorba, probabil că nu ar rămâne cu prea mult. Pe aceștia nu pot să-i ajut.

Există însă și persoane care au și dorința, și capacitatea de a înțelege, dar nu li s-a explicat niciodată în ce constă această teorie și care sunt dovezile pe care se sprijină. Articolul care urmează este adresat acestei categorii și se bazează în principal pe o discuție mai veche pe care am purtat-o pe un forum.

Principalele probleme care le întâmpină categoria a treia de mai sus sunt legate de faptul că există o nepotrivire majoră între ceea ce susține teoria evoluționistă și intuiția pe care o avem cu toții. Asemenea contradicții nu sunt un lucru nou în istoria științei și se pot da numeroase exemple. Să ne punem în postura unui om obișnuit din antichitate, care aude că niște învățați au sugerat teoria că Pământul e rotund. Oare cât de șocat și neîncrezător ar fi omul nostru, care vede și simte cu claritate că e plat? Dar momentul în care a început să câștige teren ideea că bolovanul ăsta pe care locuim se învârte nu doar în jurul său, ci și în jurul Soarelui, cu viteze incredibile? „Păi de ce nu cădem, păi de ce nu amețim, de ce nu ne ia vântul, ce pățesc cei de pe partea cealaltă … „. Dar ca să venim mai aproape, cât de intuitiv este faptul că boli de care suferă omenirea de mii de ani, care ne-au omorât pe capete, sunt produse de niște vietăți minuscule, care nici nu se văd cu ochiul liber, atât de mici că încap milioane pe un vârf de ac? Sau mai aproape, oare cât de clară ne este azi, chiar și celor mai citiți, teoria relativității? Nu vorbesc de înțelegerea abstractă a ei. Oare „simțim” ca fiind în regulă ideile relativiste, ne împăcăm pe deplin cu ele? Să mai vorbesc despre mecanica cuantică? Ea stă și mai rău decât evoluționismul, ca și mulare pe intuiția nativă, chiar mult mai rău. Cu toate astea, de fiecare dată, predicțiile ei se dovedesc corecte, la fel ca și predicțiile evoluționiste. Fosilele continuă să umple goluri mai vechi și genoamele analizate continuă să-și trădeze originea și gradele de rudenie cu alte genoame.

Problema cu teoria evoluționistă nu este una de insuficiență a dovezilor… ele sunt realmente covârșitoare. Problema este cu totul alta, că unii dintre noi le asimilează greu, pentru că sunt împotriva intuiției și bunului simț valabil în viața de zi cu zi. Eu însă sunt optimist, pentru simplul fapt că și această intuiție este educabilă în timp. La fel ca și zbenguiala Terrei prin ceruri la vremea ei, la fel ca și toate celelalte, trece de la faza de „haha, ce idiot savantul ăla”, la faza de „mda, are ceva argumente, dar clar că e trasă de păr”, apoi la faza „să știi că s-ar putea!”, la faza „da, e cea mai plauzibilă, dar nu e 100%” și în final la faza în care deja la vârste preșcolare este integrată ca parte a înțelegerii lumii reale. Continue reading

Genele nu mint (partea a IV-a)

În prima parte am explicat sumar modul în care se pot stabili „gradele de rudenie” între diferite specii urmărind secvențele care alcătuiesc structura unei anumite gene, și am arătat că gene diferite confirmă existența unui același arbore filogenetic.

În cea de a doua parte am discutat despre incluziunile endogene retrovirale ca și markeri de netăgăduit ai gradului de rudenie.

Cea de a treia parte a adus o dovadă suplimentară sub forma mutațiilor moștenite în porțiuni nefuncționale ale ADN-ului, prin comparația cărora se confirmă încă o dată existența unuia și aceluiași arbore, similar cu toate celelalte metode.

În postul actual mă voi referi la un alt argument puternic, care a devenit cunoscut și în rândurile nespecialiștilor după folosirea sa de către Ken Miller în celebrul proces care a marcat decesul intelectual, moral și juridic al mișcării ID.

