Sursa moralităţii (partea a II-a)

Într-un post precedent am expus principalele 3 poziții legate de originea moralității, și am listat câteva din argumentele pro și contra celor două ipoteze teiste.

Cred că este evident pentru orice persoană obiectivă faptul că argumentele contra sunt cât se poate de convingătoare, și constituie prin ele însele o dovadă că ipoteza unei origini divine, oricum ar fi formulată, este total nesatisfăcătoare. Chiar dacă nu am avea nici cea mai vagă idee asupra originii reale a moralității, cele prezentate sunt suficiente pentru a respinge categoric varianta teistă. Sunt de părere, la fel ca majoritatea persoanelor raționale, că răspunsul „nu știu” este unul corect și acceptabil, la o mulțime de întrebări. Dacă nu am avea argumente pentru o cauză a moralității, ar trebui să spunem pur și simplu „nu știu”, și în nicidecum să preferăm o cauză care este spulberată ușor, chiar și la o analiză sumară.

În realitate însă, știința și filozofia încep să-și dea mâna în ultimele decenii pentru a contura o teorie din ce în ce mai bine închegată a modului în care s-a dezvoltat și a evoluat ceea ce denumim moralitate. Voi prezenta foarte sumar câțiva „piloni biologici” ai acestei teorii, la care mă refer în continuare.

În primul rând ar trebui discutat conceptul de „kin altruism„, pe care l-am putea traduce ca fiind altruismul față de o persoană înrudită. Analizele s-au făcut începând cu anii 60, inițial la nivel de simple modele matematice, ulterior confirmate strălucit prin studii concrete pe animale. În acest context, menționez numele „părintelui” ideii de kin altruism, W. D. Hamilton, cel care în 1969 a ajuns și la exprimarea în termeni simpli matematici a ideii sale. Persoanele care nu înțeleg felul în care lucrează evoluția naturală repetă la nesfârșit ideea că, din punct de vedere evoluționist, nu ar exista niciun soi de logică pentru care o persoană ar sacrifica sau risca ceva pentru a salva o altă persoană, fie ea și rudă apropiată, deoarece ar fi împotriva imperativului evoluționist, esențialmente unul egoist. Ideea denotă o gravă și profundă lipsă de înțelegere a modului în care operează selecția naturală. Aceasta nu favorizează indivizi, ci gene. Genele care prin natura efectului produs duc în cele din urmă la propria lor propagare sunt cele care vor crește ca frecvență. Este perfect posibil ca o genă să producă un efect nefavorabil asupra unui individ care o poartă, dar per ansamblu să fie o genă de mare succes deoarece favorizează o mulțime de alți indivizi purtători.

Să luăm un caz ipotetic elementar. Să presupunem că domnul Ionescu are o genă A care codifică modificări ducând la un comportament de tip kin altruism. Pentru simplitate, voi spune că gena A este gena altruistă. Domnul Popescu nu are o asemenea genă. Să mai presupunem că ambii domni au câte 2 copii, care se află într-o situație dificilă, și doar un act de sacrificiu individual al părinților lor ar putea să-i salveze. Nu este neapărat nevoie să ne gândim la extreme gen salvarea de la înec, poate fi o situație de genul a face foame (tu, ca părinte), pentru a îndestula copiii. În momentul în care domnul Ionescu, având gena A, se sacrifică pentru copiii săi, își pune în pericol propria sănătate sau chiar existența, însă asigură perpetuarea genei, prezente, cu mare probabilitate, la copiii săi. Așadar, în generația următoare, vor fi și mai multe gene de tip A în populație, care prin același mecanism se vor propaga în viitor. În cazul domnului Popescu, egoismul său va duce probabil la pierderea urmașilor, sau cel puțin vor scădea dramatic șansele ca aceștia să procreeze, ca urmare gena „egoistă” a domnului Popescu tinde să dispară.

Să trecem la matematică! 😎 Îmi cer scuze anticipat celor care nu au făcut profil de mate-fizică, așa ca mine, și o iau razna cum văd o literă grecească. :w00t:

