Despre abiogeneză, evoluţionism şi probabilităţi
Dacă parcurgi fie și sumar literatura creaționistă, sau citești măcar încercările timide de argumentație ale creaționiștilor, este imposibil să nu găsești la loc de cinste un oarecare calcul scos din burtă, care “demonstrează” că șansele ca abiogeneza să fi avut loc sau ca mutațiile să se fi petrecut în așa fel încât să conducă la formele de viață pe care le vedem azi sunt extrem de mici … atât de mici încât doar prin absurd ar putea cineva să le ia în considerare.
Lectura acestor materiale dovedește o profundă lipsă de înțelegere a biologiei, chimiei organice, și, mai ales, a ideii de probabilitate. Voi enumera pe scurt doar câteva din greșelile cele mai comune.
- O primă problemă ar fi încercarea de a calcula probabilitatea unui fenomen despre care nu știm destul. Nu știm câte variante pot exista, și nu știm exact care sunt condițiile care fac posibilă fiecare variantă. Atunci când dai cu un zar știi că are 6 fețe și presupui că e perfect centrat, ca urmare șansele oricărei fețe de a ieși la o aruncare sunt egale, și anume 1/6. Atunci când vorbești de un lucru atât de complex precum viața, nu poți face asemenea calcule. Şi asta pentru că nu ai de unde știi câte tipuri de viață sunt posibile și nici ce șanse are fiecare în parte. Este ca și cum ai încerca să calculezi probabilitatea ca un zar să cadă pe o anumită față, fără a cunoaște forma zarului, numărul de fețe și felul în care este distribuită masa lui (uniform, neuniform și în ce fel).
- O altă problemă, poate cea mai gravă, este lipsa de înțelegere a faptului că oricare configurație în parte este la fel de probabilă, sau improbabilă, și este greșit a judeca rezultatul prin prisma configurației actuale, a o considera specială, pentru simplul motiv că ești parte a ei. Spre exemplificare, care sunt șansele probabilistice ca o persoană oarecare să existe? Dacă mama mea nu era întâmplător exact pe scaunul de la cinematograf pe care a fost, într-o anume zi, la o anumită oră, singura dată când a fost la un film, nu l-ar fi cunoscut pe tatăl meu. Dacă nu era un anume spermatozoid cel care a penetrat un anumit ovul, și dacă nu se repartizau genele, fiecare în parte, exact așa cum au făcut-o, eu nu existam. Şi asta ca să vorbim doar de câteva lucruri recente. Dar dacă o luăm de la stră-stră-străbunici? Există un număr imens de întâmplări, fiecare în parte cu o probabilitate infimă, care au avut loc, ducând în cele din urmă la apariția mea. Calculul ar duce per total la un 1 per 10 la o putere atât de mare încât de bun simț ar fi să o considerăm o variantă imposibilă. Şi cu toate acestea, iată-mă! Un eveniment este special doar atunci când îl desemnăm dinainte ca fiind special. Dacă acum 100,000 de ani cineva spunea: care sunt șansele ca peste 100,000 de ani să apară un individ cu următorul cod genetic (inserați aici codul meu), ar fi avut perfectă dreptate, la acel moment, să le considere infime. Însă era destul de probabil ca peste un număr de ani, într-un anumit loc, să existe o creatură cu un anumit cod genetic! Nu este nici un soi de miracol faptul că undeva în Univers, la un anumit moment, niște elemente chimice au dus la un autoreplicator care a inițiat procesul de selecție naturală. Miracol ar fi fost dacă acum 14 miliarde de ani cineva ar fi desemnat exact când, unde și sub ce formă se va iniția procesul numit de noi viață.
- O altă greșeală tipică este ceea ce se numește în literatura de specialitate colapsarea continuului, cu varianta cea mai cunoscută a sa – the gambler’s fallacy. Mulți amatori au pierdut averi la ruletă mizând pe faptul că după ce culoarea roșie a ieșit de mai multe ori la rând, e mai probabil ca următoarea să fie neagră. Probabilitatea ca la 20 de aruncări consecutive ale unei monede să iasă cap (sau pajură) de fiecare dată este, într-adevăr, foarte mică. 1/2 x 1/2 x 1/2 x … 1/2 (de 20 de ori). Adică (1/2)20. Însă pentru fiecare în parte, probabilitatea este tot 1/2. Dacă am avut deja o serie de 19 identice, probabilitatea de a avea 20 identice este exact 1/2. Zarul/moneda/ruleta nu au memorie. În același mod, istoria particulară a României, luată în totalitate, este incredibil de improbabilă. Însă fiecare eveniment în parte, la vremea lui, a fost cât se poate de normal și probabil. Nu a existat nici un miracol. Lungul șir de mutații care a dus la speciile de azi pare improbabil doar când colapsezi continuul și faci greșeala jucătorului de ruletă. Fiecare pas în parte a fost simplu și cât se poate de probabil la vremea sa.
