Chelnerul şi opţiunile morale

Întâmplarea s-a petrecut la începutul anilor `90. Eram cu o „gașcă” de vreo 12 tineri cu vârste între 20 și 30 de ani, băieți și fete, pe litoralul românesc. Într-o seară ne-am hotărât să mergem să luăm masa pe o terasă ceva mai selectă dintr-o altă stațiune, unde cântau și câteva trupe bune, precum Holograf și Cargo. Zis și făcut.

Întâmplarea face că am nimerit cel mai nesimțit și idiot chelner din câți am văzut eu vreodată. Poate era recent angajat, că altfel nu pot să-mi explic cum ar fi putut rezista în branșă cu atitudinea pe care a avut-o. În primul rând, timp de vreo 30 de minute pur și simplu ne-a ignorat, nu a existat deloc prin zona mesei noastre. Apoi, a apărut cu o figură de lehamite, de-a dreptul supărat și scârbit că trebuie să ia comanda. Nu avea nici măcar respectul de a vorbi la plural, se exprima ceva de genul „hai, șefu`, te-ai hotărât cu desertu` ăla? … da` tu aia din spate ți-ajung două felii de pâine, ca să nu mai fac un drum …”. La început a fost amuzant, eram bine dispuși, și chiar făceam bancuri (în lipsa lui) comparându-l cu chelnerul din nemuritoarea comedie The Party, cu Peter Sellers. Măcar ăla era beat, avea o scuză. În fine, de la un timp a început să ne calce pe bătături. Nu era nicăieri de găsit, unul din felurile comandate a fost rece (probabil făcut cu o oră în urmă) și a refuzat să-l schimbe. S-a apucat să facă glume nesimțite pe seama decolteului unei fete (de parcă ar fi fost colegi). Când l-am rugat să aducă niște șervețele a zis că ne-a adus destule deja, și că nu e vina lui că nu știm să mâncăm civilizat. Abia l-am oprit pe un coleg mai iute la mânie, era gata să-l ia la șuturi. N-o mai lungesc, chelnerul a avut un comportament execrabil. Ca urmare, am solicitat ceva de genul Condica de sugestii și reclamații – ne-a spus că nu au așa ceva. Am cerut să vorbim cu șeful de tură sau de restaurant, ne-a spus să-l căutăm singuri, că o fi prin baie cu bucătăreasa.

Atunci unul dintre comeseni a avut o idee întâmpinată cu entuziasm de ceilalți, mai puțin de mine și de încă o persoană. Ne-a spus că în situația în care apare o pagubă financiară, răspunderea cade pe cel care servea la masa respectivă … și ce-ar fi să ne luăm frumos tălpășița fără să plătim consumația, ca să-l ardem pe individ la buzunar. Riscurile erau minore, de unde stăteam cu greu ne-ar fi văzut cineva că plecăm, cu atât mai puțin chelnerul nostru care oricum nu dădea pe la noi decât o dată la 20 de minute. Trebuie să precizez că toți cei de la masă eram oameni civilizați, băieți fini, nu infractori, și cu portofele bine mobilate, așa încât nu era nimeni încântat că face o economie de câțiva lei, ci de faptul că-l „pedepsim” pe nesimțit. Pentru mine (și aparent pentru încă unul, așadar 2 din totalul de 12), ideea era sinistră, ca și cum m-aș fi apucat de furat. Nu m-am imaginat niciodată făcând așa ceva. Sigur că eram și eu la fel de indignat ca și ceilalți, dar mi se părea că mă pedepsesc pe mine mai mult decât pe chelner. M-am opus, dar ceilalți au plecat, așa că am rămas singur la masă și am plătit totul. Nu a fost asta o problemă, și oricum, fiecare mi-a returnat ulterior partea lui din suma totală. Problema a fost că au urmat niște discuții interminabile, care au stricat atmosfera a doua zi. Eu eram într-o tabără micuță, în minoritate, și mie mi se părea greșit, incorect, imoral actul de a fugi fără să plătești. Tabăra cealaltă insista asupra faptului că nu furăm de la un om nevinovat, ci din buzunarul unui nesimțit care și-a bătut joc de noi toată seara și merită o lecție. Spuneau că nu e o țeapă de dragul țepei, ci pentru a-l învăța minte pe idiot. Mai spuneau că am dat dovadă de lipsă de colegialitate, deoarece nu am plecat simultan cu ei, așadar am spart grupul și n-am respectat decizia majorității.

