Care este locul agnosticilor?

În primul rând vreau să-i informez pe toți cei care vor fi tentați să mă trimită la definiții din dicționare că le-am citit și le cunosc. Și am citit mult în plus de acele definiții simpliste. Am citit ce spun agnosticii despre ei înșiși, în detaliu, am citit și ce spun alții despre agnostici. În cazul unor poziții filozofice complexe, nu este suficient să înșiri niște cuvinte dintr-un dicționar. Acelea sunt doar încercări mai mult sau mai puțin reușite de a sintetiza în câteva vorbe ceva mult mai complex și sunt în general destinate profanului care are nevoie doar de o idee, de o orientare rapidă.

Din observațiile mele, există TREI moduri de a vedea agnosticismul. Eu mă situez pe cea de a treia poziție de mai jos. Să le luăm pe rând.

1. Agnosticismul este o poziție separată și bine definită, care stă pe propriile picioare, este calitativ diferită de celelalte poziții. Există teiști, există atei, și există agnostici. Teiștii cred că există dumnezeu, ateii cred că nu există, iar agnosticii spun că nu se pot pronunța. Unii agnostici susțin că nu se știe deocamdată (agnosticism temporar), și alții susțin că problema nu poate fi cunoscută în principiu (este pentru totdeauna în afara posibilităților noastre de cunoaștere). Mie, sincer, această din urmă poziție mi se pare absurdă. Cum ar putea cineva să știe în ce fel ne vom dezvolta în viitor, ce noi posibilități de cunoaștere vor exista, ce vom afla despre Univers? Sau dacă există un dumnezeu care se decide să ne dovedească existența sa? E ceva imposibil în asta? Trebuie acceptat că există, cel puțin în principiu, posibilitatea ca știința să dea un răspuns cândva, sau ca dumnezeu în persoană, dacă există, să-și facă cunoscută prezența. Cred că agnosticismul definitiv poate fi exclus din categoria pozițiilor raționale și care merită luate în considerare. Agnosticismul temporar însă este o poziție de bun simț, și, așa cum voi expune la punctul 3, cred că de fapt că cei mai mulți ne încadrăm în acest grup.

2. Agnosticismul este termenul pe care-l folosim pentru partea de mijloc a spectrului care se întinde de la credința absolută în dumnezeu până la convingerea fermă că nu există dumnezeu. Așadar, e vorba de o gradație, o diferență doar de ordin cantitativ nu calitativ. O variantă foarte răspândită, conform căreia diferența dintre ateu, agnostic și teist este doar una de „intensitate” a convingerii că există dumnezeu. Profesorul Dawkins chiar propune o scară cu 7 trepte, unde pe treapta 1 ar fi cei care susțin că știu 100% că există dumnezeu, și pe treapta a 7-a ar fi cei care susțin că 100% nu există. Pe sine se pune pe treapta a 6-a, unde s-ar găsi marea majoritate a celor care se autointitulează atei. Treptele 3, 4, și 5 ar fi cele rezervate agnosticilor, cu 3 fiind agnosticul teist, 5 agnosticul ateu, și 4 agnosticul pur.

3. Termenul de agnostic este răspunsul la o întrebare diferită față de întrebarea al cărei răspuns este „teist” sau „ateu”. La întrebarea „credeți că există dumnezeu?” nu pot exista decât două răspunsuri, și anume „da” sau „nu”. În funcție de răspunsul dat, individul este teist sau ateu. Cel care întreabă nu dorește să știe ce părere ai despre dovezi, ci doar dacă tu (indiferent de dovezi sau lipsa lor) crezi că există sau că nu există. Răspunsul nu presupune faptul că ar exista dovezi în sensul poziției respective. Poate există, poate nu. Nu se afirmă o cunoaștere a realității, ci este doar ceea ce crede individul. El poate să considere că are dovezi clare în favoarea poziției sale, cu alte cuvinte că „cunoaște” care este adevărul, sau că nu există dovezi (nu se cunoaște) răspunsul la întrebare – în acest din urmă caz ar fi agnostic. Cu alte cuvinte, între termenii de teist/ateu, pe de o parte, și termenii gnostic/agnostic, pe de altă parte, nu există vreo contradicție. La termenul din prima categorie (teist/ateu) se adaugă unul din cea de a doua (gnostic/agnostic) pentru a da descrierea completă a poziției acelei persoane. Vreau să atrag atenția asupra faptului că termenul de gnostic nu prea este folosit sau acceptat în acest sens, ca opus al agnosticului, și asta pentru a nu se confunda cu gnosticismul ca și curent religios. Îmi voi permite să-l folosesc totuși, pentru simplitate, ca desemnând gradul de gnozie (cunoaștere). Vă rog să înțelegeți că prin gnostic, mai jos, înțeleg unul care crede că știe, că are dovezi (opusul agnosticului). Continue reading

Category: Argumente filozofice | 51 de comentarii la Care este locul agnosticilor?

Problema Răului

Dintre numeroasele argumente aduse împotriva existenței unui dumnezeu de tipul celui imaginat de creștini, probabil că cel mai popular este cel al existenței „răului”, unde prin rău se înțelege nedreptate și suferință gratuite. Am găsit chiar opinii care susțin că este cel mai puternic argument împotriva divinității. Eu nu aș merge chiar atât de departe, însă este evident că teiștii au o mare problemă în a găsi un răspuns satisfăcător, lucru recunoscut chiar și de mulți dintre ei. Spre exemplu, filozoful creștin James F. Sennett ne informează că:

Le spun mereu studenților mei de la cursurile de religie că, dacă sunt într-adevăr creștini, și problema răului nu-i ține treji noaptea, înseamnă că nu o înțeleg!