- Creaționiștii se remarcă și prin incapacitatea de a înțelege magnitudinea temporo-spațială, numărul de experimente-încercări. Spre exemplificare, în oceanele lumii există, după aprecierile biologilor, aproximativ 5×1027 bacterii. Fiecare se divide în medie o dată la 30 de minute. Într-un an ar exista cam 9×1031 diviziuni bacteriene, iar calculul arată că într-un miliard de ani ar fi cam 9×1040. Timp suficient, și un număr mai mult decât suficient pentru a apărea mutații favorabile. Pentru a realiza cât de mare e acest număr, e suficient să spun că 1040 este ordinul de mărime care separă dimensiunea unui nucleu atomic de dimensiunea întregului Univers cunoscut. Când apreciază probabilitatea unei mutații, creaționistul uită de numărul de experimente care au loc simultan, și durata pe care ele se întind. El vine cu argumentul tâmp de genul “încă nimeni nu a observat ca o vacă să dea naștere unui alt animal … e tot o vacă”.
- Incapacitatea de a înțelege modul în care lucrează selecția naturală. Creaționistul se încăpățânează să privească un animal, sau o structură anatomică, drept o combinație norocoasă, ca un rezultat al unei singure extrageri loto și concluzionează că este extrem de improbabil. Pentru a folosi metaforele preferate, este ca și cum o maimuță ar scrie o operă a lui Shakespeare lovind la întâmplare tastele, sau ca și cum un uragan care lovește un depozit de metale ar asambla întâmplător un avion Boeing. Selecția naturală însă nu este un proces aleator, ci din contră. Orice mutație care tinde să crească șansele unui individ de a avea urmași devine, treptat, pe parcursul următoarelor generații, predominantă și de multe ori chiar exclusivă, eliminând celelalte variante ale genei respective din bazinul populațional. Să urmărim o analogie. Să presupunem că o anumită secvență ADN pe care o avem astăzi are cam aceeași probabilitate ca și o secvență particulară a cărților într-un pachet uzual de 52 de cărți de joc. Secvența ar putea începe cu un as de treflă, urmat de un 10 de pică, apoi un valet etc. Șansele ca o anumită secvență să fie cea care iese la un amestec complet randomizat al cărților de joc sunt infime. Hai să le calculăm. Pentru ca prima carte să fie una anume, p1=1/52. Pentru următoarea p2=1/51. Pentru cea de a treia p3=1/50 și așa mai departe. Pentru întreaga secvență probabilitatea este dată de produsul acelor numere, adică p = p1*p2*p3*…*p52. Adică este de 1 supra 52! (52 factorial).
Ne aflăm în domeniul unei probabilități de ordinul 10-68. Un asemenea număr este atât de mic, încât din punct de vedere practic, a obține exact acea combinație dintr-o singură încercare poate fi considerată o utopie. Este chiar mai mic decât șansele pe care creaționiștii le vehiculează pentru apariția vieții, folosind niște calcule absolut ridicole. Dacă presupunem că există o sală cu 1 milion de jucători (echivalentul a 1 milion de mutații), șansele de a obține dintr-un foc combinația respectivă sunt în zona 10-62. Și dacă ne imaginăm că acei jucători încearcă de 1000 de ori pe zi, timp de un an, tot suntem undeva pe la 10-56. Însă jocul biologic nu funcționează în acest mod. Jocul are alte reguli. La prima încercare, o mare parte a jucătorilor (mai exact 1 din 52) vor primi prima carte asul de treflă. Aproximativ 20.000 de jucători. Acei jucători supraviețuiesc, pentru că gena lor (asul de treflă) le permite să aibă mai mulți urmași față de ceilalți jucători. În decurs de câteva generații, vom avea din nou 1 milion de jucători, care deja au toți as de treflă ca primă carte. Ulterior extragerea se efectuează pentru cartea a doua, pentru care probabilitatea este din nou foarte mare, de 1/51. Cei care au 10-le de pică continuă lupta, se înmulțesc, refac bazinul de 1 milion de jucători și tot așa până la ultima carte. Așadar, nu e vorba de a nimeri o combinație câștigătoare din prima (șanse apropiate de zero). E vorba de a nimeri doar o mică parte a combinației câștigătoare, urmând ca ulterior această variantă corectă să se multiplice și să continue lupta pentru a găsi o a doua mică parte. Fiecare eveniment în parte a avut o șansă apreciabilă de a se produce. Este exact ca și cum, încercând să afli cifrul unui safe, de câte ori dai peste un număr corect, ar suna un clopoțel, permițându-ți să treci la căutarea următorului număr. Selecția naturală este clopoțelul. Nu este necesar ca dintr-o dată să ai toate cifrele (toate genele) unui leu sau ale unui om. Orice mică îmbunătățire este păstrată de generațiile următoare.