Am folosit exemplul concret de mai sus pentru a ilustra cât de dificile sunt uneori alegerile morale, și cât de mare este diferența de perspectivă morală care poate exista chiar între persoane apropiate ca vârstă, pregătire, mediu social și inteligență. Și acesta este doar un caz banal.

Atunci când catalogăm o anumită conduită ca fiind ceva corect/bun/moral, de fapt trebuie să ținem cont de faptul că există cel puțin 3, și după unii chiar 4 nivele de raportare, între care de multe ori există diferențe.

1. Primul nivel este cel al percepției morale individuale. Chiar dacă ne referim la persoane din același mediu (cazul de mai sus), ceea ce unuia i se pare moral, altuia i se poate părea imoral. Și aici mă refer la oameni cât se poate de normali, că dacă ajungem la sociopați sau psihopați diferențele sunt nete. Există acțiuni criminale despre care autorul realizează că sunt ca atare, că sunt „rele”, că sunt imorale. Însă existe altele despre care autorul lor este convins că sunt cât se poate de justificate. Un atentator sinucigaș este pe deplin convins că ceea ce face este nu doar moral, ci de-a dreptul sublim, cel mai frumos lucru pe care-l poate face cineva, un act de eroism și credință profundă care merită aplaudat. Un Hitler nu credea câtuși de puțin în sinea lui că face ceva rău, din contră, era convins că e pe punctul să construiască o lume mult mai bună. Chiar și sărmanul care sare noaptea gardul să fure o găină e convins că are deplină justificare, doar familia lui e muritoare de foame, și cel de la care fură mai are 30 de găini. Oare putem judeca fapta cuiva după ceea ce crede acel cineva despre fapta sa?

2. Al doilea nivel este cel al moralei descriptive, care este de fapt concepția predominantă, larg acceptată, într-o societate la un anumit moment. Ceea ce este moral într-o anumită țară poate fi considerat profund imoral în alta, iar ceea ce este moral astăzi poate fi considerat imoral mâine (sau invers). Dacă mergem cu doar 100 de ani în urmă, și cei mai iluminați și progresiști gânditori ai vremii ni s-ar părea astăzi intoleranți, homofobi, rasiști, misogini, ultranaționaliști etc. Era o vreme când deținerea sclavilor părea a fi ceva natural, în firea lucrurilor, și nimeni nu găsea că ar fi ceva în neregulă cu asta. Pedepsirea barbară corporală a unei femei pentru adulter ne pare  a fi un act de o imoralitate strigătoare la cer într-o țară europeană, să zicem, dar este văzut ca perfect moral și drept în alte părți ale lumii chiar și în ziua de astăzi. Este clar că există o continuă schimbare a concepțiilor legate de moralitate, dar putem spune cu siguranță că au un sens „pozitiv”? Ce înseamnă pozitiv în acest caz? Oare este corect să judecăm pe cineva în conformitate cu moralitatea societății din care face parte?

3. Al treilea nivel este cel legal. De cele mai multe ori, legile tind să urmeze nivelul de la punctul 2 de mai sus. Oamenii tind să legalizeze ceea ce societatea în care trăiesc consideră ca fiind moral și să aplice pedepse pentru încălcarea acelor norme. Însă nu există o paralelă perfectă între cele două. Spre exemplu, o societate poate foarte bine să considere că a-ți înșela soția este imoral, sau că a minți părintele este imoral, fără a exista legi în acest sens sau pedepse pentru așa ceva. Chiar mai mult, uneori legile sunt făcute în așa fel încât se poate ajunge la rezultate considerate de societate ca imorale. Există peste tot bandiți ordinari aflați în libertate pentru că avocatul lor a găsit un viciu de procedură sau o chichiță legală suficientă pentru a-și scăpa clientul. Din punct de vedere legal, dreptatea este de partea lui, însă societatea în ansamblu consideră imoral rezultatul. Sau luând exemplul de mai sus, să presupunem că am fi plecat cu toții de la terasă și aveam ghinionul să fim prinși de un polițist. Nu ar fi existat niciun soi de scuză în faptul că chelnerul a fost un măgar, chiar dacă foarte mulți ne-ar fi dat dreptate în sinea lor. Oare faptele ar trebui judecate strict după criteriul legal?