Cei mai mulți oameni au o oarecare idee despre gradul de similaritate dintre genomul uman și cel al cimpanzeului, probabil pentru că au auzit pe undeva vehiculându-se niște procentaje ridicate. Cifra exactă depinde de metoda de comparație folosită, și nu voi intra aici în detalii. Totuși, o imagine, sau chiar mai bine, un filmuleț, creează o impresie mai puternică decât orice numere: Continue reading

Sursa moralităţii (partea a II-a)

Într-un post precedent am expus principalele 3 poziții legate de originea moralității, și am listat câteva din argumentele pro și contra celor două ipoteze teiste.

Cred că este evident pentru orice persoană obiectivă faptul că argumentele contra sunt cât se poate de convingătoare, și constituie prin ele însele o dovadă că ipoteza unei origini divine, oricum ar fi formulată, este total nesatisfăcătoare. Chiar dacă nu am avea nici cea mai vagă idee asupra originii reale a moralității, cele prezentate sunt suficiente pentru a respinge categoric varianta teistă. Sunt de părere, la fel ca majoritatea persoanelor raționale, că răspunsul „nu știu” este unul corect și acceptabil, la o mulțime de întrebări. Dacă nu am avea argumente pentru o cauză a moralității, ar trebui să spunem pur și simplu „nu știu”, și în nicidecum să preferăm o cauză care este spulberată ușor, chiar și la o analiză sumară.

În realitate însă, știința și filozofia încep să-și dea mâna în ultimele decenii pentru a contura o teorie din ce în ce mai bine închegată a modului în care s-a dezvoltat și a evoluat ceea ce denumim moralitate. Voi prezenta foarte sumar câțiva „piloni biologici” ai acestei teorii, la care mă refer în continuare.

În primul rând ar trebui discutat conceptul de „kin altruism„, pe care l-am putea traduce ca fiind altruismul față de o persoană înrudită. Analizele s-au făcut începând cu anii 60, inițial la nivel de simple modele matematice, ulterior confirmate strălucit prin studii concrete pe animale. În acest context, menționez numele „părintelui” ideii de kin altruism, W. D. Hamilton, cel care în 1969 a ajuns și la exprimarea în termeni simpli matematici a ideii sale. Persoanele care nu înțeleg felul în care lucrează evoluția naturală repetă la nesfârșit ideea că, din punct de vedere evoluționist, nu ar exista niciun soi de logică pentru care o persoană ar sacrifica sau risca ceva pentru a salva o altă persoană, fie ea și rudă apropiată, deoarece ar fi împotriva imperativului evoluționist, esențialmente unul egoist. Ideea denotă o gravă și profundă lipsă de înțelegere a modului în care operează selecția naturală. Aceasta nu favorizează indivizi, ci gene. Genele care prin natura efectului produs duc în cele din urmă la propria lor propagare sunt cele care vor crește ca frecvență. Este perfect posibil ca o genă să producă un efect nefavorabil asupra unui individ care o poartă, dar per ansamblu să fie o genă de mare succes deoarece favorizează o mulțime de alți indivizi purtători. Continue reading

Cele 12 triburi

Nu, nu e vorba despre cele 12 triburi ale lui Israel pornite în exod. Şi nici despre cele 12 triburi din Kobol, povestea atât de îndrăgită de fanii serialului Battlestar Galactica. Ficțiunea poate fi de o calitate îndoielnică (în primul caz) sau reușită (în cel de-al doilea), dar tot ficțiune rămâne.

Povestea mea este una reală, este descrierea pe scurt a unui experiment conceput și executat pe o durată de mai bine de 20 de ani cu multă migală, efort și profesionalism de biologul Richard Lenski împreună cu echipa sa la Universitatea de Stat din Michigan. Voi prezenta experimentul doar în linii mari, pentru amănunte găsiți surse suficiente inclusiv online.

