NU religiei în şcoli – sistematizarea argumentelor

Am constatat că încă există dispute aprinse pe forumuri cu privire la oportunitatea predării religiei în școlile românești. Pentru răspunsul nu, pe care, evident, îl susțin, am găsit o multitudine de puncte de vedere raționale și exprimate elegant. Din păcate, acestea sunt oarecum dispersate, majoritatea celor care au intervenit în discuții sau au scris articole pe această temă oferind doar 1-2 motive pentru care se opun acestei discipline. M-am gândit că n-ar strica să fac o sistematizare a principalelor argumente, așa cum le văd eu, și foarte pe scurt. Oricare din argumentele de mai jos poate fi dezvoltat pe pagini întregi.

1. Religia este în esență aderarea la o anumită viziune asupra originii Universului și a modului „dirijat” în care ar funcționa acesta. Viziunea respectivă provine din copilăria omenirii, când pseudo-explicațiile mistice, supranaturale, erau singurele existente. Însă, pentru a realiza cât de mult sau puțin este de apropiată de adevăr varianta religioasă, este absolut necesar să existe o anumită maturitate a gândirii și mai ales cunoștințe concrete accesibile doar cuiva care deja a trecut prin școală. Un copil se află abia în etapa dobândirii cunoștințelor elementare despre modul în care funcționează lumea. Etapa în care se poate vorbi de o gândire suficient de matură pentru a analiza cât de cât argumente de ordin științific, filozofic sau rațional nu se încheie înaintea vârstei de 16-18 ani. Din acest motiv, forțarea încă din clasele primare a unui anumit model, de tipul „există Dumnezeu și anume este cel pe care-l propune religia X” este o greșeală pedagogică fundamentală. Această îndoctrinare timpurie are consecințe dezastruoase în cazul minților mai fragile, a persoanelor mai puțin inteligente, sau a celor care au ghinionul de a avea parte de ceva similar și în cadrul familiei.

2. Chiar dacă ignorăm imaturitatea în gândire, și presupunem prin absurd că și un copil de 10 ani este suficient de inteligent și cult încât să facă o alegere informată asupra viziunii despre lume pe care o preferă, rămâne totuși evident faptul că aceasta este în întregime o decizie personală. Nu este obligatoriu (de fapt ar fi chiar ciudat) ca toți copiii dintr-o anumită clasă sau generație să ajungă la aceleași concluzii. De altfel, acest lucru se vede foarte clar ulterior, la vârsta adultă, când unii rămân pe varianta de turmă care li s-a inoculat (să zicem cea ortodoxă), alții ajung în plasele religiilor neoprotestante, alții ajung să admire budismul, alții devin atei și așa mai departe. Ca urmare, nu se poate forța o singură religie pe gâtul tuturor, într-un cadru organizat. Continue reading

Conflictul dintre ştiinţă şi religie

În ultimul timp există discuții destul de aprinse pe forumuri și prin presă despre relația care există între știință și religie. Dezbaterea este veche, însă pare să se acutizeze în parte și datorită punctelor de vedere radicale exprimate de reprezentanții „noului ateism”, urmate, firesc, de riposta celor care nu le împărtășesc.

Există un conflict sau nu? Răspunsul „nu există” este îmbrățișat la ora actuală de marea majoritate a credinicioșilor și de o parte a ateilor și agnosticilor (denumiți acomodaționiști). Conform acestora, știința și religia nu se află în conflict deoarece răspund unor întrebări diferite, sau se adresează unor sfere diferite ale cunoașterii. Voi prezenta principalii piloni pe care se sprijină acest punct de vedere, și motivele pentru care-l consider profund eronat.

Fără îndoială că trebuie pornit cu deja celebrul principiu al NOMA (non-overlapping magisteria). Justificările actuale sunt cel puțin parțial sinonime cu cea formulată de Stephen Jay Gould (de altfel un binecunoscut ateu, cercetător evoluționist) în 1999:

Știința încearcă să documenteze caracterul factual al lumii naturale, să dezvolte teorii care coordonează și explică acele fapte. Religia, pe de altă parte, operează în domeniul diferit dar la fel de important al valorilor, scopurilor și semnificațiilor umane – subiecte asupra cărora domeniul factual al științei ne poate ilumina, dar nu le va putea niciodată lămuri pe deplin. În mod similar, oamenii de știință sunt nevoiți să lucreze cu principii etice, unele specifice profesiei lor, dar a căror validitate nu poate fi dedusă din descoperirile științifice în sine. Continue reading