Argumentul este foarte simplu. Conform dogmelor creștine, Dumnezeu este atotputernic, infinit de bun și atotștiutor. O ființă care este infinit de bună ar trebui să încerce să prevină existența răului. Acest lucru îi stă în putință, deoarece este atotputernică. În plus, cunoaște faptul că răul există, fiind atotștiutoare. Cu toate acestea, lumea în care trăim este plină de nedreptăți și suferințe uneori extreme. Singurele explicații logice sunt că, fie Dumnezeu nu există, fie există dar nu are acele proprietăți (cel puțin nu toate 3 simultan). Argumentul a fost prezentat sub diferite forme de numeroși gânditori de la Epicur încoace, și teologii au schițat de-a lungul timpului o mulțime de încercări de a găsi un răspuns satisfăcător. În cele ce urmează voi enumera câteva dintre cele cu care m-am întâlnit mai des și motivul pentru care nu le consider valabile.

1. Din moment ce ateii nu recunosc un standard absolut la care să raporteze ideea de bine sau rău, nu au cum să comenteze despre anumite evenimente sau acțiuni ca fiind bune sau rele. În viziunea pur naturalistă nu există asemenea repere, totul este relativ. Un „argument” de o prostie sinistră, întâlnit surprinzător de frecvent. Lăsând la o parte faptul că există moduri de a defini suferința și dreptatea fără a recurge la supranatural, cei care vin cu acest tip de discurs nu înțeleg esența problemei, și anume că argumentul existenței răului este o demonstrație de tipul reducerii la absurd. Nu este ateul cel care face afirmații legate de bine și rău. Ateul pornește de la premisele teiste și arată că ele duc în mod necesar la o contradicție. Este exact ca și cum un individ ar susține că are vârsta de 30 de ani și că a fost amantul secret al divei Marilyn Monroe. Nu are nicio importanță cât de priceput sunt eu la aprecierea vârstei în funcție de chipul unei persoane, și nici ce cred eu despre șansele lui de a o face pe Marilyn să se îndrăgostească de el. Contează doar că urmând premisele pe care EL le susține, se ajunge la o contradicție, la o absurditate (Marilyn Monroe a murit înainte ca el să se nască). Continue reading

Category: Argumente filozofice | 39 de comentarii la Problema Răului

Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Am dat în mod întâmplător pe HotNews.ro de o așa-zisă dezbatere intitulată pompos: Umanist sau teist, două definiții ale omului modern. Doi jurnaliști, îmbrățișând puncte de vedere diametral opuse, au scris un scurt text prin care au încercat să-și justifice poziția. Despre varianta umanistă, susținută de Daniel Gabriel Secară, nu am ce comenta, pot eventual doar să-l aplaud. Mă voi referi însă pe larg la punctele de vedere exprimate de domnul Mihnea Măruță, deoarece le găsesc emblematice pentru gândirea găunoasă a teistului modern. Parcă ar fi citit conținutul blogului meu, și ar încerca cu orice chip să bifeze fiecare căsuță din rubrica „așa nu”.

În cele ce urmează, toate porțiunile citate sunt fragmente din  crezul mai sus menționat.

In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut „pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.

Așadar, există o plantă de apartament, care se dezvoltă nemaipomenit de bine în ghiveciul și locația proprie, dar mai puțin bine în alte părți. Atât domnul Măruță, cât și vecinele „mult mai pricepute” se declară uimiți în fața acestui fenomen, care, ni se dă de înțeles, ar fi echivalentul unui miracol. Bineînțeles că nu au pentru o clipă curiozitatea sau onestitatea intelectuală de a cere o expertiză științifică, a celor calificați. Fără îndoială că un botanist, pe baza unor măsurători de laborator ale solului sau luminozității (de exemplu), ar veni cu o explicație clară. Dar asta ar strivi corola de minuni a lumii, nu-i așa? De ce să afli cauza reală a unui fenomen, când poți foarte bine să-l declari miracol și să-l integrezi în worldview-ul mistic propriu ca atare? Acum câteva sute de ani, un curcubeu era văzut drept o dovadă solidă de miracol divin, așa cum e definit de biblie, ca dovadă a unui legământ sacru. În prezent, e un banal (chiar dacă încântător din punct de vedere subiectiv, estetic) fenomen de refracție pe care orice elev îl poate reproduce. Cel puțin, pe vremea curcubeelor-miracol exista scuza că nimeni nu știa cauza reală. Însă astăzi nu trăim într-o epocă a plantelor-miracol. Chiar dacă am presupune prin absurd că nu putem găsi o explicație științifică pentru bunăstarea plantei, ar însemna asta că explicația este divină? E un apel la dumnezeul golurilor, god of the gaps, cel care „explică” ceea ce nu știm încă. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 7 comentarii la Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Unul dintre instrumente?

Titlul blogului (Prin filtrul rațiunii) nu este întâmplător. Cred că esența disputei dintre pozițiile teiste și cele ateiste se rezumă de fapt la modul în care sunt înțelese metodele de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Metoda științifică, bazată pe raționalismul de tip empiric, este fundamentul realizărilor moderne, de la Galileo încoace. De-a lungul timpului însă apologeții creștini și chiar anumiți filozofi au sugerat și alte metode, să le spunem alternative, precum credința, revelația sau tradiția. Validitatea conceptului de dumnezeu depinde în cel mai înalt grad de validitatea metodelor alternative de mai sus, și în special validitatea credinței, sau a ceea ce denumeam f-credința.