Notăm cu ω bunăstarea mea personală (bunăstare – traducerea aproximativă  a termenului original de fitness). Notăm cu Ω bunăstarea globală a purtătorilor genei respective. O genă este favorizată și va crește ca frecvență atunci când acțiunea săvârșită de un purtător al ei tinde să crească Ω, nu atunci când tinde să crească ω. Ceea ce se petrece cu bunăstarea (individuală ω și globală Ω) depinde de ceea ce fac eu, actul δ. Acțiunea mea, δ, este favorizată evoluționist atunci când rezultatul ei este o creștere a Ω.
Formula de mai sus exprimă faptul că în urma acțiunii mele, bunăstarea globală rezultată este egală cu bunăstarea mea individuală plus suma bunăstărilor rudelor purtătoare ale aceleași gene. Să presupunem că e vorba de salvarea vieții unei rude în pericol de înec. Între mine și ruda respectivă există un grad de rudenie (relatedness) r care exprimă de fapt șansa ca ruda respectivă să poarte gena pe care o port și eu. Pentru un gemen monovitelin, r este egal cu 1. Pentru un copil, r este 0,5 (sunt 50% șanse ca el să aibă alela mea, 50% să o aibă pe cea a mamei sale). Pentru un nepot r este 0,25. În clipa în care mă arunc în apă, plătesc un cost, C, expresia faptului că îmi asum un risc sau îmi creez o anumită neplăcere nenecesară. Pe de altă parte, ruda pe care o salvez, are un beneficiu B, dar acel beneficiu trebuie ajustat cu coeficientul de rudenie pentru a ajunge la beneficiul real genetic.

• Situația 1 – nu sar în apă. Ruda moare. Bunăstarea globală este egală cu bunăstarea mea individuală, ω (bunăstarea rudei este evident zero, gena sa, dacă o are, se pierde). Așadar, în acest caz Ω = ω.
• Situația 2 – sar în apă. Ruda este salvată. Bunăstarea globală este dată de bunăstarea mea individuală (care a scăzut cu costul C) plus bunăstarea provenită din partea rudei salvate (dată de produsul rxB). În acest caz, totalul va fi Ω = ω – C + rxB.

Gena altruistă se va propaga în populație atunci când numărul rezultat din situația 2 este mai mare decât cel rezultat din situația 1, adică atunci când ω – C + rxB este mai mare decât  ω. Transformând, ajungem la concluzia că acțiunea va fi efectuată (voi sări în apă) dacă rxB > C – celebra formulă a lui Hamilton.

Oare se confirmă practic ceea ce calculul sugerează teoretic? Ar trebui să am tendința de a sări cu atât mai mult cu cât r și B sunt mai mari, și să mă abțin cu atât mai mult cu cât C este mai mare. Oricine este de acord că mai degrabă riști pentru un copil decât pentru un văr. E clar că un r mai mare (rude mai apropiate) ne dă un imbold mai mare în a risca. De asemenea, cu cât beneficiul B adus individului respectiv este mai mare, e mai probabil să săvârșim acțiunea. Nu îți riști viața pentru a-i salva motocicleta care se scufundă. Și al treilea element al ecuației este cât se poate de real, riști cu atât mai mult cu cât costul C este mai mic pentru tine. Dacă nepoțelul din partea fratelui are nevoie de 5 minute din timpul tău, să-l ajuți cu o problemă la matematică, îl vei ajuta, deși r (gradul de rudenie) este mic, pentru că C (costul tău, efortul depus) este mic.

Sper că se înțelege faptul că nimeni nu face calculele de mai sus, nici noi, nici genele noastre! Este doar o formulă care exprimă motivul și condițiile în care o genă altruistă ajunge să se propage, ducând la executarea unor acte ce pot fi denumite altruiste, față de anumite persoane cu care suntem înrudiți.

Un al doilea stâlp biologic al moralității îl constituie altruismul reciproc, studiat pentru prima dată de Robert Trivers la începutul anilor 70. Ideea este foarte simplă, are sens să faci un anumit sacrificiu, dacă există așteptarea ca favoarea să fie întoarsă de persoana pe care ai ajutat-o. Nu este vorba de un calcul rece făcut de cineva, ca un soi de afacere. Genele care favorizează un astfel de tip de altruism sunt gene de succes și le găsim la foarte multe specii. Pornind de la felul în care reacționează ulterior cel care a fost ajutat (poate că are, poate că nu are genele respective), apar o mulțime de sentimente și interacțiuni de tipul prietenie, vină, suspiciune, agresiune moralizatoare față de cei care trișează, gratitudine, încredere etc. – descrise de specialiști. Steven Pinker a demonstrat că toate aceste comportamente altruiste sunt și mai mult justificate genetic în momentul în care se înțelege că nu e vorba de un joc cu sumă zero. Adică, suma costurilor (riscurilor) nu este egală cu suma beneficiilor, ci e mai mică! Printr-un cost mic pentru mine pot aduce un benficiu important unui alt individ la ananghie, iar apoi reciprocitatea sa va duce la situația inversă, în care un cost mic pentru el îmi aduce un beneficiu mare mie. Per total, ambii am câștigat. Dacă nu existau acele condiționări biologice altruiste ambii am fi pierdut. Devine logică propagarea configurațiilor care favorizează altruismul, spre deosebire de ce susțin teiștii care își imaginează că, strict biologic vorbind, ar fi irațional un asemenea comportament. Din contră! Moralitatea este favorizată biologic! O formulare reușită a ideii de bază este dată de Ken Miller în 2007:

În termeni evoluționiști, o persoană morală este pur și simplu una care își urmărește scopul ultim genetic (acela de perpetuare a genelor sale) prin adaptări psihologice care includ o grijă reală și imediată pentru cei din jur.

