Cu câteva decenii în urmă, atunci când am discutat prima dată în contradictoriu cu persoane care profesau credință în dumnezeu, am fost realmente șocat să constat faptul că simțul lor critic era complet tocit în privința anumitor termeni și concepte cu care erau familiarizați. Practic, niște idei care mie mi se păreau cu totul și cu totul absurde, lor nu le ridicau niciun soi de semn de întrebare. Uneori, prin întrebările pe care le formulam, reușeam măcar pentru scurte perioade de timp să-i fac să înțeleagă că e ceva în neregulă cu anumite porțiuni din worldview-ul lor personal. De cele mai multe ori însă uitau episodul respectiv și reveneau la vechea inerție.

Atunci când auzi suficient de frecvent o aberație, de la suficient de multe persoane, spusă pe un ton suficient de serios, încetezi la un moment să o mai recunoști ca atare. Acest lucru este cu atât mai valabil cu cât familiarizarea cu acea idee s-a produs mai timpuriu, în anii copilăriei. Dacă trăiești într-un trib în care toată lumea îți spune că în timpul nopții Soarele se odihnește de partea cealaltă a versantului muntos pe care-l vezi la orizont, vei ajunge rapid să vezi acest lucru ca pe unul firesc. Vei înceta să-ți pui o întrebare simplă precum „de ce ar trebui Soarele să se odihnească, că doar nu este o persoană care obosește”, sau una precum „ce se întâmplă noaptea cu cei care trăiesc dincolo de munte, văd un Soare care doarme?”.

Știu că exemplul pare pueril, poate chiar forțat, dar este numai și numai din cauză că ideea respectivă nu este la ora actuală prezentă în societatea modernă în care trăim. În schimb, suntem intoxicați cu aberații religioase care au încetat să ridice semne de întrebare în mintea celor infectați cu microbul respectiv. Lucruri pe care cei mai mulți credincioși le văd drept absolut normale, sunt de fapt de un absurd grotesc. Chiar recent am văzut un material video făcut de Dawkins la o școală musulmană din UK, unde câteva eleve silitoare spuneau cât se poate de serios că apa proaspătă nu se poate amesteca cu cea sărată. De ce? Pentru că așa spune Coranul. Orice musulman știe asta. Nu și-au pus nicio clipă problema că e ceva în neregulă cu ideea respectivă, că un simplu test arată cât este de falsă. Expresia cea mai tipică a acestui tip bolnăvicios de gândire (mai bine zis lipsa gândirii) este sintetizată în binecunoscuta exprimare americană „God said it – I believe it – that settles it!”.

Exemple există de ordinul sutelor. În acest prim articol am să iau unul simplu, cu care suntem cu toții familiarizați. Există sute de milioane de oameni la ora actuală care consideră că Iisus este „fiul lui Dumnezeu”. În funcție de aroma de creștinism îmbrățișată, unii sunt pe deplin de acord cu afirmația de mai sus, în timp ce alții sunt doar parțial sau deloc de acord cu ea. Este extrem de amuzant că și unii, și alții, pot cita numeroase pasaje biblice drept dovadă a poziției pe care se situează. Ba că Iisus era fiul lui Dumnezeu, ba că e Dumnezeu în persoană, ba că e o fațetă a lui Dumnezeu, ba că era doar un profet înzestrat cu har divin (whatever that means), și tot soiul de combinații năstrușnice între cele de mai sus. Am avut cândva răbdare să urmăresc pe un forum discuții pe sute de pagini în care creștinii se certau între ei asupra adevăratei naturi a lui Iisus. Un spectacol incredibil, oameni în toată firea care își apărau cu o înverșunare fanatică ideea răstălmăcind fiecare virguliță din niște versete biblice. Nici un dram de logică, niciun argument rațional, totul se reducea la o reproducere papagalicească a unor versete. De fapt, după Marcu, Iisus arată mai mult ca un simplu profet, la Luca și Matei e un soi de semi-dumnezeu, iar la Ioan deja apare ca dumnezeu. Nu este întâmplător că asta e și ordinea cronologică în care au fost scrise evangheliile respective. Odată cu trecerea timpului, legenda a căpătat amploare, s-au adăugat mai multe miracole, mai multă dumnezeire, exact ca în poveștile cu peștele prins de pescarul iscusit, care ajunge de la un crap baban la ditamai monstrul marin după câteva relatări.

