Haz şcolar şi medical

Lăsăm aberațiile religioase deoparte. Lăsăm și știința deoparte. Astăzi zâmbim puțintel. Fac parte dintre cei care consideră umorul o parte esențială a vieții. Întotdeauna mi-a plăcut să râd, și uneori am avut și de suferit din cauza asta, pentru că nu m-am putut abține în situații în care ar fi fost mai bine să o fac. Am râs cu gura până la urechi ca elev în fața celor mai severi profesori, am râs la spital, la biserică, în ședințe, indiferent de urmări. Îi deplâng pe cei care trec prin viață cu o figură încruntată. Sigur că, prin natura ei, profesia medicală implică foarte multă responsabilitate și seriozitate. Însă venind în contact cu un număr foarte mare de indivizi din cele mai variate cercuri sociale și cu cele mai variate grade de cultură generală și medicală, este aproape imposibil să nu dai peste expresii sau întâmplări amuzante.

Una dintre cele mai vii amintiri din școală este din clasa a 6-a, când am fost dat afară de la o oră de educație fizică (!) pentru că nu mă puteam concentra să fac niște probe de gimnastică. Motivul? Tocmai văzusem cu câteva ore în urmă cu colegul de bancă filmul The Pink Panther Strikes Again, în care, la un moment dat, celebrul comisar Clouseau, interpretat de inegalabilul Peter Sellers, își amintește de anii în care era un mare gimnast, specialist în proba barelor paralele. Când încercam să încep exercițiul de la ora de sport, prietenul meu îmi șoptea la ureche, citând o replică din film: ”I was known as the Pavlova of the parallels”. Evident că eram pe spate de râs, dând un replay mental al scenei din film. Pentru cei care n-au habar despre ce vorbesc (și bănuiesc că sunt destui), atașez și un scurt fragment din investigația „genialului” polițai francez. Accentul singur face toți banii, ca să nu mai vorbim de chestii gen „zgârietura” pianului Steinway. Continue reading

Emeghara se roagă superior

Joi seara, mare meci mare! Grasshoper Zürich – Steaua București. În tur fusese 1-0 pentru ai noștri. Pentru cei care n-au văzut meciul, îl povestesc eu rapid. Vlăjganii împiedicați de la echipa gazdă o luau la fugă ba pe stânga, ba pe dreapta, pe lângă pseudo-fundașii noștri (numai ai lui Dinamo sunt mai proști), centrau în careu, de unde un coechipier de-al lor reușea cu un talent greu de egalat să rateze de la distanțe cuprinse între 4 și 10 metri. Cu capul, cu piciorul, nu contează … până când, miraculos, unul dintre ei a nimerit totuși spațiul porții și s-a făcut 1-0. Scor general 1-1. Prelungirile nu au mai adus nimic deosebit, în afara faptului că băieții locali erau deja prea obosiți ca să mai atace, iar steliștii nu se îndeletnicesc cu așa ceva. Și astfel s-a ajuns la punctul culminant al înfruntării, loviturile de departajare.

În acest moment tensionat al încleștării, ochiul meu ager de microbist ateu a observat cu uimire și amuzament cum o mulțime de jucători de la ambele echipe au început să recurgă la ritualul magic al crucii și rugăciunilor. Am văzut vreo 4 de la noi și vreo 3 de la ei, dar probabil că au fost mai mulți. Cel mai mare avânt îl aveau jucătorii de culoare, Emeghara al nostru şi Emeghara al lor (da, da, au și ei unul). În clipul de mai jos am adunat două foarte scurte secvențe în care poate fi văzut „elvețianul” Paulo Menezes discutând cu cerurile, apoi „românul” Ifeanyi Emeghara făcând același lucru cu și mai mult patos. Între timp, căpitanul lor se uită lipsit de pătrundere religioasă – probabil un ateu nenorocit, nici nu-i de mirare că a ratat. Am tăiat sonorul, că profesioniștii în fotbal ai ProTV-ului sunt de-a dreptul obositori. Continue reading

Pledoarie pentru sportul minţii

Jocul de șah a fost privit din cele mai vechi timpuri cu respect și admirație. Renumele său de sport al minții este binecunoscut și nu este în pericol de a fi detronat nici măcar în ziua de astăzi, când cele mai performante programe de șah au ajuns să depășească omul.

Este singura activitate umană care se poate lăuda cu statutul de sport, știință și artă în același timp. Este un sport deoarece solicită participanții la maxim (fizic și psihic), în cadrul unor competiții organizate după reguli sportive, cu arbitri, clasamente, federații și regulamente stricte de concurs. Este o știință deoarece lucrează după regulile științei și se bazează pe un imens volum de cunoștințe acumulate de câteva secole, necesitând mii de ore de studiu pentru a ajunge la măiestria unui jucător de talie internațională. Este o artă pentru că în lumea cu 64 de pătrate albe și negre se pot naște adevărate capodopere combinative, idei strălucite pe care, din păcate, doar cei inițiați le pot gusta și înțelege pe deplin.

Am descoperit șahul foarte târziu și absolut întâmplător, la vârsta de 14 ani, privind niște partide jucate de amatori. M-a fascinat din primul moment, și am descifrat singur regulile jocului. A urmat o perioadă de câțiva ani în care practic am „devorat” toate cărțile și materialele șahiste pe care am reușit să pun mâna, jucând în paralel concursuri din ce în ce mai tari. Am avut satisfacția ca peste doar 3 ani să ajung campion național la categoria mea de vârstă, învingând jucători care aveau peste 10 ani de studiu în spate și o groază de antrenori (eu eram autodidact). Clasificările sportive au urmat cursul firesc, de la jucător de categoria a III-a, apoi a II-a, categoria I, candidat de maestru, maestru … apoi au urmat titlurile internaționale – maestru FIDE, maestru internațional. Sunt mândru că, deși pentru mine a fost doar un hobby, am obținut victorii la cei mai buni jucători ai țării, și am reușit să înving zeci de mari maeștri internaționali, jucători profesioniști. Din păcate, cerințele deosebite ale facultății pe care am urmat-o și ulterior ale meseriei pe care mi-am ales-o m-au împiedicat să continui pe acest drum. Practic, am fost forțat să mă mulțumesc cu 1-2 turnee pe an, în scurtele perioade de vacanță, iar ulterior și acelea au dispărut din peisaj. Continue reading