Subliniez că în formularea de mai sus „perpetuarea genelor sale” nu se referă strict la genele din organismul individului respectiv, ci și la toate copiile lor din alte organisme. Este vorba de acel Ω din formulele de mai sus, nu de ω. În plus, atunci când o persoană își dorește să ofere sau să primească ajutor, în mod automat se va pune în situația celuilalt, pentru a aprecia raportul cost-beneficiu. Acest lucru nu este făcut neapărat conștient, ca un contabil care bifează niște rubrici, însă este făcut de etajele inferioare cerebrale a căror dezvoltare este rezultatul unei anumite configurații genetice. Această capacitatea de a te poziționa în papucii celuilalt se găsește de fapt la originea regulii de aur a moralității, nu fă altuia ceea ce nu ți-ar plăcea ție să ți se facă.

Contraargumentul cel mai frecvent adus teoriilor de mai sus este acela că oamenii sunt capabili de acte morale și altruiste pure față de necunoscuți, persoane care nu sunt nici rude, și nici nu vor putea întoarce favoarea vreodată. Ajutăm un cerșetor amărât, trimitem bani victimelor unor catastrofe, ba chiar simțim o durere lăuntrică și condamnăm cruzimea față de un animal. Cum se explică aceste acte de altruism „pur”, dezinteresat nu doar din punctul de vedere al individului, ci și al genelor sale?

Explicația este că toate trăsăturile respective (în speță genele care le codifică) s-au dezvoltat în societăți umane sau preumane alcătuite dintr-un număr foarte mic de membri. Timp de sute de mii de ani hominidele au trăit în colectivități restrânse de tipul familiei și tribului. În acele condiții, aproape oricare persoană întâlnită era o rudă sau cineva capabil de reciprocitate, și ca urmare genele responsabile de altruism s-au format și dezvoltat, fiind parte inclusiv din bagajul omului modern. Chiar dacă astăzi individul pe care simți nevoia să-l ajuți nu mai este cineva apropiat, creierul tău tot simte aceeași nevoie, simte plăcerea de a face bine inoculată de genele care l-au format. O comparație foarte bună este cea făcută de R. Dawkins cu plăcerea de tip sexual. Inițial, aceasta a evoluat pentru a asigura atracția puternică față de partenerul de sex opus, cu scop final genetic evident, perpetuarea genelor respective. Astăzi însă simțim aceeași plăcere chiar dacă actul sexual este protejat, și nu se va solda cu urmași. Ba chiar mai mult, genele își fac atât de bine datoria încât și o simplă imagine dintr-o revistă poate declanșa excitația sexuală. Dacă cineva ar întreba: „ce sens are o erecție când vezi o actriță la televizor, că doar n-o să-ți facă copii peste 3 minute?” probabil l-ați considera nebun, fiind evident că respectiva reacție fiziologică nu este ceva voluntar sau cu un scop final. Însă poziția este similară cu cea pe care o au cei care întreabă „ce sens ar avea să ajuți un străin sau să simți milă față de suferința lui, din moment ce nu ajută cu nimic genele tale?”. La fel cum atracția sexuală și plăcerea pe care o simți, sau excitația pe care o simți nu mai sunt neapărat cuplate cu actul reproductiv în sine, imboldul moral s-a decuplat de beneficiul genetic ca rezultat al actelor morale săvârșite. Și e bine că este așa! Simți nevoia să ajuți aproapele chiar dacă aproapele nu este chiar atât de apropiat ca pe vremuri (nu prea mai aveți gene comune) … tot așa cum simți atracția sexuală și dacă folosești un prezervativ. Și iată cum ajungem și la milă, la iubirea față de aproape și alte concepte furate și denaturate de creștinism. Pe vremea când nu aveam explicații mai bune, era ok să ne imaginăm că un tată-fiu-duh ne-a dat lecții de morală. Astăzi s-ar aștepta mai mult de la o persoană educată.