4. Al patrulea nivel este cel al moralei absolute, normative. Pentru mulți, acest nivel nu există. Pentru alții, este clar că trebuie să existe în orice situație o atitudine ideală, una care să fie morală, fie că ne dăm seama de acest lucru sau nu. O atitudine perfectă moralmente vorbind, independent de societate, epocă sau legi. Cu alte cuvinte, există un anumit standard absolut de moralitate, iar idealul ar fi ca morala descriptivă (cea de la punctul 2) să ajungă la acest standard. Desigur, problema cea mai mare este că, și dacă există un asemenea standard moral absolut, nimeni nu știe care ar fi acela. Persoanele religioase sunt convinse că nivelul 4 există, fiind morala lui Dumnezeu. Printre atei părerile sunt împărțite (evident, ateii care consideră că există un cod moral perfect nu văd vreo legătură cu entități supranaturale, în care nu cred). Există argumente serioase pentru ambele poziții și intenționez să le discut sumar într-un articol viitor. Puține subiecte au iscat atâtea controverse printre filozofi (și nu numai) precum răspunsul la întrebarea „este morala absolută sau relativă?” –  echivalent cu „există sau nu un nivel 4?” din descrierea făcută de mine.

Observația mea esențială este însă alta. Din punct de vedere PRACTIC, este prea puțin important dacă există un nivel 4 sau nu, din moment ce nu îl putem cunoaște. Mai mult decât atât, situațiile din lumea reală sunt foarte nuanțate și complexe. Nu este greu să ne punem de acord cu faptul că a tortura un bebeluș este probabil imoral în orice împrejurare. Dar ce-ar fi să luăm niște situații puțin mai delicate?

Suntem de acord cu faptul că minciuna este un lucru rău? Suntem. Dar este asta o lege morală simplă, universală? Spre exemplu, dacă îi spui gazdei că a fost bună prăjitura la care a muncit 3 ore, cu toate că nu prea ți-a plăcut, e un lucru „rău”? Dacă îi spui copilului despre Moș Crăciun e ceva rău? Este imoral să-i spui unei femei că arată ca acum 10 ani, deși nu e tocmai așa?

Sau hai să luăm o situație unde e vorba de gradații. Ți-a fost răpit copilul, sau cineva la care ții extraordinar de mult. Este în regulă să-i dai unuia un pumn în nas, dacă e singura modalitate de a-ți salva copilul? Dar dacă răpitorii vor să-l omoare, și singura modalitate de a-i împiedica este să omori tu prima dată pe unul dintre ei? Dar dacă trebuie să ucizi doi dintre ei? Sau 6? Sau 50? Unde tragem linia?

Dar dacă singura modalitate de a evita un dezastru nuclear este să torturezi un spion? E în regulă să salvezi 100.000 de vieți zdrobindu-i degetele altuia? Dar dacă trebuie să ucizi un om complet nevinovat pentru a preveni dezastrul nuclear? Dar dacă trebuie să ucizi 100 de oameni nevinovați?

Se pot concepe oricâte situații în care există un conflict între norme acceptate pe scară largă și orice abordare simplistă este exclusă. Poate că există un nivel 4, dar ar trebui să fie o carte a naibii de stufoasă pentru a prevedea toate situațiile posibile. Aș spune chiar că ar fi nevoie de o carte infinit de groasă.

Aștept și alte păreri. :whistle:


Etichete: ,

Posted 23 septembrie 2010 by LazyPawn in category "Moralitate

17 COMMENTS :

  1. By Bezbojnicul on

    Am scris si eu un pic despre moralitate:
    http://bezbojnicul.blogspot.com/2010/06/de-ce-tot-vorbesc-ateii-de-moralitate.html
    http://bezbojnicul.blogspot.com/2010/02/vizualizarea-constiintei-umane.html

    Eu personal nu cred ca ar exista un nivel 4. Ideea ca exista o moralitate obiectiva deriva din tendinta omului de a spune ca daca toti oamenii au aceleasi impulsuri morale, inseamna ca acea morala este obiective. Dar ea este doar comuna. De cand cu stiinta asta, stim ca pur si simplu oamenii au aceleasi mecanisme prin care isi construiesc moralitatea, desi aceasta tinde sa difere in functie de anumiti parametri -- de exemplu, esti empatic fata de oameni, dar depinde pe cine consideri om si pe cine… sub-om. Dar oricum, moralitatea nu este obiectiva -- o insula pe care ar fi deportati toti psihopatii (oameni fara empatie) ar putea functiona, dar ar fi o societate construita pe total alte reguli morale, si acolo cineva cu moralitatea noastra normala ar fi imoral.