Însă ceea ce mă frapează pe mine nu este că fiecare e capabil să-și aleagă versete care să susțină propriul punct de vedere, și să rămână convins de adevărul suprem al poziției creștine și atunci când altul îi indică versete care arată exact opusul. Sunt obișnuit cu lipsa de rațiune și grava disonanță cognitivă din mintea credincioșilor. Ce mă uimește într-adevăr este faptul că trec și unii și alții pe lângă un termen precum „fiul lui Dumnezeu” cu cea mai mare seninătate, ca și cum acea alăturare de cuvinte ar fi ceva firesc. Disputa nu este dacă „fiul lui Dumnezeu” este o expresie în regulă sau nu, ci dacă Iisus a fost sau nu așa ceva. Parcă ar spune „roata mașinii”, sau „blana ursului”. Pentru un om care nu a fost îndoctrinat și căruia nu i s-a tocit simțul critic, expresia sună însă asemănător uneia de genul „carburatorul vacii” sau „esofagul vaporului”. Reacția firească ar trebui să fie „Stai puțin, asta nu are niciun soi de sens!”. Nu poți avea dezbateri despre esofagul vaporului, dacă e larg sau îngust, dacă acest vapor îl are sau doar celălalt ș.a.m.d..

Fiul este o progenitură de sex masculin a unui cuplu uman. Nu cred că e nevoie să intru în detalii tehnice asupra procesului care duce la apariția unui fiu. Prin extensie, putem folosi termenul de fiu și în cazul altor organisme biologice. Însă ce poate însemna un asemenea cuvânt alăturat termenului de Dumnezeu?! Nu fac niciun soi de mișto aici, chiar mă întreb la modul cel mai serios ce înțeleg cei care se prefac că înțeleg așa ceva. Există cumva o doamnă Dumnezeu? Nu se spune nicăieri, și nimeni nu afirmă că ar exista. Este dumnezeu ca un organism biologic care se înmulțește asexual? Să înțelegem că Iisus, la rândul său, poate avea un fiu, și atunci vorbim și de nepotul lui Dumnezeu? Din nou, pare stupid. Dar, lăsând la o parte modalitatea de înmulțire, ce anume din Dumnezeu este prezent sau moștenit în fiul său? Are dumnezeu un cod genetic, care e preluat total sau parțial de urmaș?

Toate aluziile la biologie de mai sus sună în mintea credincioșilor jignitor. Ei spun că, evident, Dumnezeu nu are o natură biologică, ca urmare nu poți discuta de gene, de înmulțire sexuată sau asexuată sau de doamna Dumnezeu, soția sa. Însă atunci nu poți discuta nici de fiu, întrucât fiu este un termen pur biologic! Într-o viziune foarte răspândită, Dumnezeu ar fi conceput acest fiu prin trimiterea unui ambasador al său, Duhul Sfânt, care și el este tot un soi de parte sau fațetă a lui Dumnezeu, la numita Maria, mama biologică a lui Iisus. Ei bine, aici lucrurile devin haioase de tot. Iisus ca personaj pământean a avut așadar cel puțin un părinte cu ADN uman. În lipsa unui alt deținător de ADN, înseamnă că Iisus este copia genetică a mamei sale, ca un soi de frate geamăn monovitelin. Care este contribuția paternă, divină? Avea Duhul Sfânt un soi de ADN patern în buzunar, pe care l-a strecurat în uterul doamnei Maria? Sau, pur și simplu Dumnezeu a făcut una din vrăjile sale aranjând nucleotidele din celula ou după cum a avut el chef, ca să iasă un Iisusel așa cu și-l dorea el? În acest caz nu ar fi mai nimerit să-l vedem pe Iisus ca un produs de laborator decât ca pe un fiu? Și dacă o luăm pe panta asta, ce nevoie mai era de Maria? Printr-un hocus-pocus similar putea ca dintr-o dată să-l facă pe Iisus cel matur apărând și predicând în mijlocul mulțimilor.

