Despre profeţii

Conform dicționarelor, un profet (sinonim proroc, sau prooroc) este un individ care este capabil să prezică viitorul ca urmare a informațiilor care i-au fost insuflate pe cale supranaturală de către dumnezeu. Uneori boss-ul îi spune direct ce se va întâmpla, alteori prin intermediul unor viziuni. Indiferent care este metoda, profetul ajunge să cunoască lucruri despre viitor pe care le comunică celorlalți, așa numitele profeții.

Pentru mulți teologi, presupusa existență a unor profeții biblice îndeplinite reprezintă o dovadă a faptului că există, într-adevăr, un dumnezeu care a ales această ciudată metodă de a face cunoscute unor aleși ai săi informații despre viitor. Nu sunt expert în Biblie și ca urmare nu pretind că aș fi petrecut mult timp analizând pasajele care se pretind a fi profetice. Se pare că meseria de profet era foarte la modă acum vreo 2000 de ani, cam cum ar fi cea de analist politic astăzi. Erau o mulțime de profeți, tare pricepuți. Totuși, am citit destul despre acest subiect pentru a realiza fragilitatea argumentului. Doresc să mă refer la câteva puncte principiale legate de ideea în sine a profeției, fără a intra în amănunte pe care oricine le poate găsi online.

1. Pentru a afirma că X este o profeție îndeplinită, trebuie să existe dovada faptului că evenimentul anticipat chiar s-a produs, în realitate. Nimic nu este mai ușor decât să scrii o poveste în care se petrec lucruri pe care le-ai anticipat într-o altă poveste. Pe nimeni nu impresionează faptul că în Terminator 3 se petrec evenimente anticipate în Terminator 1, și asta deoarece evenimentele respective sunt fictive. Nimeni nu crede că a fost o mână divină acolo, în schimb dacă în loc de Terminator se pune Vechiul și Noul Testament, brusc capătă greutate în ochii unora. Pe tot cuprinsul NT este evidentă preocuparea autorilor anonimi de a căuta cât mai multe potriviri cu fragmente din VT, pentru a justifica pretențiile mesianice ale lui Iisus. Această strădanie atinge în unele cazuri ridicolul, ajungând să răstălmăcească VT și să transforme în profeții fragmente care nu aveau nimic de-a face cu așa ceva. De altfel, numeroase exprimări evidențiază clar intenția de a forța potriviri acolo unde nu există – cutare a făcut cutare lucru pentru ca să se îndeplinească ce scria în cutare verset din VT. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 10 Comments on Despre profeţii

Theological lunacy

Știu că este penibil să fii nevoit să discuți despre niște lucruri elementare, așa cum o voi face eu în cele ce urmează. Ar trebui ca orice individ cu o vârstă de peste 10 ani, cu o brumă de educație și un intelect măcar mediocru să cunoască pe deplin cele de mai jos. Dacă ar fi așa, articolul nu și-ar avea rostul. Din păcate, discuțiile și argumentele prezentate de unele persoane, în special din sfera teistă, m-au convins că nu înțeleg principiul elementar expus în cele ce urmează.

Voi porni de la un exemplu. Să presupunem că badea Gheorghe, un cioban analfabet din vârful munților, are niște dureri de piept, ajunge pe mâna medicilor la un spital oarecare, și după investigații amănunțite este informat că este necesar să i se facă un by-pass coronarian, pentru că altfel îl paște un infarct miocardic major care s-ar putea să-l coste viața. Este foarte posibil ca pentru badea Gheorghe toți acești termeni să sune ca o limbă străină. Mai mult ca sigur, el nu știe ce este acela un by-pass coronarian, și exprimarea procedurii în engleză drept CABG (coronary artery bypass graft) nu-l va ajuta. Pacientul nostru va solicita o explicație care să-l lămurească cu privire la natura bolii sale și a intervenției la care urmează să fie supus.

Poate că un chirurg cardiovascular îi va explica faptul că acel by-pass este un procedeu care folosește un alt vas de sânge pentru a alimenta teritoriul vascular situat distal de obstacolul din interiorul unei artere coronare. Acel vas de sânge folosit ca și cale derivativă este frecvent artera mamară internă, sau poate fi recoltat dintr-o venă safenă. Dacă este amabil, doctorul nostru s-ar putea să-i arate și o imagine ca să-i ușureze explicația, ceva de genul celei din stânga.