  2. By mork on

    :angry:
    Nu mai intru pe blogul asta. Tot timpul iti expui cam aceleasi idei pe care le am si eu. Ce as putea comenta? Ce alte pareri as putea avea? :getlost:

    Morala de la punctul 4 este irelevanta in cadrul real. Doar stabilind un “legiuitor absolut” in mod obiectiv poti deriva o morala absoluta. Dar cum zice americanu’ sunt “fat chances” sa se intample asta…

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Hai, te rog nu te supăra. :kissing:
      Cei mai mulți se bucură când văd idei similare cu ale lor.

      Voi scrie mai detaliat despre moralitate absolută vs. relativă.

    1. By minddeviation on

      Buna seara.
      Va recomand, si tie si lui lazypawn de asemenea, filmul Inhale http://www.newmoviex.net/watch-inhale-online.html. Unthinkable este frumos dar dupa parerea mea Inhale reflecta perfect ceea ce a incercat lazypawn sa nuanteze in acest articol. Fara a da prea multe spoilere va fac un scurt sinopsis: filmul ne prezinta drama unui procuror care incearca sa salveze viata fiicei sale ce sufera de o boala degenerativa de plamani unde singura solutie este transplantul; din pacate sistemul de transplanturi din spitale mergea prea domol iar el este nevoit sa ia decizii care nu numai ca sunt impotriva codurilor legale (el fiind procuror!) cat si a celor morale. Finalul peliculei este…(fara cuvinte).
      Lazypawn, esti medic, ai un program destul de incarcat dar cine stie, poate iti gasesti timp.

      1. By LazyPawn (Post author) on

        Unthinkable -- vizionat.
        Inhale -- categoric îmi voi face timp. Mulțumesc pentru sugestie!

  3. By godless1859 on

    Presupunand ca moralitatea reprezinta un set de reguli pe care sa le acceptam toti si care reguli sa ne aduca tuturor profit si nu deficit (din orice punct de vedere) eu as spune ca este indecidabil cu certitudine absoluta ce este moral si ce nu. Putem sa facem doar niste estimari probabilistice in ceea ce priveste rezultatul unei anume decizii. Cateodata chiar bunastarea unui singur individ pe termen lung se traduce in sacrificii pe termen scurt, bunastarea unora poate fi echivalenta cu sacrificarea bunastarii altora, etc. Eu zic ca unele probleme la nivel social sunt corespondente cu ceea ce se numeste in matematica o singularitate si nu o sa stim niciodata cum se rezolva din cauza ca avem informatii insuficiente despre ce se poate intampla in viitor. Obiectivitatea este scoasa din calcul din moment ce bunastarea individului este o chestiune prin definitie subiectiva.

    Ceea ce as avansa eu sunt modalitati de ocolire a acestor “singularitati”, care adesea sunt prezentate sub forma de dihotomie, si, la nivel practic consider ca e gresit. In cazul 1000 de morti versus tortura (probabil executata pentru a extrage informatii) cred ca se pot gasi modalitati de extragere a informatiei care nu includ tortura (eu unul i-as da suspectului de terorism foarte mult alcool, sa fumeze canepa sau sa ingereze alte psihotrope care l-ar face mai deschis pentru o colaborare). Mai pe scurt, gasesc ca e practic sa ne preocupam si de construirea unui cadru in care aceste dileme poti fi evitate. Nu spun totusi ca nu este la fel de practic sa deosebim si moralitatea de imoralitate (asa, trunchiat, cum putem sa o facem la nivelul actual), zic ca o preocupare importanta ar fi si evitarea lor din moment ce mie intotdeauna im da cu rest la calculele astea. Presupun ca si altora.

    Nu prea imi place sa fiu servit, prefer sa ma servesc singur de la bar decat sa comand, insa daca asteptam 15 minute si nu se prezenta nimeni sa ia comanda, sa ma intrebe daca nu vreau vreo bere pana cand se mai foiesc chelnerii si bucatarii pe acolo, ma ridicam de urgenta si alta data nu mai puneam piciorul in respectivul restaurant.