O altă problemă care apare la ”argumentul probabilităţilor” (numit prin literatura ”747 argument” sau ”junkyard plane argument”) este ca nu se iau in considerare legile chimiei când se vorbește despre probabilitatea unor combinații (bio)chimice. Astfel, nu sunt posibile toate combinaţiile aleatoare de substanțe (molecule/atomi). Există unele reacţii posibile (cu diferite grade de probabilitate) și altele imposibile. Astfel probabilitatea aia infinitezimal de mică crește semnificativ; combinat cu numărul mare de reacții posibile (volum ridicat de substrat pentru reacţii) și un timp suficient de mare sunt destule șanse să se formeze molecule autoreplicante (nu organisme gata ”evoluate” cum sunt bacteriile sau alţi microbi).
Deci, imi pare rau sa iti spun, dar tu insuti comiti gambler’s fallacy cand spui: “în oceanele lumii există, după aprecierile biologilor, aproximativ 5×10 la puterea 27 bacterii. Fiecare se divide în medie o dată la 30 de minute. Într-un an ar exista cam 9×10 la puterea 31 diviziuni bacteriene, iar într-un miliard de ani 9×10 la puterea 40. Timp suficient, și un număr mai mult decât suficient pentru a apărea mutații favorabile.”
De ce spui asta? Tu știi ce este gambler’s fallacy? Este greșeala pe care o fac unii jucători, care presupun că, de exemplu, dacă a ieșit de 10 ori la rând roșu, a 11-a oară este mai probabil să iasă negru decât roșu din nou. Nu are nicio legătură cu calculul citat, care nu face decât să arate faptul că există un număr imens de încercări, ca urmare, evident, există șanse suficiente ca la un moment dat să survină o mutație utilă.
Citisem anterior explicatia, de aceea am imprumutat termenul 🙂
Sincer, mie imi pare mai mult problema de “teoria probabilitatilor”… alea de la ruleta sunt evenimente independente, de aceea sunt echiprobabile!
Dar tu trebuie sa faci o translatie… tu nu ai evenimente independente in evolutia vietii pe baza de mutatii… ci ai o intreaga inlantuire de evenimente interdependente!
Tu zici ca fiecare eveniment in parte (dintre cele interdependente) are o probabilitate… cat de cat rezonabila, daca ii dai suficient timp!
Dar tu trebuie sa calculezi probabilitatea combinata a intregii inlantuiri, care, daca mai tii minte din liceu, este produsul probabilitatilor componentelor (nu suma sau cea mai slaba veriga, dupa cum prezinti tu…)!
Avand in vedere ca trebuie sa ai mii si milioane de etape in evolutie, automat se micsoreaza probabilitatea cu asemenea ordin de marime!!
Și aceste evenimente sunt independente, nu doar cele de la ruletă. O mutație odată produsă, dacă este benefică, se răspândește, refăcând bazinul populațional. După aceea „istoria” nu are importanță, se ia totul de la zero.
Din păcate, nu ai înțeles nimic din prezentare. Nu știu ce vorbești de sumă sau cea mai slabă verigă. Este clar că nu ai o înțelegere a modului în care lucrează evoluția, cu toate că am dat exemplul cu cărțile de joc, și cel cu safe-ul, pentru a ajuta. Tu continui să vezi totul ca un proces bazat pe șansă, ori nu este așa ceva. Dacă ar trebui să găsești succesiunea de cifre care reprezintă combinația corectă pentru a deschide încuietoarea, probabilitatea ar fi foarte mică, ar fi produsul 1/10 * 1/10 * 1/10 … repetat de un număr de ori egal cu numărul de cifre. Însă dacă ai un mecanism cu clopoțel, care sună de oricâte ori cifra este corectă, găsești combinația ușor. Acel clopoțel este selecția naturală, care păstrează selectiv ce e bun, ce îmbunătățește șansele de reproducere.
Tu zici ca clopotelul este “selectia naturala”. Tocmai aici e problema!
Selectia naturala nu este un algoritm (nu este inteligenta) care sa iti garanteze ca mutatia favorabila va fi selectata… ci este la fel de randoama ca si mutatia insasi!!
Tu zici ca “mutatia favorabila a fost aleasa… pentru ca… iat-o! Daca nu era favorabila, nu era aleasa!”
