Un monument aparte

În orășelul Dalby, din Queensland, Australia, se găsește un monument cu totul și cu totul deosebit. Și asta nu prin aspectul său, care, să recunoaștem, nu e cine știe ce:

Ceea ce-l face special este identitatea celor cărora le este închinat. Nu e vorba de eroi, artiști, personaje istorice … e vorba de niște molii care distrug cactușii, pe numele lor științific Cactoblastis Cactorum. Să prezentăm și o poză a distinsei specii, care, în viziunea australienilor, merită un monument:

Frumos exemplar, nu-i așa? Iată și „victima” sa preferată, o specie de cactus denumită Opuntia Stricta. Denumirea populară folosită de vorbitorii de limbă engleză este cea de „prickly pear” – s-ar traduce prin „pară țepoasă”.

Pe cactușii de mai sus se dezvoltă o specie de insectă parazit originară din Americi (în special zona Mexicului) – în limba română i se spune „coșenilă” – care are o particularitate descoperită încă din secolul al XV-lea: secretă acidul carminic, în cantități mari (aproape un sfert din masa insectei). Din această substanță se prepară niște vopsele de culoare roșu-purpuriu (carmin, cârmâz) foarte apreciate atunci, ca și acum.

Dar hai s-o luăm cu începutul. Cu secole în urmă, de pe vremea marilor expediții, navigatorii au constatat că izolatele geografice de tipul insulelor au o floră și o faună particulare, care nu se regăsesc nicăieri în altă parte.  Speciile prezente au o oarecare tendință să semene cu speciile care se găsesc în zona de coastă continentală cea mai apropiată, însă sunt evident diferite. În mod și mai ciudat, lipseau de pe acele insule grupuri majore de plante sau animale. Un exemplu citat uneori este cel al insulelor St. Helena – Ascension din Oceanul Atlantic, unde se regăsesc niște plante și animale unicat, însă nu există nici urmă de reptile, amfibieni sau mamifere. Ce se găsește din plin sunt păsări, insecte și, desigur, plante. Oare de ce? Pentru simplul motiv că strămoșii lor au putut ajunge pe insulă. Păsările și insectele pot zbura, și pot duce și semințe odată cu ele (eventual prezente în scaun). Pentru un mamifer sau o reptilă ar fi mult mai greu. Odată instalați pe insulă, strămoșii plantelor,  păsărilor și insectelor pe care le vedem astăzi s-au înmulțit și diversificat conform legilor evoluției naturale, ducând la specii noi, care nu se regăsesc în alte părți.

O altă observație interesantă este faptul că pe masele de uscat izolate între ele procesul evolutiv a dus la umplerea acelorași „nișe” biologice, însă în mod diferit. Este normal ca evoluția să favorizeze animale care se cațără în copaci, prădători, erbivori, animale cu vedere nocturnă, alergători, animale care viețuiesc în pământ, care se hrănesc cu insecte, care zboară etc. Chiar dacă originea este diferită, aspectul exterior este asemănător, fenomen denumit „convergență”. Speciile care trăiesc în habitate asemănătoare dezvoltă în timp adaptări asemănătoare datorită faptului că există aceleași presiuni evolutive.

Un exemplu excelent este oferit de paralelismul care există între mamiferele placentare (din care facem și noi parte), și cele marsupiale. Cum se explică faptul că în Australia există (nativ) doar marsupiale, câteva sute de specii? Mai jos prezint o imagine găsită pe net, cu specii placentare și corespondentul lor australian marsupial, care a umplut aceeași nișă.

Din studiul fosilelor știm că mamiferele marsupiale au apărut cam cu 80 de milioane de ani în urmă, în ceea ce astăzi este America de Nord. Ulterior, odată cu apariția celor placentare, marsupialele au început o „migrație” spre sud, ajungând în partea cea mai sudică a Americii de Sud cam cu 40 de milioane de ani în urmă. Evident, nu e vorba de o migrație propriu-zisă, ci se pare că nu au rezistat competiției, fiind „împinse” în sud. De altfel, ceea ce se petrece și acum în Australia cu mamiferele de import, care „domină” și împing spre extincție marsupialele autohtone, tinde să confirme acest scenariu. Cam cu 30 de milioane în urmă deja apar fosile marsupiale în Australia. Dar cum au ajuns din America de Sud în Australia? Dacă te uiți pe hartă, e o distanță uriașă acoperită de apele oceanice.