Una din problemele cu care se confruntă studiul în timp real al evoluției este timpul foarte mare care este necesar pentru a se observa modificări semnificative și eventual speciație. Pentru ca niște mutații într-adevăr benefice să apară, și ele să se fixeze în populație sau într-un subset al populației, este în general nevoie de mii de generații. Pentru animalele mari de laborator, asta ar însemna ca un experiment de acest gen să se întindă pe zeci de mii de ani, lucru evident imposibil. Desigur, există deja toate celelalte dovezi indirecte în sprijinul evoluției, mai mult decât suficiente. Despre câteva de ordin genetic am și discutat deja. Însă satisfacția observării în timp real a unor asemenea modificări este incomparabil mai mare. Pentru a verifica în practică predicțiile evoluționiste este nevoie de specii care au un număr mare de generații într-un interval scurt de timp. Bacteriile sunt candidatul ideal, având un număr uriaș de indivizi într-un spațiu mic, și cu o rată de 6-7 generații pe zi.

Lenski și echipa sa au lucrat cu o bacterie bine-cunoscută, Escherichia Coli (E. coli). Există în orice moment cam 1 miliard de E. coli în intestinul gros al unui om sănătos. Experimentul a pornit în 1988 prin însămânțarea dintr-o sursă omogenă, uniformă genetic, a bacteriilor în 12 flacoane. Așadar, în ziua 1 a experimentului, generația 1, avem 12 triburi identice genetic. În interiorul fiecărui flacon s-a adăugat un suport nutritiv alcătuit din mai multe substanțe, factorul limitant fiind cantitatea de glucoză disponibilă. Bacteriile se înmulțesc în mod rapid inițial, până când toată glucoza este consumată, apoi numărul lor nu mai crește (flămânzesc). În ziua a doua, exact o sutime din fiecare din cele 12 flacoane este însămânțată într-un nou flacon și procedura se repetă. În timp de 20 de ani, s-au acumulat cam 7000 de flacoane pentru fiecare din cele 12 linii, corespunzător celor 7000 de zile. Din fiecare generație (fiecare zi), s-au păstrat niște „fosile” prin înghețare. Bacteriile pot fi înghețate printr-un procedeu special și resuscitate oricând în viitor, un lucru foarte util pentru că permite analiza și compararea generațiilor diferite. Este ca și cum ai avea la dispoziție un șir neîntrerupt de fosile, din fiecare generație, timp de aproximativ 45.000 de generații. După cum se exprima Richard Dawkins, ar fi ca și cum ai avea câte un exemplar din fiecare generație de pe la homo erectus, de acum 1 milion de ani, până la strănepoții lui de azi (adică noi). Spun 45.000 pentru că distanța dintre 2 flacoane este în medie de 6,5 generații. 7000 de zile, fiecare zi reprezentând între 6 și 7 generații bacteriene. Continue reading

„Proiectantul” repetent

Creaționiștii (cunoscuți și sub denumirea de creotarzi) și proponenții ID (sau mai simplu ID-ioții), pedalează pe ideea că uimitorul design pe care-l regăsim într-un organism viu denotă o inteligență de tipul unui designer, sau proiectant. Desigur, teoria evoluționistă explica TOCMAI modul în care selecția naturală creează iluzia de design. Dar oare este designul chiar perfect? Ce ne spune anatomia umană, de exemplu?

Pentru cei care nu au asistat vreodată la o intervenție chirurgicală, sau măcar la o disecție, concepția despre felul în care arată un om „pe dinăuntru” tinde să fie una idealistă, îndepărtată de realitate. Îmi amintesc și acum ce șoc am avut în anul I de medicină, la primele lucrări practice pe cadavru. Din diagramele și desenele din cărți sau atlase de anatomie, unde de cele mai multe ori se arată doar componentele esențiale sau cele de interes pentru țesutul/sistemul analizat, în mod greșit îți creezi ideea unui complex organizat, logic, cu  niște obiecte mai mari de tipul organelor, legate între ele prin diferite cabluri și conducte (vase, nervi). Un aranjament de genul celui pe care l-ar concepe un proiectant.