Rațiunea poate fi definită în sensul cel mai larg drept capacitatea de a extinde aria cunoașterii pornind de la niște date existente, prin folosirea mijloacelor de natură logică (deductiv sau inductiv). Caracteristica fundamentală a rațiunii este claritatea. Capacitatea de a raționa este specifică omului, și este, după părerea mea, cel mai prețios dar cu care ne-a înzestrat evoluția. În lipsa rațiunii este imposibil nu doar progresul cunoașterii științifice, ci și orice discurs inteligibil. Chiar și cei care caută să sugereze că importanța rațiunii ar fi una mult mai redusă decât este general acceptat în lumea modernă, folosesc (sau mai bine spus încearcă să folosească) argumente de tip rațional pentru a-și dovedi punctul de vedere. Este oarecum amuzant să constați că atacă tocmai pârghia pe care o folosesc pentru a dovedi ceva. Este ca și cum cineva ar striga în gura mare că e mut.

Eu resping teismul pentru că, din punctul meu de vedere, nu există nici măcar un singur argument rațional în favoarea sa, și pentru că nu recunosc legitimitatea vreunei alte metode, precum f-credința. Pentru mine, credința este un exemplu de lașitate intelectuală, un exemplu de frică, de predare necondiționată în fața unor speranțe deșarte sau instincte necontrolate. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 35 de comentarii la Unul dintre instrumente?

Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)

Am discutat în prima parte motivele pentru care argumentele filozofice folosite de teologi nu au niciun soi de relevanță asupra credinței celor mulți, deoarece sunt incapabile să facă vreo conexiune între eventuala forță creatoare (dacă există) și tipul concret de dumnezeu imaginat de practicanții diferitelor religii. Spuneam atunci că mă voi referi în particular la cel mai modern și mai popular argument, așa-zisul argument cosmologic Kalam.

În esență, argumentele cosmologice doresc să demonstreze existența unei ultime cauze, pe care o denumesc dumnezeu. Deoarece în forma lor tradițională au fost de mult dovedite ca inadecvate, teologii moderni precum W. L. Craig au încercat să aducă îmbunătățiri care să elimine vechile critici. Argumentul Kalam se prezintă sub forma unui silogism. Premisele sale sunt următoarele:

1. Orice lucru care are un început (care începe să existe) are o cauză.

2. Universul a început să existe.

Din cele două premise de mai sus se deduce concluzia:

3. Ca urmare, și Universul are o cauză, iar acea cauză o denumim dumnezeu. Cauza, în mod evident, trebuie să fie exterioară universului.

În felul în care este formulat, silogismul este ușor de înțeles și corespunde pe deplin intuiției noastre. Faptul că este atât de intuitiv, de bun-simț, este tocmai ceea ce ne împiedică să-i vedem șubrezenia, la prima vedere. Cum spunea Dan Dennett, argumentul ia niște intuiții pe care le-am dobândit din observarea evenimentelor banale de zi cu zi, și le transferă în sfera cosmogoniei unde, la fel ca și în sfera mecanicii cuantice, asemenea intuiții sunt egale cu zero. Legitățile care guvernează particulele subatomice contrazic în mod flagrant ceea ce ne spune intuiția și bunul simț, și fizicienii ne asigură că și la nivel de macrocosmos lucrurile stau la fel. Idei precum relativitatea timpului, sau natura singularității, sau existența unei entități de o vârstă finită dar fără început temporal sunt pe cât de străine înțelegerii noastre intuitive, pe atât de adevărate din punct de vedere fizic și matematic.

Voi trece la analiza concisă a câtorva puncte unde premisele argumentului Kalam „scârțâie”. Evident, aproape toate argumentele de mai jos au fost menționate deja de diverși gânditori, eu nu fac decât să încerc să le sistematizez și să le prezint într-o formă simplificată. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 38 de comentarii la Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)

Kalam-itatea se chema Rex (partea I)

Puțini scriitori se pot lăuda cu umorul pe care l-a avut Jaroslav Hašek. Celebrul său erou, bravul soldat Josef Švejk, a făcut să zâmbească toate generațiile care i-au citit peripețiile din primul război mondial. Unii îl văd ca pe idiotul satului, dar eu l-aș caracteriza ca un personaj care îți dă mereu senzația că nu este prostovanul în care pozează, ci un tip foarte subtil care a găsit forma cea mai potrivită de a face bășcălie de absurdul cazon și pretențiile imperiale austro-ungare.

Pentru mine a fost principala sursă de inspirație în anii facultății, când, după cum era obiceiul pe vremea respectivă, cei mai buni studenți erau racolați pentru a deveni membri ai PCR. Disprețul meu pentru tot ceea ce însemna comunism poate fi egalat doar de disprețul față de tot ceea ce înseamnă credință. Ambele sunt niște sisteme profund nedemocratice, profund iraționale, clădite pe cultul personalității, refractare la critică, dogmatice până la măduvă și care rămân repetente la cea mai importantă întâlnire, cea cu realitatea. Nu degeaba se spune că succesul stalinismului în Rusia s-a datorat obișnuinței poporului amărât de a adula și a respecta necondiționat un lider suprem, indiferent dacă acesta era Iisus, țarul sau Stalin în persoană. E doar o problemă de transfer al cultului de la un obiect la altul. Și nu este întâmplător nici faptul că sectanții găsesc cei mai mulți clienți tocmai în țările în care există deja o religiozitate crescută. Terenul e pregătit, ce importanță are că în loc de prostiile ortodoxe regurgitezi alea penticostale? Tot aia. De ce nu au succes în Norvegia? Pentru că nu e terenul potrivit, oamenii sunt educați, sunt din grupul agnostic-ateu și se prăpădesc de râs când le bate la poartă misionarul. Îndobitocirea timpurie, spălarea pe creier (comunistă, respectiv religioasă), combinate cu lipsa spiritului critic și un nivel intelectual mai scăzut – iată ingredientele de succes ale acestor doctrine.

