Pledoarie pentru sportul minţii

Jocul de șah a fost privit din cele mai vechi timpuri cu respect și admirație. Renumele său de sport al minții este binecunoscut și nu este în pericol de a fi detronat nici măcar în ziua de astăzi, când cele mai performante programe de șah au ajuns să depășească omul.

Este singura activitate umană care se poate lăuda cu statutul de sport, știință și artă în același timp. Este un sport deoarece solicită participanții la maxim (fizic și psihic), în cadrul unor competiții organizate după reguli sportive, cu arbitri, clasamente, federații și regulamente stricte de concurs. Este o știință deoarece lucrează după regulile științei și se bazează pe un imens volum de cunoștințe acumulate de câteva secole, necesitând mii de ore de studiu pentru a ajunge la măiestria unui jucător de talie internațională. Este o artă pentru că în lumea cu 64 de pătrate albe și negre se pot naște adevărate capodopere combinative, idei strălucite pe care, din păcate, doar cei inițiați le pot gusta și înțelege pe deplin.

Am descoperit șahul foarte târziu și absolut întâmplător, la vârsta de 14 ani, privind niște partide jucate de amatori. M-a fascinat din primul moment, și am descifrat singur regulile jocului. A urmat o perioadă de câțiva ani în care practic am „devorat” toate cărțile și materialele șahiste pe care am reușit să pun mâna, jucând în paralel concursuri din ce în ce mai tari. Am avut satisfacția ca peste doar 3 ani să ajung campion național la categoria mea de vârstă, învingând jucători care aveau peste 10 ani de studiu în spate și o groază de antrenori (eu eram autodidact). Clasificările sportive au urmat cursul firesc, de la jucător de categoria a III-a, apoi a II-a, categoria I, candidat de maestru, maestru … apoi au urmat titlurile internaționale – maestru FIDE, maestru internațional. Sunt mândru că, deși pentru mine a fost doar un hobby, am obținut victorii la cei mai buni jucători ai țării, și am reușit să înving zeci de mari maeștri internaționali, jucători profesioniști. Din păcate, cerințele deosebite ale facultății pe care am urmat-o și ulterior ale meseriei pe care mi-am ales-o m-au împiedicat să continui pe acest drum. Practic, am fost forțat să mă mulțumesc cu 1-2 turnee pe an, în scurtele perioade de vacanță, iar ulterior și acelea au dispărut din peisaj.

În anul 1992 am avut deosebirea plăcere să-mi întâlnesc idolul la masa de joc. Este vorba de marele maestru englez John Nunn. În perioada sa de vârf, prin anii 80, era în primii 10 jucători ai lumii. Însă nu e vorba doar de valoarea sa ca șahist, ci de întregul său intelect, absolut fascinant. La vârsta de 15 ani era deja admis ca student la Oxford, unde a studiat matematica și a publicat niște lucrări revoluționare în domeniu. Între timp a avut contribuții în domeniul statisticii, a devenit campion mondial de juniori la șah, a învățat la perfecție (se zice) 4 limbi străine ș.a.m.d.. A publicat mai multe cărți de șah, pe care, evident, le-am studiat cu entuziasm. Un tip enciclopedic, cu un umor molipsitor pentru cei din jur, și-a câștigat faima de cel mai inteligent jucător de șah, având un IQ de peste 180. Partida mea cu Nunn a fost interesantă și neașteptat de disputată. La un moment dat puteam să obțin remiza dacă avansam mai rapid un pion. Probabil din cauza emoțiilor, am făcut o eroare de calcul și am ratat șansa respectivă, pierzând în cele din urmă. Apoi Nunn m-a invitat în camera de hotel unde era cazat, și am petrecut următoarea oră analizând partida recent încheiată. Ajungând la poziția critică a partidei, în care am întârziat nejustificat avansarea pionului, Nunn, râzând cu gura până la urechi, a spus:

Hey, what’s that lazy pawn doing over there? (ce face pionul ăla leneș acolo?)