S-ar putea însă ca ideea de coronară blocată să nu fie suficientă pentru a-l lămuri pe pacient. El nu știe nici măcar ce este aceea o coronară. În acest caz, medicul va merge cu un nivel mai jos cu explicația, definind coronarele ca niște artere care au rolul de a vasculariza inima. Dacă și termenul de arteră îi este necunoscut, i se va explica faptul că arterele și venele sunt vase de sânge, și diferența dintre ele este aceea că arterele duc sângele oxigenat spre organul țintă (periferie), în timp ce venele sunt vasele prin care sângele face drumul întors către inimă. Dacă și conceptul de vas de sânge este deasupra nivelului de cunoștințe al bietului ciobănaș, cel care îl educă va fi nevoit să mai coboare un nivel, și să ofere explicația privitoare la rolul de tuburi (sau conducte) al acestora. La un moment dat se va ajunge la niște lucruri suficient de simple încât să intre în aria de cunoștințe a celui care întreabă – de exemplu este probabil că înțelege și cunoaște ideea de țeavă, sau de curgere a unui lichid printr-un tub. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 31 Comments on Theological lunacy

Chelnerul şi opţiunile morale

Întâmplarea s-a petrecut la începutul anilor `90. Eram cu o „gașcă” de vreo 12 tineri cu vârste între 20 și 30 de ani, băieți și fete, pe litoralul românesc. Într-o seară ne-am hotărât să mergem să luăm masa pe o terasă ceva mai selectă dintr-o altă stațiune, unde cântau și câteva trupe bune, precum Holograf și Cargo. Zis și făcut.

Întâmplarea face că am nimerit cel mai nesimțit și idiot chelner din câți am văzut eu vreodată. Poate era recent angajat, că altfel nu pot să-mi explic cum ar fi putut rezista în branșă cu atitudinea pe care a avut-o. În primul rând, timp de vreo 30 de minute pur și simplu ne-a ignorat, nu a existat deloc prin zona mesei noastre. Apoi, a apărut cu o figură de lehamite, de-a dreptul supărat și scârbit că trebuie să ia comanda. Nu avea nici măcar respectul de a vorbi la plural, se exprima ceva de genul „hai, șefu`, te-ai hotărât cu desertu` ăla? … da` tu aia din spate ți-ajung două felii de pâine, ca să nu mai fac un drum …”. La început a fost amuzant, eram bine dispuși, și chiar făceam bancuri (în lipsa lui) comparându-l cu chelnerul din nemuritoarea comedie The Party, cu Peter Sellers. Măcar ăla era beat, avea o scuză. În fine, de la un timp a început să ne calce pe bătături. Nu era nicăieri de găsit, unul din felurile comandate a fost rece (probabil făcut cu o oră în urmă) și a refuzat să-l schimbe. S-a apucat să facă glume nesimțite pe seama decolteului unei fete (de parcă ar fi fost colegi). Când l-am rugat să aducă niște șervețele a zis că ne-a adus destule deja, și că nu e vina lui că nu știm să mâncăm civilizat. Abia l-am oprit pe un coleg mai iute la mânie, era gata să-l ia la șuturi. N-o mai lungesc, chelnerul a avut un comportament execrabil. Ca urmare, am solicitat ceva de genul Condica de sugestii și reclamații – ne-a spus că nu au așa ceva. Am cerut să vorbim cu șeful de tură sau de restaurant, ne-a spus să-l căutăm singuri. Continue reading

Category: Moralitate | 17 Comments on Chelnerul şi opţiunile morale

Obişnuirea cu absurdul (I)

Cu câteva decenii în urmă, atunci când am discutat prima dată în contradictoriu cu persoane care profesau credință în dumnezeu, am fost realmente șocat să constat faptul că simțul lor critic era complet tocit în privința anumitor termeni și concepte cu care erau familiarizați. Practic, niște idei care mie mi se păreau cu totul și cu totul absurde, lor nu le ridicau niciun soi de semn de întrebare. Uneori, prin întrebările pe care le formulam, reușeam măcar pentru scurte perioade de timp să-i fac să înțeleagă că e ceva în neregulă cu anumite porțiuni din worldview-ul lor personal. De cele mai multe ori însă uitau episodul respectiv și reveneau la vechea inerție.

Atunci când auzi suficient de frecvent o aberație, de la suficient de multe persoane, spusă pe un ton suficient de serios, încetezi la un moment să o mai recunoști ca atare. Acest lucru este cu atât mai valabil cu cât familiarizarea cu acea idee s-a produs mai timpuriu, în anii copilăriei. Dacă trăiești într-un trib în care toată lumea îți spune că în timpul nopții Soarele se odihnește de partea cealaltă a versantului muntos pe care-l vezi la orizont, vei ajunge rapid să vezi acest lucru ca pe unul firesc. Vei înceta să-ți pui o întrebare simplă precum „de ce ar trebui Soarele să se odihnească, că doar nu este o persoană care obosește”, sau una precum „ce se întâmplă noaptea cu cei care trăiesc dincolo de munte, văd un Soare care doarme?”.