Inspirat de soldatul Švejk, de câte ori veneau secretarul de Partid și răspândacii săi la mine solicitându-mi să depun cererea de înscriere în Partid, aveam răspunsurile pregătite, de tipul „Pentru mine un asemenea pas este  un vis, dorința mea cea mai arzătoare, și vreau să fiu pe deplin pregătit … încă nu am terminat de studiat documentele Congresului al XIII-lea al PCR și nu am pătruns semnificația cea mai profundă a discursului preaiubitului nostru președinte Nicolae Ceaușescu… „. Bineînțeles că cel căruia îi spuneam aceste lucruri era cât se poate de conștient de bășcălie, dar nu avea ce să-mi facă, deoarece o spuneam cu tonul cel mai serios și cu o mimică adecvată. Colegii care asistau la asemenea scene erau pe spate, roșii la față, și abia așteptau să mai revină activiștii ca să „mai fac un Švejk”. Și uite așa am ajuns în anul IV, când a venit schimbarea de regim, ca fiind unul dintre puținii studenți din anul meu neînregimentați în PCR. Evident, o opoziție directă ar fi avut consecințe catastrofale, și cei care au trăit acele vremuri știu de ce. S-a dovedit încă o dată că, în fața stupidității și absurdului de genul celor promovate de comuniști sau de religiopați, cea mai bună armă este umorul, nu încrâncenarea. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 6 comentarii la Kalam-itatea se chema Rex (partea I)

Ordine sau miracol?

Teologii au tendința de a găsi câte o scuză pentru orice dovezi contrare argumentelor lor. Sunt experți în fabricarea unor explicații ad hoc sau contorsionarea logicii în cele mai nebănuite feluri pentru a ajunge la țelul dorit. Motivul? Ei nu pornesc de la observarea realității, încercând ca apoi pe baza acelor elemente să ajungă la o concluzie. Din contră, eu au deja concluzia gata formulată și inatacabilă, și singura întrebare pe care și-o pun este „cum putem interpreta realitatea în așa fel încât să corespundă concluziei noastre?”. Niciun soi de gimnastică intelectuală nu este socotită ca fiind suficient de ridicolă pentru a atinge scopul propus.

Ca un exemplu bine-cunoscut și amuzant, luați cazul rugăciunii. Dacă un adevărat credincios se roagă, și rugămintea i se îndeplinește, avem, conform teiștilor, o dovadă clară a faptului că există un dumnezeu care i-a ascultat rugăciunea și l-a ajutat. Nu contează că exact același lucru s-a întâmplat de milioane sau miliarde de ori altor oameni care nu s-au rugat. Dar dacă un credincios se roagă și nu i se îndeplinește rugăciunea? Ei bine, teiștii ne lămuresc: este o dovadă clară a faptului că rugăciunea a fost auzită, și răspunsul a fost: Nu. 😛 Sau, a fost auzită dar nu era suficient de sinceră. Că e laie, că-i bălaie, e clar că există un dumnezeu care ascultă ce bolborosești. Sau, un alt exemplu: un accident de avion, sau un cataclism de genul unui cutremur … există un supraviețuitor credincios. Ce va spune el primul lucru? Că tocmai s-a întâmplat un miracol dumnezeiesc, a fost ales și salvat pentru că are credință mare de tot. Dar ceilalți 200 sau 2000 care au murit? Oare erau toți atei? Sau brusc și-au uitat rugăciunea? De câtă inteligență este nevoie pentru a realiza că ești doar unul dintre miile care s-au rugat fierbinte, și toți ceilalți au murit, în timp ce tu ai avut o baftă porcească și ești în viață?

În același spirit putem discuta și despre argumente teologice care se pretind mai elevate. Unul dintre ele este cel teleologic. Conform acestuia, entitățile naturale (vii sau nevii) se comportă într-un anume fel pentru a atinge un scop. Întrucât ele în sine nu pot fi suficient de inteligente pentru a-și propune un scop, este clar că au fost concepute de cineva foarte inteligent, care le-a dat fiecăruia câte un scop și un fel de a-l executa. Proiectantul a învățat apa să curgă la vale, semințele să se transforme în plante, Soarele să strălucească și așa mai departe. Analogia clasică tomistă este cea a săgeții care nu ar avea de unde să știe cum să ajungă la țintă, dacă nu ar fi arcașul dotat cu inteligență și cunoaștere să o dirijeze în direcția potrivită. La fel, obiectele care ne înconjoară au nevoie de un gânditor în spatele lor care să le fi proiectat în așa fel încât să execute mereu ceea ce este necesar pentru a atinge „cel mai bun rezultat posibil”. Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Ordine sau miracol?

Model moral?!