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Părerea mea este că situațiile în care există impulsuri morale contradictorii sunt frecvente, și nu vor putea fi excluse niciodată. Sigur că cele mai multe nu sunt la nivelul extrem al torturii sau crimei, sunt lucruri mărunte, dar lucruri asupra cărora oamenii nu se pun neapărat de acord.

  4. By logosfera on

    In cel mai recent post de pe blogul personal, comunism vs hedonism am spus ca astfel de decizii se iau de catre masina computationala numita creier care nu e altceva decat o balanta in care creierul arunca greutati cand intr-o parte cand in alta in functie de setul de valori al individului si de situatia in care se afla (una este sa filozofezi la o bere despre o anume situatie si sa rationezi ce greutati vor fi aruncate in balanta alta este sa fii pus in aceeasi situatie avand pistolul la tampla).

    Trebuie sa omori 1 om ca sa salvezi 5? In balanta intra deja 2 greutati care atarna balanta intr-o directie. Dar mai sunt si alte greutati. Solutia aleasa va depide de cine sunt cei care trebuie salvati, cine e cel ce trebuie sa moara, cat de mult sunt implicat direct (trebuie sa trag o maneta care modifica traiectoria unui tran sau sa trag un glon in capul unei persoane), ce importanta are opinia altora despre fapta mea etc.

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Da, așa este cum spui tu cu balanța cu greutăți. Însă problema este cum se face că balanța mea nu este la fel cu a ta? Cum se face că balanța suedezului este alta decât a iranianului? Sau a străbunicului diferită de a noastră? Există o balanță mai „corectă” decât alta, sau este ceva prin excelență subiectiv? Și dacă e subiectiv, atunci mai poți denumi ceva ca fiind moral sau imoral, sau trebuie doar să te mulțumești cu a denumi acțiunile legale sau ilegale? Cam astea sunt întrebările mele de fapt.

  5. By Vogelfrei on

    “Oare faptele ar trebui judecate strict după criteriul legal?”
    Sistemele juridice sunt niste suprastructuri, apar intr-o societate pentru a reglementa relatiile dintre indivizi. Aceste relatii depind de dezvoltarea tehnologica, stiintifica, implicit economica si ulterior sociala. Problema e ca in permanenta relatiile se modifica ceea ce face legile extrem de perisabile si niciodata atotacoperitoare.
    O simpla inventie sau inovatie poate schimba radical organizarea sociala (vezi motorul cu aburi si revolutia industriala ) si niciodata cadrul legal nu a tinut pasul cu cerintele societatii.
    Practic criteriul 3 urmeaza indeaproape criteriul 2 fara a tine insa pasul cu el niciodata.
    Nu vorbesc aici de principii de drept ce pot ramane active pe termen nelimitat, ci mai ales de explicitarea acestora (crima a ramas crima din epoca de piatra pana in zilele noastre,ar fi insa interesant cum am incadra-o daca vreodata am putea reinvia orice individ).
    A judeca pe cineva exclusiv dupa criteriul legal poate duce la situatii “strigatoare la cer”, dar este cel mai usor cuantificabil criteriu.
    De criteriul 1 aplicat in drept se ocupa psihologii criminalisti si de-alde Lombroso. Nu judecam indivizii dupa propriul lor sistem de valori pentru ca am lasa toti cretinii in libertate si ar disparea echitatea a justitiei dar am putea personaliza cumva pedeapsa oferind circumstante atenuante sau agravante in functie de cadrul psihologic al individului si mai mult decat atat pedeapsa ar putea capata un sens educativ, nu doar de izolare a individului periculos de restul turmei.
    Referitor la comportamentul chelenerului: cred ca si voi v-ati comportat un pic ipocrit, din cate am inteles nimeni nu i-a atras atentia in mod direct, explicit, cat mai aproape de nivelul lui de intelgere ca este un dobitoc. Practic ati fost partasi in mod tacit la un comportament execrabil. Daca plecati toti va coborati la nivelul sau si erati de-aceeasi teapa (chiar i-ati fi dat apa la moara spre a se purta urat cu viitorii clienti). Cel mai corect imo era sa il “dojeniti” suficient de frust (nu neaparat vulgar) si sa va fi ridicati de la masa inainte macar de a comanda.