Știu că exemplul pare pueril, poate chiar forțat, dar este numai și numai din cauză că ideea respectivă nu este la ora actuală prezentă în societatea modernă în care trăim. În schimb, suntem intoxicați cu aberații religioase care au încetat să ridice semne de întrebare în mintea celor infectați cu microbul respectiv. Lucruri pe care cei mai mulți credincioși le văd drept absolut normale, sunt de fapt de un absurd grotesc. Chiar recent am văzut un material video făcut de Dawkins la o școală musulmană din UK, unde câteva eleve silitoare spuneau cât se poate de serios că apa proaspătă nu se poate amesteca cu cea sărată. De ce? Pentru că așa spune Coranul. Orice musulman știe asta. Nu și-au pus nicio clipă problema că e ceva în neregulă cu ideea respectivă, că un simplu test arată cât este de falsă. Expresia cea mai tipică a acestui tip bolnăvicios de gândire (mai bine zis lipsa gândirii) este sintetizată în binecunoscuta exprimare americană „God said it – I believe it – that settles it!”. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 29 Comments on Obişnuirea cu absurdul (I)

Cum definim termenul „a şti”?

Ce înseamnă „a ști” ceva? Din toate sensurile enumerate în dicționar mă interesează unul anume: „a fi sigur, a avea certitudine de ceva”. Însă în ce măsură se poate vorbi de certitudine, unde prin certitudine înțeleg 100%? Singura certitudine poate fi una matematică sau care ține de logica formală, atunci când pornind de la o ipoteză, într-un anumit context axiomatic, ajungi la o concluzie care este 100% adevărată. Când însă discutăm despre orice altceva, nu putem avea decât o cunoaștere cu un anumit grad de probabilitate a ceea ce afirmăm. Acea probabilitate se poate apropia de 100%, dar nu ajunge acolo. Dacă nu de altceva, este suficient să ne imaginăm că ar fi teoretic posibil să trăim într-o realitate simulată, de tip Matrix, și tot ceea ce considerăm ca real să fie doar niște biți de informație dintr-un supercomputer.

Așadar, aș putea să mă exprim în felul următor: cred că mâine va ploua și acord afirmației mele o probabilitate de 75%.  Spun asta deoarece este foarte înnorat, par a fi nori de ploaie, și buletinul meteo anunță ploi în zona în care locuiesc. Totuși, au mai fost situații similare în care nu a plouat, așa că 75% mi se pare o estimare corectă. Sau, aș putea spune: cred că mașina mea se află în parcare cu o probabilitate de 95%. Poate acord 5% faptului că cineva mi-a furat-o între timp, sau a luat-o nevasta care are o cheie de rezervă, sau am lăsat-o în altă parte. O altă afirmație: cred că molecula de apă conține doi atomi de hidrogen și unul de oxigen și acord acestei afirmații o probabilitate de 99,99%. Ar fi cu totul și cu totul uimitor ca știința să se înșele în acea privință, sau ca eu să fac vreo confuzie cu o altă substanță, însă nu este imposibil.

Întrucât suntem oameni, nu roboți sau computere, avem tendința de a ne simplifica limbajul prin evitarea unor exprimări riguroase, dar lungi și greoaie. Atunci când probabilitatea pe care o acordăm respectivei afirmații trece de un anumit prag, devine OK să folosim termenul „știu”. Putem de comun acord să stabilim care ar fi pragul, poate 90%, poate 95%, poate mai mult, dar cert este că trebuie să existe unul peste care folosirea termenului „știu” este permisă. Dacă nu ar fi așa, am putea scoate cuvântul „știu” din limbaj. Continue reading

Category: Argumente filozofice | LEAVE A COMMENT

Nici indienii nu sunt mai breji

În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile  empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Neurologie, New Age & alte tâmpenii similare, Religie şi societate | 6 Comments on Nici indienii nu sunt mai breji

Unul dintre instrumente?

Titlul blogului (Prin filtrul rațiunii) nu este întâmplător. Cred că esența disputei dintre pozițiile teiste și cele ateiste se rezumă de fapt la modul în care sunt înțelese metodele de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Metoda științifică, bazată pe raționalismul de tip empiric, este fundamentul realizărilor moderne, de la Galileo încoace. De-a lungul timpului însă apologeții creștini și chiar anumiți filozofi au sugerat și alte metode, să le spunem alternative, precum credința, revelația sau tradiția. Validitatea conceptului de dumnezeu depinde în cel mai înalt grad de validitatea metodelor alternative de mai sus, și în special validitatea credinței, sau a ceea ce denumeam f-credința.

Rațiunea poate fi definită în sensul cel mai larg drept capacitatea de a extinde aria cunoașterii pornind de la niște date existente, prin folosirea mijloacelor de natură logică (deductiv sau inductiv). Caracteristica fundamentală a rațiunii este claritatea. Capacitatea de a raționa este specifică omului, și este, după părerea mea, cel mai prețios dar cu care ne-a înzestrat evoluția. În lipsa rațiunii este imposibil nu doar progresul cunoașterii științifice, ci și orice discurs inteligibil. Chiar și cei care caută să sugereze că importanța rațiunii ar fi una mult mai redusă decât este general acceptat în lumea modernă, folosesc (sau mai bine spus încearcă să folosească) argumente de tip rațional pentru a-și dovedi punctul de vedere. Este oarecum amuzant să constați că atacă tocmai pârghia pe care o folosesc pentru a dovedi ceva. Este ca și cum cineva ar striga în gura mare că e mut.