În realitate, dai de cu totul altceva. Există o amestecătură care îți dă dureri de cap de țesuturi grăsoase, artere, vene, vase limfatice, tot soiul de fibre, țesuturi musculare, ganglioni ș.a.m.d. care se suprapun, se întretaie, se ocolesc, se îngrămădesc într-o rețea haotică. Aspectul care te izbește este cel al unei munci făcute de un cârpaci, nu de un proiectant. Există atâta stângăcie, atât de multe lucruri care în mod evident puteau fi făcute mai cu cap, încât devine evident că nu asiști la o capodoperă a proiectării, ci la rezultatul unui proces care a fost nevoit să lucreze cu materialul clientului pentru a îmbunătăți ce se poate. Continue reading

Genele nu mint (partea a III-a)

Să presupunem că un oarecare om de știință publică o lucrare prin care aduce probe în sprijinul unor idei noi. Lucrarea este primită foarte bine de comunitatea științifică, este valoroasă. Ulterior însă, cineva descoperă într-un oarecare manuscris sau într-o lucrare obscură a unui autor puțin cunoscut, aceleași idei, aceleași experimente. Omul nostru de știință susține că nu avea habar de manuscrisul respectiv, și similitudinea este datorată faptului că, pur și simplu, a ajuns independent la aceleași idei, trecând prin aceleași experimente.

Oricât ar fi de asemănătoare cele exprimate, nu poate fi acuzat de plagiat, nu există certitudinea faptului că a copiat. Ce se întâmplă însă dacă în lucrarea sa găsim o multitudine de greșeli, mergând de la greșeli de conținut până la greșeli de exprimare sau de ortografie? Și acele greșeli sunt identice în manuscrisul mai vechi? În acest caz, avem practic certitudinea faptului că a copiat. O idee valoroasă, 10 idei valoroase, pot apărea independent la 2 indivizi diferiți. Puțin probabil, dar posibil. În schimb, este practic imposibil ca acele părți pozitive să fie însoțite de greșeli identice. Acest lucru îl știe orice profesor de liceu și se ghidează după el. Dacă Mircea este un elev foarte bun, și Dorel, colegul său de bancă, un elev slab, faptul că Dorel a reușit să dea aproape toate răspunsurile corecte la teză ridică o anumită suspiciune. Când însă vezi că Dorel a greșit exact la aceleași întrebări ca și Mircea, în același mod, cu toate că acele întrebări nu erau cu nimic mai dificile decât celelalte, poți fi sigur că a copiat.

Ce legătură are asta cu genetica și evoluționismul? Are, și încă una foarte mare. În codul genetic al tuturor viețuitoarelor studiate până în prezent există porțiuni nefuncționale. De cele mai multe ori ele sunt rămășițe ale unor gene care cândva au avut un rol, dar în urma unor mutații au suferit modificări care au dus la pierderea funcției. Spre deosebire de ceea ce consideră multă lume, marea majoritate a mutațiilor nu sunt dăunătoare, nu sunt nici benefice, ci sunt indiferente. Fiind indiferente, nu există nici un soi de presiune evolutivă pentru a fi îndepărtate, și se perpetuă la urmași. Gena scoasă din funcțiune ca urmare a unor astfel de mutații se numește pseudogenă. Cu timpul, în genom se acumulează din ce în ce mai multe pseudogene, alcătuind o parte din așa-numitul junk DNA. În genomul uman, spre exemplu, există aproximativ 19.000 de pseudogene, un număr aproape egal cu cel al genelor funcționale (21.000). Continue reading

Genele nu mint (partea a II-a)

Arătam în prima parte modul în care analiza genelor care codifică pentru anumite proteine duce la conturarea unui tablou foarte clar de rudenie între specii, tablou care nu întâmplător se suprapune peste arborele vieții deja determinat folosind alte metode.