În cele ce urmează voi ignora complet polemica legată de istoricitatea evreului Yeshua, mai bine cunoscut pe la noi sub pseudonimul Iisus Hristos. Voi ignora și pretenția caraghioasă a unora că acest profet ar avea vreo legătură de rudenie cu ditamai Creatorul universului. De altfel, termenul de „fiu” nici măcar nu știu să aibă vreun sens în afara celui biologic, din lumea animală. Pentru niște primitivi extrem de superstițioși de acum 2000  de ani, care purtau dueluri de genul „zeul meu e mai tare ca al tău”, era firesc să creadă că zeii au urmași care le calcă pe urme. Pentru cei care nu sunt infectați cu microbul religios creștin, toată povestea este parcă desprinsă din emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite”. Dar, hai să lăsăm deoparte toate aceste idei (amuzante pentru un om cu capul pe umeri), și să presupunem că personajul nostru chiar a existat, și chiar a făcut și a spus ceea ce  ne relatează autorii Noului Testament.

Ignorând așadar tot ambalajul mistic pueril, aș dori să mă refer strict la valoarea ca model moral a lui Iisus. Așteptările sunt foarte mari, din moment ce există sute de milioane de oameni care consideră că exemplul oferit este desăvârșit, un adevărat ideal. Chiar și creștinii mai răsăriți, care nu cred în prostioarele cu de-alde mămica virgină și mersul pe apă, consideră că merită să ne scoatem pălăria în fața modelului oferit ca ghid de comportament și concepție asupra lumii și societății. Ba chiar mai mult, și unii atei par să considere că, vorbind strict de moralitate, Iisus este un exemplu pozitiv. Eu cred că toți acești oameni perpetuează un mit, provenit dintr-o interpretare foarte partizană cu vechi state de plată, și dintr-o citare selectivă a fragmentelor care corespund imaginii pe care Biserica creștină dorește să o avem asupra personajului în chestiune. Mitul stă la baza conceperii de către unii a moralității ca având o sursă divină.

Departe de mine ideea de a sugera că cele atribuite lui Iisus sunt lucruri în întregime rele, ba chiar aș susține că probabil, per total, există mai multe idei pozitive decât negative. Însă despre cele pozitive s-a spus și s-a scris destul. Cele pe care eu le consider negative sunt trecute cu vederea, cu toate că, așa cum se va vedea, unele sunt definitorii pentru Iisus și „menirea” lui. În cel mai bun caz se poate spune că ar fi reprezentat o poziție decentă PENTRU VREMEA SA, nicidecum pentru standardele de astăzi. Cred că e timpul să demontăm imaginea roz-bombon care se atribuie acestui personaj. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 10 comentarii la Model moral?!

Crezi sau f-crezi?

Am consultat acum o săptămână un pacient aflat în comă profundă ca urmare a unei hemoragii cerebrale masive cu inundație ventriculară. Fără a intra în detalii tehnice, care probabil nu v-ar interesa, este suficient să vă spun că în asemenea situații prognosticul este cât se poate de sumbru și decesul este aproape de ceea ce s-ar numi o certitudine medicală. Ce m-a frapat a fost o frântură de dialog pe care am auzit-o ulterior, între soția și cumnata celui internat. Soția, de altfel o femeie minunată, s-a exprimat cam în felul următor:

Doctorii cred că nu mai are șanse … eu însă cred că va fi bine, nu se poate să ne lovească așa o nenorocire.

E greu să nu te izbească faptul că unul și același termen, „cred”, este folosit în sensuri diferite. Atunci când doctorii își exprimă opinia legată de cazul respectiv, se folosesc de sensul cel mai comun al verbului a crede. Este un „a crede” de tip contingent, rezultatul unei analize a datelor existente, urmată de procesarea lor prin prisma experienței și cunoștințelor acumulate anterior. Analiza respectivă duce la un anumit rezultat considerat ca fiind cel mai probabil, iar când acea probabilitate este ridicată se poate folosi termenul „a ști”.

Ceea ce „crede” soția pacientului nu se bazează pe o astfel de analiză de tip contingent. Nici nu ar avea cum. Ea nu are pregătirea științifică necesară, nu știe să interpreteze o tomografie cerebrală, nu știe ce înseamnă să ai ventriculii plini cu sânge, nu are niciun soi de experiență cu cazuri similare. Îi lipsește „baza de date” pe care o au doctorii plus îi lipsește și „procesorul” antrenat să lucreze cu asemenea date. Însă afirmația ei nici nu necesită așa ceva, pentru că ea folosește termenul într-un cu totul alt sens. Cel mai apropiat ca sinonim ar fi probabil „a spera”. Își dorește foarte mult ca ceva să se îndeplinească, și acea dorință îi umbrește etajul rațional cerebral. Este o formă de gândire deziderativă (wishful thinking), probabil cea mai comună greșeală de logică pe care o fac teiștii. Pentru acest tip de credință termenul cel mai potrivit este englezescul „faith„, și pentru a face distincția voi utiliza exprimarea f-crezi cu litera f provenind de la faith. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 7 comentarii la Crezi sau f-crezi?

Sursa moralităţii (partea a II-a)

Într-un post precedent am expus principalele 3 poziții legate de originea moralității, și am listat câteva din argumentele pro și contra celor două ipoteze teiste.