Eu resping teismul pentru că, din punctul meu de vedere, nu există nici măcar un singur argument rațional în favoarea sa, și pentru că nu recunosc legitimitatea vreunei alte metode, precum f-credința. Pentru mine, credința este un exemplu de lașitate intelectuală, un exemplu de frică, de predare necondiționată în fața unor speranțe deșarte sau instincte necontrolate. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 35 Comments on Unul dintre instrumente?

Despre întrebări cu şi fără sens

O parte din problemele care apar la discuțiile interminabile dintre teiști și atei sunt generate de formularea de către cei din prima categorie a unor întrebări cărora nu li se poate răspunde, pentru că nu au sens.

Există multe cauze pentru care nu se poate răspunde unei întrebări, în afara celei „normale” (necunoașterea răspunsului). Două dintre aceste cauze sunt evidente de la bun început. O structură gramaticală defectuoasă, neinteligibilă, sau eliptică de tipul „Când poate mai frumos?” ar fi o situație. O structură incoerentă logic de tipul „Cu cât este lacul mai adânc decât verde?” ar fi a doua situație. Însă nu sunt acestea tipurile de greșeli pe care le fac teiștii, evident. Lipsa de sens a unor întrebări puse de ei are cauze mai subtile, însă nu prea dificil de identificat la o examinare atentă. Mă voi referi la câteva categorii comune pe care le-am observat, cu câte un exemplu pentru fiecare.

1. Foarte frecventă este situația în care întrebarea presupune axiomatic o situație ca fiind cea naturală, fără a se oferi motive pentru acea presupoziție. Exemplul celebru este întrebarea atât de dragă teologilor și unor filozofi „De ce există ceva în loc de nimic?”. Întrebarea presupune că situația de normalitate ar fi inexistența, lucru care nu poate fi demonstrat și nici măcar nu poate fi acceptat intuitiv. Poate cineva să-și imagineze cum ar fi … nimicul? În plus, în lumina cunoștințelor actuale din domeniul cuanticii, nimicul este starea cea mai puțin stabilă, cea mai neverosimilă. Așadar, și logic, și științific, este firesc să presupui mai degrabă existența decât inexistența. Ca urmare, presupunerea de la care pornește întrebarea este greșită. Este ca și cum ai întreba din ce cauză nu a explodat încă planeta Jupiter (de parcă ar fi normal să explodeze). Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 11 Comments on Despre întrebări cu şi fără sens

O zi de lucru

Având în vedere calitățile și defectele mele native, s-ar putea ca meseria de medic să nu fi fost cea mai strălucită alegere, și spun asta cu toate că mă consider suficient de bine pregătit profesional. Fără îndoială că aș fi reușit mult mai mult în domenii mai strâns legate de științele exacte, unde am excelat întotdeauna. Pe de altă parte, dintre toate ramurile medicale, neurologia este singura care mi se potrivește, și dacă aș fi din nou student la medicină, aș alege-o din nou, fără ezitare. Înțelegerea modului în care lucrează sistemul nervos central și tabloul patologiei neurologice mă fascinează la fel de mult ca pe vremea când făceam cunoștință cu scrierile lui Oliver Sacks” Ați citit The Man Who Mistook his Wife for a Hat? Dacă nu, merită să o faceți. Sunt niște descrieri de cazuri care te lasă cu gura căscată. Ați văzut excepționalul film bazat pe una din experiențele sale, Awakenings, cu Robert de Niro și Robin Williams? Adăugați-l pe listă. Continue reading

Category: Argumente ştiinţifice, Neurologie | 19 Comments on O zi de lucru

Conflictul dintre ştiinţă şi religie

În ultimul timp există discuții destul de aprinse pe forumuri și prin presă despre relația care există între știință și religie. Dezbaterea este veche, însă pare să se acutizeze în parte și datorită punctelor de vedere radicale exprimate de reprezentanții „noului ateism”, urmate, firesc, de riposta celor care nu le împărtășesc.

Există un conflict sau nu? Răspunsul „nu există” este îmbrățișat la ora actuală de marea majoritate a credinicioșilor și de o parte a ateilor și agnosticilor (denumiți acomodaționiști). Conform acestora, știința și religia nu se află în conflict deoarece răspund unor întrebări diferite, sau se adresează unor sfere diferite ale cunoașterii. Voi prezenta principalii piloni pe care se sprijină acest punct de vedere, și motivele pentru care-l consider profund eronat.

