Dumnezeu se ascundea în lobul temporal

Neuroteologia este o disciplină relativ nouă, chiar dacă termenul în sine a fost folosit sporadic încă din 1960, ce e drept, mai mult în sens filozofic decât științific. Ideea este de a stabili o corelație între experiențele subiective care pot fi încadrate în categoria spiritualitate – trăiri religioase, și activitatea cerebrală care (probabil) le generează.

Faptul în sine că există o legătură între activitatea creierului și trăirile mistice este cunoscut de mult timp. Se știe că există forme de epilepsie temporală în care subiectul este asaltat de imagini și idei halucinatorii de tip religios. Destul de frecvent, epilepsia temporală este marcată prin trăiri de tip transcendental și hiper-religiozitate. Cei care suferă de această boală ajung invariabil să fie persoane deosebit de credincioase, convinse că l-au „atins” pe Dumnezeu.

Împăratul Constantin este unul dintre primele exemple documentate. Înaintea bătăliei de la Podul Milvian din anul 312 a avut o criză în timpul căreia a „văzut” o cruce pe cer, cu inscripția In hoc signo vinces (aproximativ cu acest semn vei câștiga). După câștigarea bătăliei, a transformat creștinismul în religia oficială a Imperiului Roman, fiind convins că tocmai fusese contactat de Dumnezeul creștin. Ca să vezi cum se scrie uneori istoria … 😛

Poate cel mai celebru caz de epilepsie temporală este cel al lui Dostoievski, cel care a descris în amănunt zeci de crize pe care le-a avut, atât în mod direct în jurnale și scrisori, cât și indirect prin intermediul personajelor din romanele sale. Nu este de mirare că era și el o persoană profund religioasă, luând niște halucinații temporale drept semne divine. Descrierile sale amănunțite, atât ale crizelor epileptice propriu-zise, cât și ale stării scurte care precede criza de lob temporal (așa numita „aură epileptică”), sunt și astăzi prezente în unele tratate de neurologie, ca model. În cazul său, uneori criza de lob temporal se extindea și spre aria Broca, importantă pentru vorbire, rezultând în episoade de disfazie post-ictală (era incapabil să vorbească coerent o perioadă după încetarea atacului epileptic). Din păcate, fiul său a moștenit boala sub o formă mai gravă (epilepsia temporală are uneori tendințe ereditare) și a decedat la vârsta de 3 ani. Iată cum descrie Dostoievski o astfel de aură:

Aerul era plin de un zgomot puternic și am încercat să mă mișc. Am simțit că Raiul se cobora asupra Pământului și că m-a cuprins în interiorul său. Chiar l-am atins pe Dumnezeu. A intrat în mine; da, Dumnezeu există! – am strigat. Voi toți, oamenii sănătoși, nu aveți idee ce bucurie este bucuria pe care o simțim noi epilepticii în secundele dinaintea unui atac. Mahomed, în Coran-ul său, spune că a văzut Paradisul și a intrat în el. Toți oamenii ăștia proști-deștepți sunt siguri că a fost un mincinos și un șarlatan. Dar nu, el nu a mințit, el chiar a fost în Paradis în timpul unui atac de epilepsie; a fost o victimă a bolii exact așa cum sunt și eu. Nu știu dacă această bucurie va dura secunde sau ore sau luni, dar credeți-mă, nu aș schimba-o pentru toate desfătările lumii.

Este dezarmant să realizezi că un individ de calibrul lui Dostoievski, recunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile, nu a reușit să facă diferențierea între niște stări subiective halucinatorii și realitate. Este și mai grav dacă stai să te gândești că, aparent, un număr foarte mare dintre liderii și fondatorii unor religii importante nu erau altceva decât niște bolnavi exaltați de trăirile din timpul unor manifestări al căror substrat neurologic este atât de evident astăzi.

Unul dintre pionierii cartografiei cerebrale, neurochirurgul Wilder Penfield, a reușit să producă senzații subiective de tip mistic-religios-transcendental prin stimularea intra-operatorie a unor arii cerebrale din zona temporală. Experiențele sale au sugerat faptul că trăirile religioase nu sunt rezultatul interceptării de către creier a unor mesaje venite de undeva, pe o cale necunoscută, de la „divinitate”, ci sunt produse de celulele cerebrale în sine – constatare care îi deranjează teribil de mult pe cei religioși.

Mai recent, o mulțime de studii folosind metode neuroimagistice moderne au reușit să găsească o asemenea corelație între trăirile mistice și zonele cerebrale care sunt activate în timpul lor. Zonele respective sunt cu atât mai active și mai excitate cu cât persoana în sine este mai religioasă și mai înclinată spre experiențe mistice în general. Desigur, corelația nu înseamnă obligatoriu că respectiva arie cerebrală generează senzația. Așa cum le place teiștilor să-și imagineze, poate că, de fapt, creierul este doar un soi de receptor al unor „unde” misterioase care-l pun în legătură pe individ cu Creatorul. Dacă acesta ar fi adevărul, ar însemna ca acele stări să nu poată fi produse în laborator, la comandă, ci ele să existe doar când sosesc „undele”. Ar mai fi și varianta unui dumnezeu deosebit de șugubăț, care stă la pândă și trimite mesajul tocmai când cercetătorii stimulează aria cerebrală cu pricina.

Michael Persinger s-a ocupat de aceste studii timp de câteva decenii, și a ajuns la niște concluzii cel puțin interesante. Acum câteva săptămâni a fost difuzată prima serie dintr-un nou film de popularizare a științei, intitulat Through the Wormhole. Mi se pare destul de reușit, vi-l recomand. Despre dispozitivul folosit, „God helmet”, se poate citi pe scurt aici.

Ipoteza conform căreia aria cerebrală răspunzătoare de aceste senzații transcendentale s-ar fi dezvoltat treptat, pentru a contracara anxietatea produsă de realizarea progresivă a faptului că moartea este inevitabilă, mi se pare foarte plauzibilă. Încă de mult s-a sugerat faptul că aspectul ubicuitar al credinței în societățile umane nu poate fi explicat satisfăcător decât de o componentă evoluționistă, o presiune selectivă care a existat la un moment dat, care favoriza pe cei cu înclinații mistice. Este interesant și că o parte din senzațiile subiecților se apropie de cele de tip OBE, despre care discutam într-un articol anterior.

În orice caz, concluziile de mai sus ar trebui să pună pe gânduri pe cei care încă își mai imaginează că au dialoguri cu prieteni imaginari celești. S-ar putea ca, de fapt, să se rezume totul la o arie temporală ceva mai activă. Ca de obicei, adevărul este logic, elegant, și cât se poate de lipsit de gogomănii supranaturale.