Cred că este evident pentru orice persoană obiectivă faptul că argumentele contra sunt cât se poate de convingătoare, și constituie prin ele însele o dovadă că ipoteza unei origini divine, oricum ar fi formulată, este total nesatisfăcătoare. Chiar dacă nu am avea nici cea mai vagă idee asupra originii reale a moralității, cele prezentate sunt suficiente pentru a respinge categoric varianta teistă. Sunt de părere, la fel ca majoritatea persoanelor raționale, că răspunsul „nu știu” este unul corect și acceptabil, la o mulțime de întrebări. Dacă nu am avea argumente pentru o cauză a moralității, ar trebui să spunem pur și simplu „nu știu”, și în nicidecum să preferăm o cauză care este spulberată ușor, chiar și la o analiză sumară.

În realitate însă, știința și filozofia încep să-și dea mâna în ultimele decenii pentru a contura o teorie din ce în ce mai bine închegată a modului în care s-a dezvoltat și a evoluat ceea ce denumim moralitate. Voi prezenta foarte sumar câțiva „piloni biologici” ai acestei teorii, la care mă refer în continuare.

În primul rând ar trebui discutat conceptul de „kin altruism„, pe care l-am putea traduce ca fiind altruismul față de o persoană înrudită. Analizele s-au făcut începând cu anii 60, inițial la nivel de simple modele matematice, ulterior confirmate strălucit prin studii concrete pe animale. În acest context, menționez numele „părintelui” ideii de kin altruism, W. D. Hamilton, cel care în 1969 a ajuns și la exprimarea în termeni simpli matematici a ideii sale. Persoanele care nu înțeleg felul în care lucrează evoluția naturală repetă la nesfârșit ideea că, din punct de vedere evoluționist, nu ar exista niciun soi de logică pentru care o persoană ar sacrifica sau risca ceva pentru a salva o altă persoană, fie ea și rudă apropiată, deoarece ar fi împotriva imperativului evoluționist, esențialmente unul egoist. Ideea denotă o gravă și profundă lipsă de înțelegere a modului în care operează selecția naturală. Aceasta nu favorizează indivizi, ci gene. Genele care prin natura efectului produs duc în cele din urmă la propria lor propagare sunt cele care vor crește ca frecvență. Este perfect posibil ca o genă să producă un efect nefavorabil asupra unui individ care o poartă, dar per ansamblu să fie o genă de mare succes deoarece favorizează o mulțime de alți indivizi purtători. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Argumente ştiinţifice, Moralitate | 4 comentarii la Sursa moralităţii (partea a II-a)

Cum definim termenul „a şti”?

Ce înseamnă „a ști” ceva? Din toate sensurile enumerate în dicționar mă interesează unul anume: „a fi sigur, a avea certitudine de ceva”. Însă în ce măsură se poate vorbi de certitudine, unde prin certitudine înțeleg 100%? Singura certitudine poate fi una matematică sau care ține de logica formală, atunci când pornind de la o ipoteză, într-un anumit context axiomatic, ajungi la o concluzie care este 100% adevărată. Când însă discutăm despre orice altceva, nu putem avea decât o cunoaștere cu un anumit grad de probabilitate a ceea ce afirmăm. Acea probabilitate se poate apropia de 100%, dar nu ajunge acolo. Dacă nu de altceva, este suficient să ne imaginăm că ar fi teoretic posibil să trăim într-o realitate simulată, de tip Matrix, și tot ceea ce considerăm ca real să fie doar niște biți de informație dintr-un supercomputer.

Așadar, aș putea să mă exprim în felul următor: cred că mâine va ploua și acord afirmației mele o probabilitate de 75%.  Spun asta deoarece este foarte înnorat, par a fi nori de ploaie, și buletinul meteo anunță ploi în zona în care locuiesc. Totuși, au mai fost situații similare în care nu a plouat, așa că 75% mi se pare o estimare corectă. Sau, aș putea spune: cred că mașina mea se află în parcare cu o probabilitate de 95%. Poate acord 5% faptului că cineva mi-a furat-o între timp, sau a luat-o nevasta care are o cheie de rezervă, sau am lăsat-o în altă parte. O altă afirmație: cred că molecula de apă conține doi atomi de hidrogen și unul de oxigen și acord acestei afirmații o probabilitate de 99,99%. Ar fi cu totul și cu totul uimitor ca știința să se înșele în acea privință, sau ca eu să fac vreo confuzie cu o altă substanță, însă nu este imposibil.

Întrucât suntem oameni, nu roboți sau computere, avem tendința de a ne simplifica limbajul prin evitarea unor exprimări riguroase, dar lungi și greoaie. Atunci când probabilitatea pe care o acordăm respectivei afirmații trece de un anumit prag, devine OK să folosim termenul „știu”. Putem de comun acord să stabilim care ar fi pragul, poate 90%, poate 95%, poate mai mult, dar cert este că trebuie să existe unul peste care folosirea termenului „știu” este permisă. Dacă nu ar fi așa, am putea scoate cuvântul „știu” din limbaj. Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Cum definim termenul „a şti”?

Sursa moralităţii (partea I)

A încerca să lămurești o problemă atât de complexă precum originea moralității într-un post este, evident, o acțiune sortită eșecului. Ca să folosesc o sintagmă cunoscută, au curs râuri de cerneală pe această temă și trebuie să recunoaștem că există în continuare mai multe întrebări decât răspunsuri.

