Genele nu mint (partea I)

De cele mai multe ori, atunci când creaționiștii se screm să vină cu argumente împotriva teoriei evoluționiste, repetă la nesfârșit niște povești mincinoase și dovedite ca atare de multe decenii, în nenumărate rânduri. Principala lor țintă par să fie fosilele, despre care, fie vorba între noi, nu știu mai nimic. Le place, de exemplu, să spună că nu există fosile tranziționale sau intermediare, o aberație colosală pentru oricine urmărește cât de cât acest domeniu. Lista fosilelor tranziționale cuprinde mii de exemplare, unele linii fiind ilustrate de-a dreptul excepțional în prezent. Dar nu acesta este subiectul la care doresc să mă refer.

Cu toate că argumentele de natură fosiliferă sunt cât se poate de convingătoare prin ele însele, nu reprezintă la ora actuală decât o mică parte din dovezile zdrobitoare în favoarea evoluționismului. Pe bună dreptate, biologii susțin că, și dacă nu s-ar fi găsit nicio fosilă niciodată, evoluționismul ar fi dovedit mai presus de orice îndoială. Mă voi referi în postări ulterioare (în măsura timpului disponibil) la diferitele linii de dovezi care susțin acest punct de vedere: argumente anatomice, geografice, design prost, vestigii, speciație observată direct, experimente de laborator, apariția de noi trăsături sub ochii noștri, dovezi provenite din selecția artificială, din embriologie etc.. Încep însă cu argumentele de ordin genetic, care sunt numeroase și irefutabile.

De obicei, când încerc să explic unui creaționist de ce argumentele genetice sunt evidente, fie mă lovesc de un zid de ignoranță (individul nu cunoaște nici cele mai elementare noțiuni de genetică), fie dau de un papagal care repetă o idee de genul „faptul că există asemănări între codul genetic al speciilor nu denotă că sunt înrudite, poate că Creatorul a folosit pur și simplu aceleași unelte”. Sau, o altă variantă, „ce, dacă Logan-ul și BMW-ul au ambele cutie de viteze sau motor cu multe părți asemănătoare, înseamnă că au evoluat una dintr-alta?”.

Ceea ce nu înțeleg aceste persoane este că nu e vorba doar de o asemănare, ci de o structură ierarhică foarte clară care se obține studiind acele asemănări. Voi explica într-un mod cât mai simplu. Așa cum bănuiesc că știți, informația genetică a unui organism este codată în ADN-ul propriu sub forma unui șir de nucleotide care conțin un număr de 4 baze azotate diferite (Adenină, Guanină, Timină și Citozină). Succesiunea acelor litere conferă individualitatea organismului, moștenirea sa genetică. Membrii unei specii au un cod genetic foarte apropiat (dar nu identic, cu excepția gemenilor monovitelini). Membrii speciilor diferite au coduri genetice cu atât mai asemănătoare cu cât speciile respective sunt rude mai apropiate din punct de vedere evolutiv. Gradul de rudenie, arborele evolutiv, a fost intuit cu mult înainte ca genetica să existe ca știință, pornind inițial de la trăsăturile morfo-funcționale ale speciilor. După multe decenii, când am devenit capabili să comparăm secvențele de ADN ale diferitelor specii, am obținut un arbore care se suprapunea peste cel vechi aproape 100%.

Pentru a înțelege cum se pot face asemenea comparații, să presupunem că avem în studiu 30 de specii diferite și analizăm la fiecare în parte o succesiune de baze azotate din codul ADN, ceea ce s-ar putea denumi o genă. Gena poate coda pentru o anumită enzimă necesară speciilor respective. De la început vom observa că în lungul șir de litere care definește gena respectivă, 20 de specii au litera C în poziția 3, în timp ce alte 10 specii au litera T în poziția 3. Mergând mai departe cu speciile din grupul de 20, observăm pe o altă poziție, numărul 16, diferențe între 15 specii care au litera A, și 5 care au litera C. În mod similar, obținem o divizare a grupului de 10, care prezintă 2 variante diferite pe o anumită poziție – nu neapărat aceeași. E posibil să existe și alte subgrupuri de rang mai jos. Din această schemă putem concluziona că, în privința genei 1, grupul 1 este mai apropiat de grupul 2 decât de grupul 3 sau 4 de specii, iar grupurile 3 și 4 sunt mai apropiate între ele.

Surpriza plăcută vine atunci când efectuăm o altă analiză, cu aceleași 30 de specii, pentru o altă genă, gena 2. Tabloul ierarhic va sugera aceleași grade de rudenie. La fel pentru gena 3, 4 ș.a.m.d.. În plus, acest tablou care seamănă perfect cu un arbore genealogic, se suprapune uimitor peste arborele evoluționist obținut prin alte metode, ne-genetice (lucru deja subliniat anterior). Indiferent ce cale urmezi, ajungi la aceeași clasificare! Tabloul genetic ne indică, de fapt, modul în care a evoluat gena respectivă, locul în care au apărut mutațiile moștenite de urmașii care ulterior s-au divizat în specii diferite.

Pentru a înțelege pe deplin semnificația similarității până la identitate a arborelui obținut prin comparația genelor diferite, să folosim exemplul creaționist cu mărcile auto. Este posibil ca, uitându-ne la cutia de viteze de pe un oarecare Ford să constatăm că este apropiată de a unei Toyota, în timp ce cutia de viteze de pe un oarecare Audi seamnănă mult mai mult cu una de pe un Renault, și toate 4 au ceva în comun. Pe de altă parte însă, dacă studiem caroseria, sau segmenții, sau un anumit modul electronic, sau sistemul de frânare etc. vom obține pentru fiecare în parte un tablou diferit. S-ar putea ca în privința frânelor să existe o asemănare între Audi și Ford, și o mare diferență între Audi și Toyota. Iar la capitolul circuite electronice, asemănările să fie cu totul altele. Arborii nu se suprapun, dovedind că nu există o relație reală, organică, de „rudenie”, între mașini. Asta spre deosebire de organismele biologice,  a căror analiză genetică poartă amprenta de neconfundat a evoluției, întotdeauna aceeași.

Partea a doua – despre ERV-uri.

Partea a treia – despre pseudogene.

Partea a patra – despre fuziunea la nivelul cromozomului 2 uman.