Răspunsurile au început să apară odată cu teoria plăcilor tectonice și cu demonstrarea derivei continentale. Astăzi avem o idee destul de clară a modului în care au evoluat formațiunile continentale ale Terrei, pornind de la o singură masă (Pangaea), din care ulterior s-a desprins marele continent sudic (Gondwana), strămoșul actualelor Africa, America de Sud, Australia, Oceania, Madagascar, India, Antarctica. În perioada în care a avut loc migrația marsupialelor dinspre America de Sud înspre Australia, acestea erau încă unite în sudul extrem al Gondwanei, prin intermediul Antarcticii.

Dacă ipoteza evoluționistă era corectă, ar fi trebuit să se găsească „urmele” trecerii marsupialelor prin Antarctica, datate undeva între 40 și 30 de milioane de ani vechime. Și după câteva decenii s-au găsit. A fost o altă ipoteză confirmată strălucit, la fel ca și cea privind strămoșii cetaceelor. Primele descoperiri în acest sens s-au făcut în 1982, când s-au găsit primele fosile marsupiale antarctice (în zona insulelor Seymour). Altele au urmat în curând, și toate au fost datate la 35-40 milioane de ani, confirmând predicțiile biologice și geologice în același timp.

Într-o vreme în care teoria evoluționistă încă nu exista, singura explicație pe care teologii naturaliști ai vremii au găsit-o a fost aceea că ar fi existat acte de creație independentă, separată, în diferite arii geografice. Dumnezeu ar fi hotărât, nu se știe de ce, ca fiecare continent și fiecare insulă să fie dotate cu fauna și flora lor particulare. Nu putea fi vorba de o limitare de ordin climatic, deoarece teritorii îndepărtate cu climă practic identică au, totuși, vietăți diferite. Ca de obicei, teiștii, extrem de pricepuți la imaginarea unor răspunsuri ad-hoc, au venit cu soluția: speciile sunt statice și nu se pot îndepărta prea mult de centrul de creație (locul unde le-a repartizat Dumnezeu) … chiar dacă superficial ar părea că sunt condiții similare în alte părți ale lumii, adaptarea speciei la noul habitat ar fi imposibilă. În ziua de azi, în care cunoaștem mii de exemple de specii de plante și animale care trăiesc bine mersi în locuri foarte îndepărtate de originea lor, ipoteza de mai sus pare absurdă, însă ea era la modă în prima jumătate a secolului XIX.

În ținuturile aride, deșertice, se dezvoltă plante cu adaptări speciale – o tulpină capabilă să rețină o mare cantitate de apă, fără frunze sau cu frunze având o suprafață foarte redusă pentru a preveni pierderile, și de multe ori cu țepi protectori pentru descurajarea animalelor însetate. Pe continentul american, plantele respective fac parte din grupul cactușilor, în timp ce echivalentul lor din deșerturile africane sau australiene face parte din grupul Euphorbia, diferit ca origine și structură. Din nou un exemplu de evoluție convergentă, plante cu origini diferite, care au ajuns să semene superficial între ele, deoarece s-au adaptat unor condiții de habitat similare.

Pe la începutul anilor 1800, niște coloniști australieni îndrăzneți s-au hotărât să „testeze” teoria creației multicentrice prin introducerea unor cactuși americani, mai exact acel prickly pear din cea de a treia imagine, pe teritoriul australian. Evident, nu erau mânați de vreun interes științific, sau dorința de a combate dogmele teologice ale momentului. Ei doreau pur și simplu să obțină și să comercializeze carminul rezultat din insectele care se dezvoltă pe acești cactuși. S-au adaptat oare cactușii la un deșert dintr-un alt continent decât cel pentru care au fost „creați”? S-au adaptat, evident … și încă cum! Noul tip de luptător al deșertului s-a înmulțit rapid și a ajuns pe la începutul anilor 1900 să invadeze și să distrugă inclusiv terenurile agricole ale micilor fermieri. A devenit un adevărat dușman al Australiei. Încercările de a-l elimina au dat greș una după alta, până când, în 1926, cineva a venit cu ideea salvatoare: să importe și dușmanul natural al acelui tip de cactus, Cactoblastis Cactorum. Molia și-a făcut datoria cu brio, rezolvând problema, iar în semn de recunoștință i s-a ridicat monumentul pe care l-am prezentat în prima imagine.