Pe de altă parte, dacă un subiect este delicat, asta nu înseamnă că nu ar trebui abordat, fie și sumar. O sistematizare a punctelor de vedere nu strică, cel puțin ca un ghid introductiv, sau punct de plecare pentru o discuție mai amplă. În disputa de idei perpetuă dintre teiști și non-teiști, subiectul moralității este unul dintre cele mai fierbinți, probabil și datorită faptului că cei dintâi au pierdut de mult și la scor bătălia pe celelalte planuri (științific, filozofic etc.). Probabil chiar mai important decât ceea se petrece în aceste dispute „la nivel înalt” este ceea ce se petrece în mintea credinciosului de rând, și a multora care sunt oarecum neutri – persoane pe care le-am încadrat în categoria credința în credință. Unul dintre motivele principale pentru care consideră ideea de dumnezeu justă sau necesară este tocmai acela că au fost educați să nu poată concepe o altă origine a moralității, în afara celei divine.

Îngrijorarea cea mai mare exprimată de teiști este aceea că, în lipsa unui standard moral absolut, văzut ca fiind dumnezeu, ne-am afla în pericol de a ajunge într-un soi de societate bolnavă, lipsită de principii și valori morale, în care orice ar fi posibil. Voi reveni asupra acestei idei mai târziu.

Primul pas, însă, este prezentarea principalelor teorii care se confruntă. În general, pe forumuri pare să predomine ideea că există două variante mari și late, una care caută explicații naturale, și alta care merge pe supranatural (invocând o deitate). De fapt, există două variante supranaturale complet diferite, așa cum se va vedea. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 9 comentarii la Sursa moralităţii (partea I)

Împăratul în pielea goală

Știați că există 8 rase sau tipuri de goblini? Cunoașteți denumirea și proprietățile fiecăreia dintre ele, cu exactitate?

Cunoașteți cele 6 deosebiri fundamentale dintre goblini și gnomi?

Puteți expune modalitățile prin care un Incubus face sex cu victimele sale? Știți cum se înmulțește? Știți unde se odihnește noaptea? Știați că își poate transforma înfățișarea, pentru a arăta ca un om? Sunteți la curent cu cele 5 metode prin care se poate para atacului unui Incubus?

Să nu-mi spuneți cumva că nu cunoașteți deosebirea dintre un Incubus și un Succubus! Înseamnă că nici măcar nu aveți habar de felul în care cele două entități colaborează. Aveți idee câte asemenea entități demonice au fost arse pe rug în Evul Mediu? Desigur, au fost prinse în perioada în care luau față umană. Pe vremea aceea, oamenii erau mult mai vigilenți și mai bine pregătiți pentru a recunoaște diversele tipuri de monștri.

Câte categorii de ființe cunoașteți din grupul Shapeshifterilor, cei care-și pot schimba forma? Aud?! Păi doar celebrul tratat Malleus Malleficarum, publicat în 1487, listează 96 de tipuri de shapeshifteri. Să nu-mi spuneți că nu ați citit tratatul în amănunțime, când în acea capodoperă se demonstrează pe sute de pagini existența, obiceiurile și felul în care pot fi combătuți diferiții demoni, în special cei care apar ca vrăjitoare în lumea noastră. Ce să mai vorbim de celelalte cărți, sute de cărți, în care sunt analizați amănunțit o mulțime de alți locuitori ai lumilor paralele.

Dacă nu ați studiat amănunțit toate acele tratate, cum vă permiteți să afirmați că poziția rațională și normală este să susții că nu există niciunul dintre cei 233 de demoni despre care ne vorbesc lucrările? Analizați o viață întreagă lucrările distinșilor colegi demonologi, și abia apoi vă puteți forma o opinie. Altfel, valoarea celor spuse de Dvs. despre incubuși este egală cu zero! Un specialist în incubologie vă poate face praf oricând. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 1 comentariu la Împăratul în pielea goală

Credinţa în credinţă

Ideea acestui post mi-a fost dată de un schimb recent de replici cu un cunoscut. Ajungând întâmplător la capitolul religie, am constatat că opiniile sale sunt atât de reprezentative pentru românul obișnuit, de clasă medie, încât ar merita să fac un portret al acestei categorii.

Așadar, nu mă voi referi la lelea Floarea, cea care abia știe să scrie. Nu mă voi referi nici la preotul ortodox care, cu o voce mieroasă, toarnă prostii în capul enorașilor pentru propășirea BOR. Nu voi vorbi nici despre propagandistul vreunei secte aflate în ascensiune pe la noi. Nu mă voi referi nici la tânărul aiurit care înghite pe nemestecate toate prostiile new age și nu poate face diferențierea între știință și pseudoștiință. Toți aceia la un loc probabil că reprezintă mai puțin de 20% din populația țării.

Voi vorbi despre românul obișnuit, pe care-l întâlnești pe stradă, sau la locul de muncă, într-un oraș mediu. Iată câteva din caracteristicile sale în această privință: Continue reading

Category: Argumente filozofice | 3 comentarii la Credinţa în credinţă

Dovedeşte că nu există!

Să presupunem că sunteți medic psihiatru. Distinsul domn Noe Cruciulescu, pacientul Dvs., internat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, susține sus și tare că este perfect sănătos mental. Și mai susține că, undeva în pereții clădirii, există niște organisme microscopice care-l antipatizează și, fiind pe deasupra inteligente, avansate tehnologic și profund imorale reușesc să-i inducă o stare de permanentă amețeală prin intermediul unor unde speciale. Domnul Cruciulescu are un vertij cvasi-continuu și „știe” foarte clar din ce cauză.