Fără îndoială că trebuie pornit cu deja celebrul principiu al NOMA (non-overlapping magisteria). Justificările actuale sunt cel puțin parțial sinonime cu cea formulată de Stephen Jay Gould (de altfel un binecunoscut ateu, cercetător evoluționist) în 1999:

Știința încearcă să documenteze caracterul factual al lumii naturale, să dezvolte teorii care coordonează și explică acele fapte. Religia, pe de altă parte, operează în domeniul diferit dar la fel de important al valorilor, scopurilor și semnificațiilor umane – subiecte asupra cărora domeniul factual al științei ne poate ilumina, dar nu le va putea niciodată lămuri pe deplin. În mod similar, oamenii de știință sunt nevoiți să lucreze cu principii etice, unele specifice profesiei lor, dar a căror validitate nu poate fi dedusă din descoperirile științifice în sine. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 19 Comments on Conflictul dintre ştiinţă şi religie

Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită Continue reading

Category: Diverse, Moralitate, Religie şi societate | 47 Comments on Pro-miserable-life

Cum e cu apelul la autoritate?

Dacă ne referim la societățile omenești primitive de acum câteva mii sau zeci de mii de ani, vom avea imaginea unor indivizi practic uniformi în ceea ce privește cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Sigur, nu este exclus ca unul să fi știut ceva mai mult despre confecționarea săgeților, și altul să fie oarecum mai talentat la analiza urmelor lăsate de pradă, în timp ce un al treilea știa mai multe cântece. Însă, în linii mari, diferențele erau minore și cam oricare adult putea răspunde la fel de „bine” la orice tip de întrebare ca și oricare altul. Diversificarea îndeletnicirilor umane a dus treptat la nașterea a din ce în ce mai multe domenii ale cunoașterii, și odată cu ele la apariția unor „experți”, a unor persoane care se pricepeau mai bine decât restul într-un anumit domeniu. Totuși, chiar și în perioada renascentistă mai existau exemple de personalități care erau echivalentul unei enciclopedii a vremii, având cunoștințe avansate în domenii cât se poate de variate, de la matematică până la literatură, astronomie, arte, mecanică, sau medicină. Termenul consacrat în literatura anglo-saxonă este acela de „polymath”, și poate că cel mai strălucit exemplu este cel al lui Leonardo da Vinci. Nu cred că astăzi ducem lipsă de persoane cu o arie foarte largă de interese, sau de persoane cu o inteligență și capacitate de muncă cu totul ieșite din comun, însă devine practic imposibil să ai cunoștințe avansate în domenii diferite, datorită progresului extraordinar al cunoașterii umane (în primul rând al cunoașterii științifice). Este practic imposibil să fii expert în genetică, programare Java, aerodinamică și bucătăria chinezească în același timp (asta ca să dau niște exemple la întâmplare). Există din ce în ce mai mult o specializare și o supraspecializare în domenii din ce în ce mai înguste, pe măsură ce „adâncimea” cunoștințelor crește. Intuitiv, nu este greu de înțeles ceea ce se întâmplă. Există o limitare, un volum maxim de informații și cunoștințe pe care o persoană le poate asimila și prelucra constructiv. Acel volum poate fi ocupat de cunoașterea superficială a unui număr mai mare de ramuri, sau de cunoașterea profundă a unui număr mai redus de ramuri. Din moment ce ramurile cresc permanent, pentru a deveni expert într-una dintre ele ești nevoit să renunți la explorarea celorlalte. Pentru a parafraza o cunoscută vorbă de duh, situația stă cam în felul următor: omul modern tinde să știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până când va cunoaște totul despre nimic.  😀 Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 2 Comments on Cum e cu apelul la autoritate?

Model moral?!

În cele ce urmează voi ignora complet polemica legată de istoricitatea evreului Yeshua, mai bine cunoscut pe la noi sub pseudonimul Iisus Hristos. Voi ignora și pretenția caraghioasă a unora că acest profet ar avea vreo legătură de rudenie cu ditamai Creatorul universului. De altfel, termenul de „fiu” nici măcar nu știu să aibă vreun sens în afara celui biologic, din lumea animală. Pentru niște primitivi extrem de superstițioși de acum 2000  de ani, care purtau dueluri de genul „zeul meu e mai tare ca al tău”, era firesc să creadă că zeii au urmași care le calcă pe urme. Pentru cei care nu sunt infectați cu microbul religios creștin, toată povestea este parcă desprinsă din emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite”. Dar, hai să lăsăm deoparte toate aceste idei (amuzante pentru un om cu capul pe umeri), și să presupunem că personajul nostru chiar a existat, și chiar a făcut și a spus ceea ce  ne relatează autorii Noului Testament.

