Poftă bună la nylon

Menționam în articolele precedente pe teme evoluționiste minciunile repetate ad nauseam de creaționiști, cum ar fi cea cu lipsa fosilelor intermediare. Cred că exemplul prezentat legat de moștenirea lăsată de strămoșii balenei este suficient de clar pentru a dovedi absurdul unor asemenea afirmații.

Undeva la loc de (ne)cinste în arsenalul afirmațiilor creaționiste se găsește și cea conform căreia mutațiile ar fi incapabile de a adăuga noi trăsături, de a adăuga „informație”. Creaționiștii se feresc să definească ceea ce înțeleg ei prin informație, pentru că automat s-ar putea da exemple care să le arate că greșesc. Totuși, din lectura articolelor de pe site-urile lor se înțelege cu destulă claritate că prin adăugarea de informație ei presupun apariția unor noi porțiuni genetice, care să codeze noi proteine utile organismului. Cu alte cuvinte, acceptă faptul că există mutații, unii dintre ei acceptă inclusiv faptul că unele mutații ar putea ajuta organismul în anumite condiții, însă toate acele modificări sunt văzute ca o reajustare a materialului deja existent. De exemplu, în viziunea lor, o pasăre ar putea avea niște gene pentru cioc mai lung sau mai scurt, și în funcție de schimbările de climat sau habitat s-ar activa fie un anumit subset de gene, fie celălalt (ambele deja existente, dăruite de Creator). Sau, cu alte cuvinte, nimic nou sub Soare (ca să folosesc și o expresie cu origine biblică, pe placul lor).

Faptul că greșesc este dovedit de nenumărate observații și chiar experimente, precum cel pe care l-am descris aici – iată informație complet nouă, rezultată prin cumularea a două mutații punctiforme, ducând la metabolizarea citratului. Astăzi mă voi referi pe scurt la un alt exemplu, folosit adesea de evoluționiști, deoarece este unul extrem de convingător.

În primul rând, cu scuzele de rigoare pentru cei care au habar de ABC-ul geneticii, o scurtă recapitulare. Succesiunea bazelor azotate din structura ADN-ului, respectiv ARN-ului, determină sinteza aminoacizilor care vor intra în constituția proteinelor care ne alcătuiesc. ADN-ul are un limbaj alcătuit din 4 litere (A, T, C, G pentru adenină, timină, guanină, citozină). ARN-ul are același limbaj, cu deosebirea că timina (T) este înlocuită de uracil (U). Ceea ce este „citit” în procesul de translație pentru a forma aminoacizii este ARN-ul mesager, respectiv succesiunea „literelor” care îl compun. Fiecare aminoacid (cărămida din care sunt alcătuite proteinele) este codat de o succesiune de 3 litere, denumită codon. Anumiți aminoacizi sunt codați de mai mulți codoni, dar un codon este specific unui singur aminoacid. Spre exemplu, secvența CUA (citozină-uracil-adenină) întotdeauna generează aminoacidul leucină, însă același aminoacid (leucina) rezultă și din codonul CUG (citozină-uracil-guanină). În schimb, codonul CCA duce la prolină, un alt aminoacid.

Să presupunem că secvența originală conținea literele CUA. O mutație punctiformă pe poziția 3, ducând la CUG (G în loc de A), nu ar avea nicio consecință. Ar fi una din mutațiile indiferente, deoarece atât CUA cât și CUG se „traduc” la fel, leucină. În schimb, dacă mutația are loc în poziția a doua și în loc de CUA avem CCA (C în loc de U), vom obține o proteină diferită, având în structura sa prolină în locul leucinei. De cele mai multe ori (dar nu întotdeauna) noua proteină va fi asemănătoare funcțional vechii proteine, având în vedere faptul că în compoziția proteinei intră un număr mare de aminoacizi și doar unul este afectat. Există însă alte tipuri de mutații care duc la modificări majore de citire.

Atunci când o literă este înlocuită, sau când se pierd 3 litere (sau multiplu de 3), efectele sunt relativ mici. Când însă se inserează sau se pierde un număr de litere care nu este multiplu de 3, transformarea este profundă, pentru că se schimbă TOATE „cuvintele”!. Ilustrez mai jos cele două situații.