Ce anume s-ar putea face pentru a-l convinge că greșește? Orice demonstrație a faptului că vertijul său are cauze naturale, depistabile și tratabile, este inutilă, pentru că, nu-i așa, microorganismele din pereți pot induce acea aparență. Îngustarea arterelor vertebrale care irigă centrii echilibrului este doar ceea ce văd doctorii la suprafață, materialiști înguști. Ei nu ajung la adevărata rădăcină a problemei, undele cauzatoare de boală. Este de asemenea inutil să i se amintească faptul că niciun soi de aparat nu captează undele, deoarece ele nici nu pot fi captate prin definiție, fiind de o natură care depășește nivelul de cunoaștere actual. Cât despre microorganismele în sine, ele nu pot fi nici măcar teoretic găsite, și dacă ne-am afla în fața lor nu am știi că sunt acolo. Pentru că se află într-un alt plan al existenței, fiind alcătuite din dark matter, după cum foarte clar ne spune eruditul nostru pacient. Argumentul suprem în favoarea oricărei încercări de a-i demonstra că, foarte probabil, acele entități sunt doar în imaginația sa, este întâmpinat invariabil cu replica spusă pe un ton triumfător:

Dovedește că nu există!

De prisos să adăugăm faptul că nu putem dovedi așa ceva. Ipoteza a fost formulată în așa fel încât nu permite nici un fel de mijloace de investigare. Chiar presupunând că am avea posibilitatea explorării exhaustive a spațiului desemnat ca locație a misterioaselor microorganisme, peretele spitalului, tot nu am rezolva nimic, deoarece prin definiție entitățile sunt … nedetectabile. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 17 comentarii la Dovedeşte că nu există!

Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Un copil își duce mâinile la spate și te întreabă: ghici ce țin în ele?

Indiferent ce răspuns ai da, invariabil va spune că ai greșit, e cu totul altceva. Şi dacă ghicești că nu ține nimic, va nega la fel de vehement. Nu are rost nici măcar să te dai bătut și să-l rogi să-ți spună sau să-ți arate chiar el. Nu o va face, se va rezuma doar la a spune că nu ai dreptate. Uneori îți va spune că, de fapt, nici el nu știe ce e, dar e ferm convins că trebuie să fie ceva acolo.

Pentru un ateu imaginea de mai sus e cât se poate de sugestivă. Este ceea ce fac o parte din teiștii-deiștii-panteiștii moderni, să le spunem latura mai „educată”. Ţin cu dinții de conceptul de deitate, însă refuză cu obstinație să dea o explicație comprehensibilă a ceea ce înțeleg prin acel termen. Evident, nu e un bătrânel bărbos, nu e tiranul biblic, nu e nici fiul său, nu e o imagine antropomorfă de nici un soi. Este un ceva care se definește doar prin ceea ce nu este. În discuțiile cu asemenea persoane este inutil să vii cu argumente istorice, filozofice, științifice, logice sau de oricare natură cunoscute minții umane, pentru simplul motiv că interlocutorul va spune că ele nu se aplică dumnezeului la care se referă ei. Care dumnezeu? Nu știm, nu ni se spune.

Premisa oricărei discuții coerente este definirea termenilor cu care operezi. Nu poți discuta despre „vlshpawh” și spune că acesta NU este așa, NU este pe dincolo, NU este nici X, nici Y … dar există. Cum ai putea ataca poziția unui asemenea individ, și cum altfel l-ai putea clasifica decât incoerent sau ilogic, în cel mai bun caz? Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 42 de comentarii la Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Este ateismul dogmatic?!

Recunosc deschis faptul că puține lucruri mă deranjează mai mult decât afirmația că ateismul ar fi dogmatic, sau ar fi doar o altă religie. Această poziție denotă fie o totală lipsă de înțelegere a termenilor folosiți, fie o combinație de prostie și rea-voință.

Sigur că e ușor să recurgi la citate amuzante de genul „Ateismul este o religie exact în măsura în care a nu colecta timbre este un hobby” sau „Ateismul este o credință exact la fel cum chelia este o culoare de păr” sau „Ateismul este o religie tot așa cum sănătatea este doar o altă boală”. Însă nu mi-am propus să fac bășcălie de niște oameni care, poate în mod sincer (cel puțin unii dintre ei), chiar nu înțeleg absurdul afirmațiilor.

O poziție dogmatică este una inflexibilă și care nu acceptă analiza critică, de obicei susținută și impusă de o autoritate, impermeabilă la argumente sau dovezi. Ateul este în esență o persoană care nu crede că există o entitate supranaturală care a creat și supraveghează sau dirijează universul. Din ce cauză are ateul un asemenea punct de vedere? Pentru că nu există dovezi în sprijinul unei asemenea teorii. Ateismul este o poziție provizorie și flexibilă prin excelență. Oricare ateu este deschis în a recunoaște acest lucru. Oricare ateu poate furniza în orice moment o listă kilometrică cu descoperiri sau evenimente pe care le-ar considera drept dovadă a existenței a ceea ce uzual denumim dumnezeu. Problema este că acestea întârzie să apară, și ca urmare poziția ateului rămâne aceeași. În contrast evident se află teistul. Am discutat cu zeci de credincioși, am discutat problema pe forumuri, și, fără nici o excepție, am avut parte de același răspuns:

indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce s-ar descoperi vreodată, indiferent ce argumente îmi vei aduce, credința mea nu va dispărea! Continue reading

Category: Argumente filozofice | Comentariile sunt închise pentru Este ateismul dogmatic?!