Este calul mai norocos?

Mă gândesc că, având în vedere natura nu prea veselă a subiectului din acest articol, n-ar fi rău să  vă reamintesc un banc. Așa, pentru contrast.

E vorba de un accident, un camion care „spulberă” o căruță. Ajuns la fața locului, polițistul găsește calul într-o baltă de sânge, suferind cumplit, în agonie. I se face milă, scoate pistolul și îl împușcă. Aude niște gemete vagi din șanț, unde, cu câțiva pași mai încolo, era căruțașul. Îngrijorat, îl întreabă: „Vai de mine, vă simțiți bine, domnule?”. Căruțașul, care văzuse scena precedentă, răspunde speriat: „Oh, da, așa bine nu m-am simțit în viața mea!”.

Trecând la lucruri mai serioase, motivul pentru care scriu articolul este ceea ce s-a petrecut în urmă cu o săptămână. Poate că unii dintre voi au auzit de scleroza laterală amiotrofică (SLA, denumită și boala Lou Gehrig în literatura anglo-saxonă). Și dacă nu știți ce este, mai mult ca sigur că aveți măcar imaginea mentală a lui Stephen Hawking, savantul practic complet paralizat, care folosește un sintetizator vocal pentru a comunica cu cei din jur. Ei bine, Hawking este un caz cât se poate de norocos, pentru că este în viață după atâția ani. Sunt foarte puțini cei care se pot lăuda cu așa ceva. De cele mai multe ori, boala evoluează inexorabil spre deces, care survine la doar câțiva ani de la debut. Pentru cei din branșa mea, neurologi, este un adevărat coșmar. Nu se cunoaște nici astăzi cu precizie cauza acestei afecțiuni neurodegenerative. Anumite studii sugerează o etiologie genetică, altele vorbesc de factori infecto-contagioși. Lucrurile stau și mai rău în privința tratamentului care strălucește prin … absență. Ca să nu fiu cinic – există un preparat care se pare că ar prelungi durata vieții cu câteva luni, și altele aflate în testare, dar speranțele nu sunt prea mari.

Probabil partea cea mai tristă a evoluției este că, în general, funcțiile cognitive și intelectul nu sunt afectate. Imaginați-vă un om tânăr, în plină putere, care constată că treptat își pierde dexteritatea, apoi forța musculară în mâini, picioare … la un moment dat apar probleme din sfera nervilor cranieni, se îneacă, vorbește din ce în ce mai greu, pot surveni complicații respiratorii și așa mai departe. În tot acest timp, individul este perfect lucid, deja conștient de diagnosticul său, conștient de ceea ce îl așteaptă peste câteva luni, suferind cumplit pe măsură ce nu mai poate efectua nici cele mai elementare activități. Fiecare respirație este un chin, nu se poate alimenta decât prin sonde și tuburi, este o povară pentru cei din jur care suferă probabil la fel de mult. Am avut ocazia să „tratez” asemenea pacienți la spital și a fost de fiecare dată unul dintre acele momente în care îți vine să urli din cauza neputinței. Este cumplit să vezi că un om și familia lui își pun speranțe în tine, și tu nu ai nicio posibilitate reală de a-i ajuta.

Cazul la care doresc să mă refer pe scurt a fost șocant dintr-un alt punct de vedere. Pentru mine, a fost o experiență nouă, la care încă mă mai gândesc. Am fost contactat familia unui suferind de SLA, aflat în fază terminală. Bărbat de 35 de ani, programator, tată a 3 copii. Nu sunt eu cel care s-a ocupat de acest caz de-a lungul timpului, însă au venit la mine deoarece medicul lor a refuzat să-i ajute. Solicitarea lor era să-i ajut să găsească o metodă de a pune capăt vieții celui iubit, cu un minim de suferință pentru el, și care să nu „bată la ochi”. Pacientul era de față, am reușit să comunic cu el, și m-am convins că era cât se poate de lucid și convingător în dorința sa de a-și înceta chinul. A fost prima dată când am fost în fața unei propuneri de eutanasie. Sigur, nu urma să fac eu vreo procedură, ci doar să le spun lor cum să o facă. A fost un caz în care conștiința îmi dicta să-i ajut, dar nu am făcut-o, și asta mai ales din cauza barierelor de ordin legal. Nu ai de unde să știi când sau cum un asemenea „ajutor” ar ieși la iveală. Există țări în care legislația a început să permită eutanasia, evident, cu restricții foarte serioase în privința candidaților pentru o asemenea procedură. Noi nu ne numărăm printre ele.

Problemele morale, juridice și chiar economice care se ridică în asemenea situații sunt extraordinar de complicate. Este una din acele situații în care îți vine să zici ca regele Solomon – „și tu ai dreptate!”. Pe de o parte, sunt argumente pro: reduci suferința unui individ care nu dorește să mai trăiască, are dreptul să fie stăpân pe propria lui viață, reduci costurile materiale dar și sentimentale pe care le implică îngrijirea unui muribund. Este și o chestiune de demnitate, aceea de a avea dreptul să refuzi o existență într-o condiție de care îți este rușine, este o problemă de autodeterminare, la urma urmei. Pe de altă parte, argumentele contra se centrează pe faptul că viața trebuie considerată sfântă, că există până în ultimul moment speranța unei noi cure, că există terapii care pot seda la maxim pacientul, astfel încât acesta să nu sufere, și chiar pe posibilitatea unei spirale necontrolate în care eutanasia s-ar putea aplica din ce în ce mai des și cu mai multă ușurință. S-au scris cărți pe sute de pagini despre acest subiect sensibil, s-au purtat dezbateri între minți strălucite de ambele părți ale baricadei, și nu doresc să pretind că aș putea aduce lămuriri rapide în câteva fraze aici. Personal, înclin balanța spre argumentele pro, probabil și pentru că am văzut situații extreme în care absolut toți ar fi fost mult mai bine dacă exista o asemenea variantă. Prin toți înțeleg bolnav, familie, personal medical și societate în ansamblu. Bineînțeles, selectarea cazurilor trebuie să fie deosebit de riguroasă, și acceptul să fie dat de o persoană care se află încă în deplinătatea facultăților mentale.

M-am lovit prima dată de această idee cu foarte mulți ani în urmă, ca adolescent, vizionând un film intitulat „Whose Life Is It Anyway?”. L-am revăzut de curând, și pot spune că impresia de realizare cinematografică excelentă și care te pune, într-adevăr, pe gânduri, nu mi s-a schimbat. Dacă-l găsiți pe undeva, vă recomand să-l vizionați. Richard Dreyfuss interpretează rolul unui tânăr sculptor, Ken Harrison, foarte inteligent, care suferă un accident rutier catastrofal. Ca urmare a secțiunii medulare la nivel cervical, rămâne cvadriplegic (nu poate mișca nimic de la gât în jos). Leziunile grave renale îl fac dependent de dializă. Practic, trăiește viața unei plante dotate cu creier uman, dependentă de aparatele și personalul care o mențin pe linia de plutire. O mare parte a filmului este lupta sa pentru a-și obține dreptul de a fi externat din spital, ceea ce ar însemna automat decesul în câteva zile. Principala opoziție vine tocmai din partea medicului curant, care face orice posibil pentru a evita un asemenea deznodământ. Iată un fragment din discursul lui Ken Harrison în fața judecătorului adus special pentru a decide asupra legalității cererii sale:

Chiar dacă acest articol nu este în ton cu tematica principală a blogului, aș fi curios să aflu și părerile altora, mai ales dacă sunt unii care s-au confruntat cu ceva similar.