În primul caz, o literă este înlocuită de alta:

Modificarea este minoră, doar primul aminoacid fiind schimbat.

În cel de-al doilea caz pierderea unei litere duce la ceea ce se denumește frame-shift mutation, și întreaga structură este schimbată:

Noua proteină nu va avea nimic în comun cu cea veche. De cele mai multe ori, noua proteină este nefuncțională. Uneori însă, în mod „norocos”, se nimerește să aibă o funcție utilă, și ca urmare se va propaga și va prospera. Chiar dacă a fost în sine doar o mutație minoră (o inserție sau o deleție), rezultatul este spectaculos și se încadrează perfect în ceea ce s-ar putea denumi adăugare de informație. Noua proteină nu exista înainte, și nici măcar nu se poate vorbi de un precursor al ei asemănător. Asemenea modificări se produc uneori pe o copie a genei originale. În genomul tuturor speciilor cunoscute există multă redundanță, mai multe copii ale aceleași gene. Duplicațiile sunt frecvente. Fenomenul care adaugă informație este de obicei următorul: se pornește de la o anumită secvență genetică S1, care codifică pentru o anumită proteină, P1. Secvența S1 este dedublată, există două copii ale ei. Ulterior, pe una dintre cele două copii apare o mutație cum ar fi un frame-shift descris mai sus, rezultând o secvență S2 complet diferită. Dacă acea secvență este inutilă, cum e cazul cel mai frecvent, va rămâne ca o pseudogenă, și rolul ei este doar de marker util cercetătorilor pentru a determina filiația genetică. În alte situații însă, proteina rezultată din secvența S2 se întâmplă să fie una utilă organismului la care a apărut.

Un exemplu foarte bun în acest sens este cel descris de cercetătorii japonezi prin anii 80. Aceștia au constatat prezența în apele deversate de o întreprindere înmulțirea peste măsură a unui nou tip de bacterie. La analiza acesteia s-a observat că era asemănătoare cu organismele din grupul flavobacteriilor, dar avea o particularitate extraordinară. Era capabilă să descompună și să se hrănească cu produșii de tip nylon existenți în acel mediu industrial. Nylon-ul este un polimer sintetizat artificial pentru prima oară în 1935. Nu exisă nimic asemănător în natură. De unde aveau bacteriile respective enzime capabile de a „sparge” nylon-ul? Familia domnului Noe nu folosea acest material pe bărcuță, în timpul potopului. O fi prevăzut doamne-doamne că vom sintetiza așa ceva, și s-a gândit să echipeze bacteriile din timp cu enzime potrivite? Dar cum de numai pe cele japoneze? Dacă erau cele evreiești, hai că mai înțelegeam.  😛

Analiza genetică a demonstrat ulterior că era o flavobacterie la care avusese loc o mutație norocoasă de tipul descris mai sus, urmată, desigur, de fixarea ei în populația de bacterii care trăia într-un mediu plin de nylon. Au fost suficiente doar câteva decenii pentru ca bacteriile să „găsească” calea de a metaboliza nylon-ul.

Nici cel mai tembel creaționist nu poate susține că genele pentru digestia nylonului existau acolo dintotdeauna. Asta nu înseamnă că nu au încercat să schițeze un soi de răspuns. Este atât de pueril că e păcat să nu-l reproduc. Scuza lor este aceea că modificarea genetică responsabilă de metabolizarea nylon-ului nu s-a dezvoltat în ADN-ul cromozomial al bacteriei, acolo unde este grosul genelor, ci pe o plasmidă. Plasmidele sunt porțiuni de ADN care sunt separate de cromozomii propriu-ziși, și au o mobilitate mai mare. Însă și ele se moștenesc, și ele codifică proteine și se supun selecției naturale. Practic, argumentul este similar cu al bețivului care la acuza „domnule, se pare că ai băut nu știu câte sticle de bere și te-ai îmbătat ca un porc” răspunde „nu am băut nicio sticlă, hâc, e o minciună ordinară, am băut exclusiv bere la halbă”.

Pentru cei interesați atașez și lucrarea publicată în 1984.