În partea a doua mă voi referi la o linie genetică de dovezi care este, după părerea specialiștilor, prin ea însăși suficientă pentru a demonstra dincolo de orice îndoială faptul că speciile au rezultat printr-un proces evolutiv și nu au fost create independent. Întrucât presupun că mulți nu au cunoștințe prea avansate de genetică, biologie, sau virusologie, voi încerca să prezint argumentul într-un mod cât mai simplu, fără a face un exces de termeni tehnici.

Imensa majoritate a formelor de viață au drept suport al informației genetice acidul dezoxiribonucleic (ADN), materialul din care sunt alcătuiți cromozomii. Acesta se prezintă ca un lanț de nucleotide conținând fiecare o anumită bază azotată (notată cu una din cele 4 litere), iar succesiunea lor reprezintă codul genetic, specific fiecărui individ în parte, prezent în (aproape) toate celulele corpului său. Codul genetic este foarte asemănător între membrii aceleiași specii. În procesul numit transcripție, o enzimă (ARN-polimeraza) realizează o copie a lanțului de ADN sub formă de ARN (acid ribonucleic), iar pe baza acelei matrici de ARN se sintetizează proteinele, procesul fiind denumit translație. Așadar, direcția normală este ADN -> ARN -> proteine.

Intră pe scenă o formă de viață mai aparte, denumită retrovirusuri. Există o multitudine de membri ai acestei familii, un exemplu binecunoscut (și nefericit) fiind virusul imuno-deficienței umane (HIV). Un astfel de virus are un material genetic codat în ARN (sunt virusuri ARN). Structura unui retrovirus este relativ simplă. Continue reading

Genele nu mint (partea I)

De cele mai multe ori, atunci când creaționiștii se screm să vină cu argumente împotriva teoriei evoluționiste, repetă la nesfârșit niște povești mincinoase și dovedite ca atare de multe decenii, în nenumărate rânduri. Principala lor țintă par să fie fosilele, despre care, fie vorba între noi, nu știu mai nimic. Le place, de exemplu, să spună că nu există fosile tranziționale sau intermediare, o aberație colosală pentru oricine urmărește cât de cât acest domeniu. Lista fosilelor tranziționale cuprinde mii de exemplare, unele linii fiind ilustrate de-a dreptul excepțional în prezent. Dar nu acesta este subiectul la care doresc să mă refer.

Cu toate că argumentele de natură fosiliferă sunt cât se poate de convingătoare prin ele însele, nu reprezintă la ora actuală decât o mică parte din dovezile zdrobitoare în favoarea evoluționismului. Pe bună dreptate, biologii susțin că, și dacă nu s-ar fi găsit nicio fosilă niciodată, evoluționismul ar fi dovedit mai presus de orice îndoială. Mă voi referi în postări ulterioare (în măsura timpului disponibil) la diferitele linii de dovezi care susțin acest punct de vedere: argumente anatomice, geografice, design prost, vestigii, speciație observată direct, experimente de laborator, apariția de noi trăsături sub ochii noștri, dovezi provenite din selecția artificială, din embriologie etc.. Încep însă cu argumentele de ordin genetic, care sunt numeroase și irefutabile.

De obicei, când încerc să explic unui creaționist de ce argumentele genetice sunt evidente, fie mă lovesc de un zid de ignoranță (individul nu cunoaște nici cele mai elementare noțiuni de genetică), fie dau de un papagal care repetă o idee de genul „faptul că există asemănări între codul genetic al speciilor nu denotă că sunt înrudite, poate că Creatorul a folosit pur și simplu aceleași unelte”. Sau, o altă variantă, „ce, dacă Logan-ul și BMW-ul au ambele cutie de viteze sau motor cu multe părți asemănătoare, înseamnă că au evoluat una dintr-alta?”. Continue reading