Ignorând așadar tot ambalajul mistic pueril, aș dori să mă refer strict la valoarea ca model moral a lui Iisus. Așteptările sunt foarte mari, din moment ce există sute de milioane de oameni care consideră că exemplul oferit este desăvârșit, un adevărat ideal. Chiar și creștinii mai răsăriți, care nu cred în prostioarele cu de-alde mămica virgină și mersul pe apă, consideră că merită să ne scoatem pălăria în fața modelului oferit ca ghid de comportament și concepție asupra lumii și societății. Ba chiar mai mult, și unii atei par să considere că, vorbind strict de moralitate, Iisus este un exemplu pozitiv. Eu cred că toți acești oameni perpetuează un mit, provenit dintr-o interpretare foarte partizană cu vechi state de plată, și dintr-o citare selectivă a fragmentelor care corespund imaginii pe care Biserica creștină dorește să o avem asupra personajului în chestiune. Mitul stă la baza conceperii de către unii a moralității ca având o sursă divină.

Departe de mine ideea de a sugera că cele atribuite lui Iisus sunt lucruri în întregime rele, ba chiar aș susține că probabil, per total, există mai multe idei pozitive decât negative. Însă despre cele pozitive s-a spus și s-a scris destul. Cele pe care eu le consider negative sunt trecute cu vederea, cu toate că, așa cum se va vedea, unele sunt definitorii pentru Iisus și „menirea” lui. În cel mai bun caz se poate spune că ar fi reprezentat o poziție decentă PENTRU VREMEA SA, nicidecum pentru standardele de astăzi. Cred că e timpul să demontăm imaginea roz-bombon care se atribuie acestui personaj. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Moralitate | 10 Comments on Model moral?!

Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)

Am discutat în prima parte motivele pentru care argumentele filozofice folosite de teologi nu au niciun soi de relevanță asupra credinței celor mulți, deoarece sunt incapabile să facă vreo conexiune între eventuala forță creatoare (dacă există) și tipul concret de dumnezeu imaginat de practicanții diferitelor religii. Spuneam atunci că mă voi referi în particular la cel mai modern și mai popular argument, așa-zisul argument cosmologic Kalam.

În esență, argumentele cosmologice doresc să demonstreze existența unei ultime cauze, pe care o denumesc dumnezeu. Deoarece în forma lor tradițională au fost de mult dovedite ca inadecvate, teologii moderni precum W. L. Craig au încercat să aducă îmbunătățiri care să elimine vechile critici. Argumentul Kalam se prezintă sub forma unui silogism. Premisele sale sunt următoarele:

1. Orice lucru care are un început (care începe să existe) are o cauză.

2. Universul a început să existe.

Din cele două premise de mai sus se deduce concluzia:

3. Ca urmare, și Universul are o cauză, iar acea cauză o denumim dumnezeu. Cauza, în mod evident, trebuie să fie exterioară universului.

În felul în care este formulat, silogismul este ușor de înțeles și corespunde pe deplin intuiției noastre. Faptul că este atât de intuitiv, de bun-simț, este tocmai ceea ce ne împiedică să-i vedem șubrezenia, la prima vedere. Cum spunea Dan Dennett, argumentul ia niște intuiții pe care le-am dobândit din observarea evenimentelor banale de zi cu zi, și le transferă în sfera cosmogoniei unde, la fel ca și în sfera mecanicii cuantice, asemenea intuiții sunt egale cu zero. Legitățile care guvernează particulele subatomice contrazic în mod flagrant ceea ce ne spune intuiția și bunul simț, și fizicienii ne asigură că și la nivel de macrocosmos lucrurile stau la fel. Idei precum relativitatea timpului, sau natura singularității, sau existența unei entități de o vârstă finită dar fără început temporal sunt pe cât de străine înțelegerii noastre intuitive, pe atât de adevărate din punct de vedere fizic și matematic.

Voi trece la analiza concisă a câtorva puncte unde premisele argumentului Kalam „scârțâie”. Evident, aproape toate argumentele de mai jos au fost menționate deja de diverși gânditori, eu nu fac decât să încerc să le sistematizez și să le prezint într-o formă simplificată. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 38 Comments on Kalam-itatea se chema Rex (partea a II-a)

COMT şi altruismul

Catecol-O-metil transferaza (COMT) este o enzimă implicată în metabolizarea neurotransmițătorilor catecolaminici (dopamina, adrenalina și noradrenalina). În organism se găsește sub două forme, una mai lungă denumită MB-COMT (membrane-bound COMT), produsă mai ales în creier, și alta mai scurtă, S-COMT (soluble COMT), prezentă în ficat, rinichi și sânge. COMT are o activitate importantă în zona prefrontală, cea care este legată de personalitate, inhibiții/dezinhibiții, planificare, comportament în societate, emoții și memoria de scurtă durată. Am menționat tangențial aceste lucruri în cazul pacientului M.P..

În prezent cunoaștem localizarea genei care este responsabilă de sinteza COMT. Gena COMT (lipsă de imaginație la alegerea denumirii) se află pe brațul lung al cromozomului 22, mai exact 22q11.21-q11.23 (între pozițiile 11.21 și 11.23). Sau, ca să vă faceți o idee asupra nivelului preciziei cu care lucrează geneticienii astăzi, gena ocupă bazele azotate numerotate de la 19.929.262 la 19.957.497.