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Comentariu scurt legat strict de partea cu chelnerul -- cu restul sunt de acord.

      Nu aveam cum să plecăm înainte de a comanda, deoarece până în acel moment singura sa greșeală fusese întârzierea. Abia mai târziu și-a dat în petec. Și observații i-am făcut. Individul era conștient că e măgar, cred că nu se putea abține. Îți dai seama, din moment ce am vrut să-l și reclamăm, că nu era niciun dubiu asupra supărării noastre.

  6. By minddeviation on

    Referitor la acea balanta, luand ca exemplu faptul ca in trecut sclavia era considerata un lucru moral, perceptia mea este ca societatea se perfectioneaza si dpv moral. (sclavia nu va mai fi considerata morala niciodata!) Lucrurile imorale tind sa fie marginalizate ca apoi chiar elidate din comportament. Sunt destul de sigur ca sclavia era considerata imorala si de unele minoratati din acea vreme iar faptul ca a fost interzisa este un argument ce imi sustine afirmatia.

    Un alt exemplu ar fi Honour killings care din pacate se intampla si in zilele noastre. http://richarddawkins.net/articles/513138-honour-killings-the-crimewave-that-shames-the-world
    Consider ca acele tari sunt inapoiate, printre altele si din dpv moral, cauza principala fiind cel mai probabil religia apartenenta . “Somnul ratiunii naste monstri.”

  7. By AmonRaT on

    Nu cred ca exista un cod moral absolut, insa cred ca moralitatea, de “nivel” 2, tine foarte mult de nivelul de de dezvoltare economica, a educatiei si prezenta religiozitatii in randul populatiei.
    Cum se face ca in tarile cel mai slab dezvoltate, unde in 99% din cazuri au o puternica indoctrinare religioasa a maselor, rata infractionalitatii este mult mai ridicata fata de cele in care religia este aproape inexistenta si indicele de dezvoltare umana este foarte mare.
    Oricum, din punctul meu de vedere, omenirea se dezvolta si se perfectioneaza din punct de vedere moral, cum zice si minddeviation, insa acest lucru, ca si evolutia speciilor de altfel, se realizeaza printr-un proces adaptativ, foarte incet dar sigur, de trial and error.
    Cum nu o sa ne mai reintoarcem niciodata la stadiul de nevertebrate, cel mai probabil uciderea unui nou-nascut, in semn de ofranda adus unui zeu, nu va mai fi niciodata acceptata la nivel de societate.

  8. By Dollo on

    Nici nu stiu daca are rost sa ne intrebam de ce oamenii vad diferit moralitatea. Poate pentru ca sunt diferiti, deci e normal sa gandeasca in consecinta. Cineva scria mai sus ca lumea totusi evolueaza, si ca astfel se imbunatateste clar moralitatea. Eu nu sunt asa sigura. Poate ca la nivelul cel mai brut, nu mai ucidem prunci, nu mai omoram cu pietre (decat pe alocuri), dar la nivel micro, in privinta deciziilor cotidiene, mie mi se pare ca involuam. Ma intrebam si eu recent daca a avea principii si a lupta ca sa ti le aperi mai e valabil azi. Si mi-au raspuns multi dintre apropiatii mei ca le aperi doar atunci cand e rentabil. Adica faci o analiza cost-beneficii si daca merita, te bagi, daca nu, te lasi calcat in picioare, ca iesi mai ieftin. Iar pe termen lung esti mai castigat pentru ca in loc sa pierzi timpul/nervii/banii luptand pentru o cauza minora, investesti acele resurse in ceva care-ti face placere. Si atunci ma intreb si eu, cand aduni mai multe maruntisuri din astea, nerentabil de a fi sustinute si afirmate, nu-ti rezulta o viata de rahat, traita cu capul plecat? Si intr-o lume populata cu indivizi care decid doar sa se strecoare prin viata, alegand numai caile „rentabile”, care e progresul?
    In privinta chelnerului, cred ca si eu as fi ales varianta ta, pentru ca remuscarile de dupa n-ar fi fost acoperite de satisfactia lectiei. Consolarea mea in cazuri de genul asta, in care prefer sa pic de fraiera pentru ca aleg calea corecta, era pana nu demult credinta ca exista o razbunare „divina” -- n-are a face cu Dumnezeu -- suprema, care are grija sa regleze cumva magariile. Dar, stii ce? Nici credinta asta n-o mai am. Am ramas doar cu intrebarile. Din ce in ce mai multe.

