În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile  empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc. Continue reading