Dar asta nu e rationament… e… cum se spune… “selectie observationala”!:smile:
Of @adi tata… 🙂
Adi, selecția naturală este opusul random-ului. Uite, o iau băbește, foarte simplu. În orice populație, la orice moment, există variație genetică. Spre exemplificare, într-o populație de animale, există unele care fug mai repede, altele mai încet. Unele care rezistă mai bine la lipsa apei, altele mai puțin bine. Unele au pete deschise la culoare, altele nu. Unele au o vedere nocturnă mai bună, alte mai puțin bună. Și așa mai departe. În funcție de mediul exterior și schimbările sale, animalele care sunt mai bine adaptate acelor condiții vor produce mai mulți urmași, și genele lor, care codifică tocmai trăsătura aceea favorabilă, se vor înmulți în dauna celorlalte. Exemplu – dacă se modifică clima și vin ninsori peste ninsori, animalele cu pete albe vor fi favorizate (se camuflează mai bine, nu le vede prădătorul). Prădătorul le papă pe alea care sar în ochi din zăpadă, alea nu prea apucă să dea naștere urmașilor. Revii peste câteva mii de ani, toată specia are blana albă. SAU – dacă apare în zonă un alt animal, mai puternic, care ocupă nișa de zi, și atunci animalele noastre sunt forțate ca treptat să treacă la hrănirea pe timpul nopții. Cele care au vedere mai bună nocturnă, vor avea mai multe șanse să dea naștere urmașilor, genele pentru vederea nocturnă vor deveni tot mai numeroase (proporțional). Așadar vei găsi o populație de indivizi care văd bine noaptea. Mutațiile favorabile se cumulează și devin norma, cele nefavorabile se pierd. De aceea sunt toate speciile extraordinar de bine adaptate mediului, pentru că în decursul erelor, mereu s-au selectat genele prin acest proces orb, dar cu un rezultat remarcabil.
Sunt intrutotul de acord cu descrierea teoretica a mecanismului selectie naturale!
Totusi, trebuie sa recunosti ca pur si simplu e mult mai complicat in practica decat in teorie.
Desigur ca ai dreptul sa invoci “efectul de nisa” dar pur si simplu e mult mai complicat si decat atat!
Deci s-a stabilit ca mutatiile avantajoase sunt extrem de rare. Nu vad cum poti sa demonstrezi ca chiar o mutatie avantajoasa iti aduce AUTOMAT selectia. Poti doar sa zici “individul a fost selectat pentru ca a avut o mutatie avantajoasa”… dar nu poti argumenta invers, cum ar fi fost corect!
Un iepure are o mutatie prin care fuge mai repede decat ceilalti… dar complexitatea mediului si a interactiilor cu indivizii si alte specii e mult mai mare decat avantajul lui (daca se naste cu mir in frunte nu inseamna automat si ca va fi norocos toata viata). Are sanse infim mai mari decat ceilalti iepuri in fata pradatorilor… fatalitatea (poate sa fuga mai repede decat ceilalti chiar in calea lupului… sau sa dea o masina peste el 😛 , il poate manca lupul indiferent ca fuge mai repede… pentru ca viata nu e o cursa de atletism, in care expui indivizii pe o pista si care fuge mai repede castiga, toti ceilalti pierd.
Desigur ca e in spirit ateist sa simplifici la maximum viata, atat sub aspect axiologic, cat si pur statistic… dar pur si simplu nu e asa! Si nu vad cum ai putea dodgiui obiectia asta:smile:
Tot ceea ce spui tu acolo poate fi redus la câteva cuvinte: argumentul incredulității personale. Însă toate aceste lucruri au fost observate în realitate, în natură. Chiar și un mic avantaj evolutiv tinde să se propage. Sigur că un exemplar poate fi lovit de mașină, și are ghinion, dar per ansamblu indivizii cu acea modificare favorabilă cresc proporțional. Este ca la casino, unde poți câștiga împotriva casei uneori, dar, per total, jucătorii pierd – și asta numai pentru că probabilistic jocurile respectiv dau un soi de 51-49% pentru casă. Există suficiente dovezi, eu am vorbit de experimentul lui Lenski, de exemplu. În măsura timpului voi mai da și altele.
“toate aceste lucruri au fost observate în realitate, în natură”
Nu am auzit pe nimeni sa declare ca a observat evolutia, cu atat mai putin abiogeneza!
Nu le băga într-o oală. Abiogeneza a fost un fenomen unic, acum miliarde de ani. Evident că nu a văzut-o nimeni. Evoluția se observă și s-a observat mereu, sunt câte exemple vrei. Citește ce am scris despre experimentul lui Lenski, de exemplu. Sau mergi la pagina asta pentru exemple de speciație. Sau așteaptă câteva zile, chiar mă gândesc să scriu un articolaș simplu cu un exemplu ușor de înțeles de toată lumea.