Pe urmă, ar mai fi spinoasa problemă a vârstei. Tot aceiași care spun că Iisus este fiul lui Dumnezeu, spun în același timp că Iisus a existat dintotdeauna, la fel ca și Dumnezeu. Ce fel de fiu este acela care are o vârstă similară cu a tatălui său? Și cam cum ar arăta un consiliu de familie, între Dumnezeu-tatăl și Dumnezeu-fiul, în care tatăl îi spune cam așa: „Fii atent, băiete, acum îl trimit pe Sfântul Duh să o lase gravidă pe maică-ta, Maria, ca să te naști tu peste 9 luni”? Are sens?

Toate aceste întrebări cât se poate de legitime nu par să-i preocupe pe credincioși. Din contră, li se pare chiar jignitor să le pui. În cazul rar în care vreunul răspunde, o face cam în felul următor (citez de pe un forum):

Dumnezeu dorea un Mântuitor al oamenilor, așa încât a făcut-o pe Maria gravidă cu Iisus, care era fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu putea să facă acest lucru pentru că este Dumnezeu.

Clar, nu-i așa? Explicația este simplă, e fiu pentru că e fiu, pentru că așa dorea Dumnezeu care face ce vrea mușchii lui.

Unii vor spune că termenul de fiu este într-un sens pur spiritual, imaterial, asemănător relației dintre un maestru și discipolul său preferat, ucenicul său. Ar fi cineva care îți împărtășește ideile, cunoștințele, practicile. Ce înseamnă asta? Că în creierul omului Iisus cumva au fost introduse toate acele cunoștințe pe care le are Dumnezeu, tatăl lui? Înseamnă asta că Dumnezeu, dacă are chef, chiar în clipa asta poate să-i transforme creierul lui Gigi Becali, să zicem, și Gigi ar fi din acel moment „fiul lui Dumnezeu”? Sau poate că transformarea este posibilă doar în momentul concepției? Sau Dumnezeu are o limitare la numărul de ucenici-fii pe care îi poate avea? Unul și basta?

Indiferent cum o iei, indiferent cum o sucești, oricâtă bunăvoință ai avea ajungi la niște caraghioslâcuri de toată jena. Nu ai cum să potrivești noțiunea de fiu în contextul unui Creator imaterial și etern. Este suficient de penibil să-ți închipui o entitate imaterială și eternă, care face totul din nimic prin simpla putere a voinței. A-i mai asocia și un fiu trece deja în sfera patologicului. În cazul în care a existat, Iisus a fost un om ca oricare, cu doi părinți și ei oameni, la fel ca oricare dintre noi. Poate o fi fost un tip isteț, un bun orator, poate o fi avut niște idei interesante pentru vremea respectivă. Nu este exclus. Dar atât și nimic mai mult. Când o iei pe panta cu familia dumnezeiască, alcătuită din 3 membri care erau unul singur, e clar că ți s-a tocit complet simțul critic și că ai ajuns să iei absurdul drept normalitate. Singurul motiv pentru care creștinii respectivi nu realizează acest lucru este acela că nu sunt capabili să judece din exterior, să privească aceste lucruri cu o minte lipsită de prejudecăți și care nu a dat în amorțeala repetării unei tâmpenii de nenumărate ori.

Popularity: 49%

 

Articole similare (listă generată automat)

  1. Obişnuirea cu absurdul (II)
  2. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
  3. Kalam-itatea se chema Rex (partea I)
  4. Conflictul dintre ştiinţă şi religie
  5. Nu am devenit ateu
  6. De ce nu-i convingem?