Un copil își duce mâinile la spate și te întreabă: ghici ce țin în ele?

Indiferent ce răspuns ai da, invariabil va spune că ai greșit, e cu totul altceva. Şi dacă ghicești că nu ține nimic, va nega la fel de vehement. Nu are rost nici măcar să te dai bătut și să-l rogi să-ți spună sau să-ți arate chiar el. Nu o va face, se va rezuma doar la a spune că nu ai dreptate. Uneori îți va spune că, de fapt, nici el nu știe ce e, dar e ferm convins că trebuie să fie ceva acolo.

Pentru un ateu imaginea de mai sus e cât se poate de sugestivă. Este ceea ce fac o parte din teiștii-deiștii-panteiștii moderni, să le spunem latura mai „educată”. Ţin cu dinții de conceptul de deitate, însă refuză cu obstinație să dea o explicație comprehensibilă a ceea ce înțeleg prin acel termen. Evident, nu e un bătrânel bărbos, nu e tiranul biblic, nu e nici fiul său, nu e o imagine antropomorfă de nici un soi. Este un ceva care se definește doar prin ceea ce nu este. În discuțiile cu asemenea persoane este inutil să vii cu argumente istorice, filozofice, științifice, logice sau de oricare natură cunoscute minții umane, pentru simplul motiv că interlocutorul va spune că ele nu se aplică dumnezeului la care se referă ei. Care dumnezeu? Nu știm, nu ni se spune.

Premisa oricărei discuții coerente este definirea termenilor cu care operezi. Nu poți discuta despre „vlshpawh” și spune că acesta NU este așa, NU este pe dincolo, NU este nici X, nici Y … dar există. Cum ai putea ataca poziția unui asemenea individ, și cum altfel l-ai putea clasifica decât incoerent sau ilogic, în cel mai bun caz? Continue reading