Ordine sau miracol?

Teologii au tendința de a găsi câte o scuză pentru orice dovezi contrare argumentelor lor. Sunt experți în fabricarea unor explicații ad hoc sau contorsionarea logicii în cele mai nebănuite feluri pentru a ajunge la țelul dorit. Motivul? Ei nu pornesc de la observarea realității, încercând ca apoi pe baza acelor elemente să ajungă la o concluzie. Din contră, eu au deja concluzia gata formulată și inatacabilă, și singura întrebare pe care și-o pun este „cum putem interpreta realitatea în așa fel încât să corespundă concluziei noastre?”. Niciun soi de gimnastică intelectuală nu este socotită ca fiind suficient de ridicolă pentru a atinge scopul propus.

Ca un exemplu binecunoscut și amuzant, luați cazul rugăciunii. Dacă un adevărat credincios se roagă, și rugămintea i se îndeplinește, avem, conform teiștilor, o dovadă clară a faptului că există un dumnezeu care i-a ascultat rugăciunea și l-a ajutat. Nu contează că exact același lucru s-a întâmplat de milioane sau miliarde de ori altor oameni care nu s-au rugat. Dar dacă un credincios se roagă și nu i se îndeplinește rugăciunea? Ei bine, teiștii ne lămuresc: este o dovadă clară a faptului că rugăciunea a fost auzită, și răspunsul a fost: Nu. :silly: Sau, a fost auzită dar nu era suficient de sinceră. Că e laie, că-i bălaie, e clar că există un dumnezeu care ascultă ce bolborosești. Sau, un alt exemplu: un accident de avion, sau un cataclism de genul unui cutremur … există un supraviețuitor credincios. Ce va spune el primul lucru? Că tocmai s-a întâmplat un miracol dumnezeiesc, a fost ales și salvat pentru că are credință mare de tot. Dar ceilalți 200 sau 2000 care au murit? Oare erau toți atei? Sau brusc și-au uitat rugăciunea? De câtă inteligență este nevoie pentru a realiza că ești doar unul dintre miile care s-au rugat fierbinte, și toți ceilalți au murit, în timp ce tu ai avut o baftă porcească și ești în viață?

În același spirit putem discuta și despre argumente teologice care se pretind mai elevate. Unul dintre ele este cel teleologic. Conform acestuia, entitățile naturale (vii sau nevii) se comportă într-un anume fel pentru a atinge un scop. Întrucât ele în sine nu pot fi suficient de inteligente pentru a-și propune un scop, este clar că au fost concepute de cineva foarte inteligent, care le-a dat fiecăruia câte un scop și un fel de a-l executa. Proiectantul a învățat apa să curgă la vale, semințele să se transforme în plante, Soarele să strălucească și așa mai departe. Analogia clasică tomistă este cea a săgeții care nu ar avea de unde să știe cum să ajungă la țintă, dacă nu ar fi arcașul dotat cu inteligență și cunoaștere să o dirijeze în direcția potrivită. La fel, obiectele care ne înconjoară au nevoie de un gânditor în spatele lor care să le fi proiectat în așa fel încât să execute mereu ceea ce este necesar pentru a atinge „cel mai bun rezultat posibil”.

Desigur, în lumea vie avem deja o explicație cât se poate de clară și elegantă asupra modului în care selecția naturală a dus la iluzia de design, de proiectare inteligentă. Chiar așa, ce se poate înțelege prin cel mai bun rezultat posibil, când te referi la lupta dintre pradă și prădător, spre exemplu? Sau, ca să folosesc o expresie consacrată, este dumnezeu de partea tigrului sau a gazelei? Este de partea parazitului care te mănâncă pe dinăuntru, sau de partea ta ca om?

Trecând însă la sensul mult mai general, ideea de bază pe care dorește să o exprime acest argument este aceea că ordinea existentă în natură este o dovadă a unei creații inteligente. Indiferent dacă e vorba de mișcarea corpurilor cerești sau de felul în care reacționează niște substanțe chimice, observăm o regularitate de manifestare. În aceleași condiții, vom avea aceleași rezultate. Acest lucru face universul inteligibil pentru oameni, care pot să-i descopere legitățile (legile naturale, studiate de știință). În viziunea teologică (și teleologică), această regularitate este o dovadă a proiectării inteligente. Eu (și nu numai eu, evident) găsesc acest raționament extrem de slab. Spus mai pe șleau, s-ar traduce în felul următor: „noi, teologii, considerăm că în mod normal obiectele ar trebui să se comporte haotic, imprevizibil … faptul că ele de fapt se comportă mereu la fel arată că au fost proiectate într-un anumit mod”. Oare cum s-ar aștepta dânșii să se comporte, să zicem, apa curgătoare pe panta unui deal, dacă nu ar fi fost proiectată cu scopul de a iriga câmpia? Să o ia într-o zi la vale, a doua zi spre munte, a treia zi să se transforme în acid clorhidric, a patra zi să dea naștere unui vulcan?

Există o lege de bază în filozofie, denumită Legea Identității. A exista înseamnă a exista într-un anumit fel, cu anumite proprietăți. Acele proprietăți definesc entitatea. Un lucru este ceea ce este tocmai datorită faptului că are anumite proprietăți. Existența în sine presupune ordine, pentru că un lucru nu poate exista fără a avea proprietăți, la fel cum nu poate exista cu proprietăți care se contrazic între ele (nu poate fi pătrat și rotund în același timp). A văzut cineva sau își poate imagina ceva care nu e nicicum? :biggrin: Pentru toți cei care se minunează în fața regularității Universului și văd în asta un semn că dumnezeu ne-a fabricat un univers inteligibil, am avut întotdeauna o întrebare simplă, la care deocamdată nu am primit vreun răspuns: Cam cum ar trebui să arate universul, pentru a li se părea lor că este ne-proiectat? La ce s-ar aștepta într-un asemenea caz? Să iasă o portocală dintr-o sămânță de dovleac? În acel caz am avea pur și simplu o altă entitate, pe care am denumi-o altfel, este entitatea X care miercurea se transformă în portocală și joia în dovleac. Și iată, e foarte inteligibilă și regulată.  :smile:

Ordinea NU presupune un ordonator, cineva care să o producă. Ordinea este în natura însăși a existenței. Teiștii formulează de multe ori argumentul lor sub forma unei alegeri între planificare și șansă. Spun ei – fie consideri că ordinea care ne înconjoară este rezultatul unei șanse oarbe, fie accepți că a fost proiectată ca atare de cineva. Este o falsă dilemă. Ordinea rezultă din simplul fapt că obiectele se comportă conform naturii lor, întotdeauna la fel. Existența presupune ordine și inteligibilitate.

Partea cea mai simpatică vine când exact aceiași teiști discută despre ipoteticele miracole, încălcări ale regularității în care ei văd, desigur, o dovadă nemaipomenită a existenței divinității. Așadar, dacă e ordine, e clar dovadă că dumnezeu există, iar dacă ordinea este încălcată, iată o și mai strălucită dovadă a existenței celui de Sus, care, nu-i așa, poate să facă ce vrea. Curat murdar!


Etichete: , ,

Posted 1 iunie 2010 by LazyPawn in category "Argumente filozofice