Se cunoaște de ceva timp că modificări genetice care afectează acea porțiune duc la o susceptibilitate crescută la modificări psihice variate. De exemplu, o afecțiune genetică având ca substrat o deleție a unui fragment din cromozomul 22 duce la o prevalență sporită a cazurilor de schizofrenie, depresie, anxietate și tulburări bipolare. Pentru o persoană care înțelege că substratul tuturor proceselor mentale, inclusiv cele psihice, este doar unul biochimic, nu reprezintă nicio surpriză faptul că alterarea unei gene care răspunde de inactivarea unor neurotransmițători are consecințe psihice. Pentru adepții teoriilor dualiste, care văd mintea ca o entitate separată, este mai greu de explicat motivul pentru care o mică modificare genetică duce la schimbarea personalității și chiar tulburări psihice. Continue reading

Category: Dovezi genetice, Moralitate, Neurologie, Psihologie | 24 Comments on COMT şi altruismul

Toate articolele – sistematizat pe categorii

Argumente filozofice

Argumente ştiinţifice

Design prost

Diverse

Dovezi genetice

Experimente

Generalităţi pe teme evolutive

Greşeli de logică

Moralitate

Neurologie

New Age & alte tâmpenii similare

Paleontologie

Psihologie

Religie şi societate

Category: | Comments Off on Toate articolele – sistematizat pe categorii

O tempora! O mores!

Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Cicero deplângea starea de corupție, lipsa moralității și a verticalității contemporanilor săi. Societatea era văzută de marele orator ca fiind în plină decădere morală, și amintirea trecutului îl făcea să suspine nostalgic: O tempora o mores (în traducere aproximativă – ce timpuri! ce obiceiuri!).

Cu 500 de ani în urmă François Villon exclama Mais où sont les neiges d’antan? (unde sunt zăpezile de altădată?), metafora fiind un mod de a ilustra frumusețea trecutului care nu mai poate fi regăsită astăzi.

Cu aproape 150 de ani în urmă, un Eminescu foarte tânăr era disperat de lipsa de talent, cultură, ideal a generației sale, comparativ cu trecutul care dăduse un Alecsandri sau Negruzzi. Și cine ar fi putut să exprime mai frumos durerea decât cel care a scris versurile Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.

Cu 30 de ani în urmă, când eram copil, tema preferată de discuție a bunicilor mei era glorioasa epocă interbelică, în care spiritul național era adevărat, în care oamenii încă mai țineau la tradiții, în care moralitatea era cea care trebuie să fie, în care Regele era garantul libertății și independenței noastre.

Cu 10 ani în urmă, dacă treceai prin cimitirul Ghencea în 26 ianuarie, erai întâmpinat de o gloată de nostalgici care îți explicau cum pe vremea lui Ceaușescu se prețuia munca cinstită, nimeni nu murea de foame, nu eram invadați de străini, muzică rock, droguri, politicieni corupți, pornografie și, în general, toate relele din lume. Aveam timp pentru toate, și cel mai sărac român își permitea un concediu la Mamaia și nu te înjurau tineri cu belciuge în nas sau limbă. Continue reading

Category: Religie şi societate | 9 Comments on O tempora! O mores!

Genele nu mint (partea a IV-a)

În prima parte am explicat sumar modul în care se pot stabili „gradele de rudenie” între diferite specii urmărind secvențele care alcătuiesc structura unei anumite gene, și am arătat că gene diferite confirmă existența unui același arbore filogenetic.

În cea de a doua parte am discutat despre incluziunile endogene retrovirale ca și markeri de netăgăduit ai gradului de rudenie.

Cea de a treia parte a adus o dovadă suplimentară sub forma mutațiilor moștenite în porțiuni nefuncționale ale ADN-ului, prin comparația cărora se confirmă încă o dată existența unuia și aceluiași arbore, similar cu toate celelalte metode.

În postul actual mă voi referi la un alt argument puternic, care a devenit cunoscut și în rândurile nespecialiștilor după folosirea sa de către Ken Miller în celebrul proces care a marcat decesul intelectual, moral și juridic al mișcării ID.

Cei mai mulți oameni au o oarecare idee despre gradul de similaritate dintre genomul uman și cel al cimpanzeului, probabil pentru că au auzit pe undeva vehiculându-se niște procentaje ridicate. Cifra exactă depinde de metoda de comparație folosită, și nu voi intra aici în detalii. Totuși, o imagine, sau chiar mai bine, un filmuleț, creează o impresie mai puternică decât orice numere: Continue reading

Category: Dovezi genetice | 2 Comments on Genele nu mint (partea a IV-a)

Mai inteligenţi? Of course!

