Libertatea în epoca postmodernă

Nu mă voi referi la post-modernismul din literatură sau arhitectură sau din artă în general, ci la postmodernismul social, la curentul care a început să poarte societatea umană într-o direcție incertă. Asistăm oarecum neputincioși la pervertirea noțiunilor și idealurilor ce au însuflețit societatea modernă, precum drepturile omului, libertatea de exprimare, autodeterminarea națională, drepturile minorităților, transformându-le în caricaturi suprarealiste a ceea ce au fost cândva. Voi trata pe rând fiecare dintre aceste pervertiri, încercând să trag poate un semnal de alarmă asupra direcției greșite spre care ne îndreptăm după părerea mea.

Cine ar fi crezut acum 10 ani că un stat teocratic, un stat care nu are nimic de a face cu principiile democrației, cu drepturile omului, cu drepturile femeii și minorităților, va ajunge și în Comisia pentru Statutul Femeii a Națiunilor Unite?! Iată că s-a întâmplat, Iranul a fost numit membru în această comisie pe data de 29 aprilie 2010. Prima dată a cerut un loc în Consiliul pentru Drepturile Omului și a fost refuzat, oferindu-i-se un la schimb un loc în comisia ce ar trebui să vegheze la respectarea drepturilor femeilor în lumea întreagă. Poate că nu ar strica sa fie numiți membri și Somalia, Sudan, Afganistan, iar la prezidiu Arabia Saudita! Iranul, o țară în care femeile nu au dreptul sa muncească  în același birou cu bărbații, este una din țările care ar trebui să vegheze la respectarea și impunerea drepturilor femeii în alte țări. Despre ce drepturi mai vorbim acum, despre dreptul de a fi lapidată în public? Își închipuie cineva că va apărea Ahmadinejad la TV cu un discurs de genul “Arabia Saudită trebuie să acorde dreptul femeilor de a avea permis de conducere sau vom fi nevoiți să aplicăm sancțiuni”? Unde e mișcarea feministă din SUA și Europa, unde sunt apărătorii drepturilor omului? Probabil protestează împotriva alegerii Libiei în Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU de zilele trecute. De fapt nu protestează nimeni. Ahmadinejad și Ghadafi apărând drepturile omului, mai suprarealist de atât ce ar putea fi? Continue reading

Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Un copil își duce mâinile la spate și te întreabă: ghici ce țin în ele?

Indiferent ce răspuns ai da, invariabil va spune că ai greșit, e cu totul altceva. Şi dacă ghicești că nu ține nimic, va nega la fel de vehement. Nu are rost nici măcar să te dai bătut și să-l rogi să-ți spună sau să-ți arate chiar el. Nu o va face, se va rezuma doar la a spune că nu ai dreptate. Uneori îți va spune că, de fapt, nici el nu știe ce e, dar e ferm convins că trebuie să fie ceva acolo.

Pentru un ateu imaginea de mai sus e cât se poate de sugestivă. Este ceea ce fac o parte din teiștii-deiștii-panteiștii moderni, să le spunem latura mai “educată”. Ţin cu dinții de conceptul de deitate, însă refuză cu obstinație să dea o explicație comprehensibilă a ceea ce înțeleg prin acel termen. Evident, nu e un bătrânel bărbos, nu e tiranul biblic, nu e nici fiul său, nu e o imagine antropomorfă de nici un soi. Este un ceva care se definește doar prin ceea ce nu este. În discuțiile cu asemenea persoane este inutil să vii cu argumente istorice, filozofice, științifice, logice sau de oricare natură cunoscute minții umane, pentru simplul motiv că interlocutorul va spune că ele nu se aplică dumnezeului la care se referă ei. Care dumnezeu? Nu știm, nu ni se spune.

Premisa oricărei discuții coerente este definirea termenilor cu care operezi. Nu poți discuta despre “vlshpawh” și spune că acesta NU este așa, NU este pe dincolo, NU este nici X, nici Y … dar există. Cum ai putea ataca poziția unui asemenea individ, și cum altfel l-ai putea clasifica decât incoerent sau ilogic, în cel mai bun caz? Continue reading