M-a amuzat exprimarea lui și, peste ani de zile, odată cu apariția primelor servere pe care se putea juca șah online, am hotărât să folosesc drept nickname tocmai acel … LazyPawn (pionul leneș).

Dar nu eu sunt subiectul principal al acestui articol, ci jocul de șah în general, sau mai bine spus statutul său actual în România. Acum câteva decenii, orice știri sportive conțineau informații despre turneele de prim rang aflate în desfășurare oriunde în lume. Existau chiar și emisiuni TV dedicate, cum a fost cea a doamnei Elisabeta Polihroniade. Orice individ de pe stradă știa măcar după nume despre Fischer, Karpov, Kasparov, Spassky, Polugaevsky, Tal, Timman și alți jucători de top. Nu mai vorbesc despre notorietatea jucătorilor autohtoni, precum Ciocâltea, Gheorghiu sau Șubă. Astăzi, dacă întrebi un trecător, nu poate să-ți spună nici măcar 2 nume. Dacă deschizi orice ziar de sport (inclusiv variantele online), afli cu lux de amănunte ce tâmpenii a mai scos din puțul gândirii un creștinopat semianalfabet ca Becali, dar nici măcar o vorbă despre șah. Oare câți români știu că în 2005 campion european la șah a fost Liviu-Dieter Nisipeanu (un bun prieten de-al meu)? Câți români știu că și mai recent, în 2007, am avut un campion mondial de juniori, în persoana lui Cristian Chirilă? Câți români cunosc măcar numele campionului mondial la șah, indianul Wiswanathan Anand? Câți români știu că Anand ne-a vizitat țara de curând? În alte părți strânge mii de oameni dornici să-i ia măcar un autograf, strânge televiziuni și reporteri mai ceva ca Beckham sau Angelina Jolie … iar la noi? Ignorat cu excepția organizatorilor evenimentului. Câtă lume știe că tocmai l-a învins pe bulgarul Veselin Topalov într-un meci pentru titlul mondial? Și întrebările ar putea continua.

Studii peste studii au dovedit beneficiile extraordinare pe care le are șahul asupra dezvoltării copiilor și tinerilor. Stimulează gândirea abstractă, capacitatea ce concentrare, ordinea în gândire, memoria vizuală și creativitatea. În multe țări din lume a fost introdus deja ca materie de studiu opțională în școli, încă din clasele primare, și elevii care au urmat acele cursuri au avut rezultate mai bune la toate disciplinele. Noi ce facem? Le băgăm pe gât povești cu Adam și Eva, că alea ajută mai mult. Nu carecumva să-i forțăm pe bieții copilași să gândească, că li se apleacă. Tot mai bună e biblia.

Speram ca în vreun ziar sau la o emisiune de știri sportive să găsesc măcar o mențiune despre evenimentul extraordinar care începe mâine (duminică) la Mediaș. Prin niște eforturi financiare deosebite, am reușit să aducem câțiva dintre cei mai buni jucători ai lumii pe pământ autohton, în frunte cu liderul coeficienților ELO, tânărul norvegian Magnus Carlsen, antrenat de nimeni altul decât Garry Kasparov. Mulți îl consideră de pe acum ca având potențialul de a deveni cel mai mare jucător din toate timpurile, luând locul celui care-l ajută în pregătire. Am primit vreo 15 email-uri de la prieteni din lumea șahului din SUA, Australia, Norvegia, Anglia etc. – toți mă invidiază că sunt la o aruncătură de băț de un asemenea eveniment, comparabil cu un turneu de tipul Roland Garros la tenis, și că pot să-i văd pe viu pe acești corifei ai șahului.  Cu toții așteaptă cu nerăbdare să urmărească transmisia live a partidelor pe internet, și cu toții își imaginează că la ora actuală în România există o emulație nemaipomenită pricinuită de acest eveniment. Să le spun că pentru noi pe plan sportiv știrea de bază vizează o parașută cunoscută drept bomba sexy a fotbalistului pe nume Tănase?! Mai bine tac.