Puține lucruri îi supără mai mult pe credincioși decât reamintirea faptului că studiile arată existența unei corelații inverse între coeficientul de inteligență și gradul de religiozitate. Relația se păstrează indiferent dacă se efectuează comparații la nivel de indivizi sau la nivel de țări. Același tip de legătură se găsește și între nivelul educației și religiozitate. Practic, cu cât o persoană este mai inteligentă și cu mai mulți ani „de școală”, cu atât este mai probabil să nu fie religioasă. Dar mai bine să dau un citat ceva mai lung din tătuca Dawkins:

Eforturile susținătorilor de a găsi oameni de știință distinși, moderni, care să fie credincioși, degajă un aer de disperare care generează acel sunet de neconfundat al unor butoaie goale care sunt râcâite. Singurul site care pretinde a prezenta o listă cu „oameni de știință creștini câștigători ai Premiului Nobel” prezintă un număr de 6, dintr-un total de câteva sute de laureați. Dintre aceștia 6, s-a dovedit că 4 nu erau laureați Nobel, iar unul, cel puțin, după cum știu eu cu siguranță, este un noncredincios care merge la biserică din rațiuni de socializare. Un studiu mai sistematic al lui Benjamin Beit-Hallahmi „a descoperit că printre laureații Premiului Nobel pentru știință, ca și printre cei pentru literatură, era prezent un remarcabil grad de ireligiozitate, comparativ cu popoarele din care aceștia provin.”

Un studiu realizat de Larson și Witham pentru prestigioasa revistă Nature, în 1998, a arătat că dintre oamenii de știință americani apreciați ca fiind suficient de distinși pentru a fi aleși în National Academy of Sciences, numai 7% cred într-un dumnezeu personal. Această copleșitoare preponderență a ateilor reprezintă aproape opusul profilului populației americane obișnuite, din care nouăzeci de procente cred într-o ființă supranaturală de un fel oarecare. Cifra referitoare la oamenii de știință mai puțin eminenți, care nu au fost aleși în respectiva academie, este intermediară. La fel ca și la cei distinși, numărul celor credincioși este mai mic, dar cu un procentaj ceva mai puțin dramatic, de patruzeci de procente. Această situație corespunde întocmai cu ceea ce mă așteptam, anume ca oamenii de știință americani să fie mai puțin credincioși decât publicul larg, iar cei mai apreciați dintre ei să fie și cei mai puțin religioși. Ceea ce este remarcabil este opoziția polară dintre religiozitatea publicului american în general și ateismul elitei intelectuale. … Continue reading

Category: Religie şi societate | 15 Comments on Mai inteligenţi? Of course!

Străbunicu’, arborele filogenetic şi Australopithecus sediba

Să presupunem că într-o bună zi îmi vine ideea năstrușnică de a căuta rămășițele vreunui strămoș  care a trăit în urmă cu 200 de ani. În anumite condiții speciale, părți ale scheletului pot rezista secole sau chiar milenii. Să mai presupunem că am idee cam pe unde a trăit și cam pe unde aș putea găsi ce a mai rămas din el (desigur, cu aproximație). Și, ca să fie norocul și mai mare, să zicem că am reușit după săptămâni de săpături și căutări să găsesc un schelet păstrat parțial sau chiar integral. Care ar fi șansele ca ceea ce am găsit să fie, într-adevăr, tocmai ce a rămas din ilustrul meu înaintaș? Nu există niciun soi de nume sau piatră funerară care să mă ghideze. Nu am vreo fișă dentară și nici posibilitate de a extrage ADN pentru a-l compara cu al meu.

Mai mult ca sigur, ceea ce am găsit nu este o persoană care să-mi fie strămoș direct, ci doar un alt individ care s-a întâmplat să moară cam în același loc și în același timp. E posibil ca cei doi (strămoșul meu și scheletul găsit) să fi fost rude, însă nu neapărat apropiate. Pe de altă parte, s-ar putea ca îmbrăcămintea sau alte obiecte găsite în împrejurimi să-mi dea o idee destul de bună despre nivelul de trai și preocupările populației din acea zonă, în acel moment.

Un lucru oarecum similar se petrece în paleontologie, cu deosebirea că aici în loc de indivizi discutăm despre specii. În locul străbunicului, discutăm despre specia din care a provenit o altă specie ulterioară. În locul rudelor discutăm despre specii înrudite. În locul unui schelet avem de a face cu fosile sau urme fosilizate. Greșeala cea mai comună, pe care o observ mereu printre cei mai puțin inițiați în domeniu, este să vadă evoluția într-un mod liniar, sau dacă nu liniar cel puțin ca un arbore cu ramuri rare. În realitate, așa cum deja știm la ora actuală, acele ramuri sunt foarte dese, dar 99,99% din ele nu mai există la ora actuală. Speciile de pe rămurica terminală respectivă sunt dispărute, fie datorită schimbărilor de mediu și climatice la care nu s-au putut adapta, fie datorită unor catastrofe naturale, fie datorită faptului că nișa lor biologică a fost ocupată de o altă specie mai dotată. Continue reading

Category: Paleontologie | 10 Comments on Străbunicu’, arborele filogenetic şi Australopithecus sediba