    1. By LazyPawn (Post author) on

      Eh … se cunoaște condeiul profesionist, Dollo rocks. :smile:

      Și eu am acea impresie de degradare la nivel micro, însă am senzația că nu este universală, ci un specific românesc, sau cel mult balcanic. Un soi de șmecherie. De altfel, sunt acuzat destul de frecvent că sunt „fraier” pentru că țin la anumite principii, un soi de demnitate de tip britanic. Mama spunea încă de de mult „Măi, parcă te-aș fi făcut cu prințul Felipe nu cu taică-tu!” :lol:

  9. By Alina on

    Conceptul de moralitate este unanim acceptat deoarece ne asigura de siguranta sistemului social din care facem parte, desi nu a fost niciodata perfectionat, lipsurile lui ducand la interpretari subiective. Consider ca tocmai ceea ce a ramas nespus/neanalizat in profunzime isca semne de intrebare. Noi analizam intotdeauna faptele si, ca orice observatie bazata pe inregistrarea prototipului si a prejudecatilor mentinute in timp, acordam o sansa de reabilitare ori o pedeapsa subiectului in cauza. Doar cand ajungem la motivele/cauzele care au determinat pe cineva sa isi incalce normele sociale/morale tindem sa fim subiectivi. Experienta personala de viata ne contureaza opinia definitorie privind o anumita fapta a cuiva (adesea tindem sa oferim circumstante atenuante celui care se aseamana cu noi din anumite perspective si sa condamnam ceea ce si pe noi ne framanta, cu ce luptam intr-un anumit moment si am depasit ori inca ne ameninta, „fiecare cu demonii lui”). In mare parte a timpului, traim inconstient, nu ne concentram asupra actiunilor pe care le desfasuram, drept urmare si un criminal poate sustine ca e nevinovat deoarece nu se identifica cu situatia pe care a creeat-o, a reactionat inconstient; in cazul unei crime premeditate, este discutabil gradul de discernamant al faptasului, o optiune convenabila pentru acesta fiind internarea acestuia intr-un spital psihiatric, special pentru asemenea pacienti, unde sa poata fi tratat pe masura problemei sale. Desigur, solutii se pot adopta intotdeauna si sunt mai multe sanse sa supravietuiasca daca ar aparea drept revolutionare (de tipul unui experiment in masa, in care rezultatele sa fie singurele cu rol decisiv). Adesea alegem calea cea mai scurta fara sa evaluam consecintele pe termen lung, cand tocmai acestea ne influenteaza gradul de moralitate. E mai usor sa cadem prada irationalitatii (pe care am „mostenit-o” de la stramosii nostri, unde era perfect normala pentru adaptarea la mediul pe care nu il puteau controla decat considerand si cel mai mic zgomot drept o amenintare la siguranta propriei vieti, de pilda irationalitate, deloc adaptativa la mediul civilizat; probabil suntem fascinati de povesti pana la repetarea acelor comportamente deoarece asa ne putem identifica cu cei mai buni din specie care au supravietuit pentru ca noi sa fim azi aici, e chiar o datorie „sacra” de a nu lasa povestile sa ramana numai intr-o carte), decat sa ne aducem contributia pentru schimbare. Mentalitatea statica a majoritatii ne impiedica sa implementam modele noi in care moralitatea sa fie adaptata vremurilor in care traim (in societatea romaneasca, de pilda, lipsa valorilor/a moralitatii e chiar un semn de mandrie, de „smecherie„ a multora si, cum statistic vorbind, numarul intotdeauna decide cursul lucrurilor, tocmai persoanele fara morala au glasul ca un racnet de leu. Consider ca luam decizii morale atunci cand, rezultatul acestora ne valideaza un comportament model cu care ne-am simti confortabil sa operam. Prin moralitate se costruiesc exemple direct observabile si unde apare o „eroare„ se reface in timp, ideea e sa nu tinem cu dintii de o singura varianta, pentru ca viata e o continua descoperire si „nu putem calca de doua ori in acelasi rau, el curgand in si cu naturalete”.

Comments are closed.