Spectacolul erorilor logice – post final

Prezentul post se constituie într-un răspuns amplu adresat unui comentariu și el destul de elaborat. În mod normal, răspund unui comentariu printr-un alt comentariu, însă voi face o excepție de această dată. Am trei motive.

Unul ar fi acela că autorul a folosit un limbaj civilizat și s-a străduit să prezinte un punct de vedere pro-teist fără a recurge la citate biblice, fără invective, fără amenințări cu iadul – lucru care a ajuns să mă surprindă plăcut atunci când sunt abordat de asemenea indivizi. Am impresia chiar că s-a străduit să fie rațional în cele spuse, ceea ce înseamnă că realizează că este singurul mod în care poți explica ceva sau convinge pe cineva de vreun lucru. De altfel, o spune și el. Nu neagă importanța rațiunii, dar își imaginează că există și alte metode, pe care le numește para-raționale, de aflare a adevărului.

Al doilea motiv este că acesta este ultimul meu post, și ca urmare nu strică să revin asupra uneia dintre temele principale pe care le-am abordat.

Al treilea motiv este însă cel mai important. Este pusă la îndoială temelia pe care mi-am construit imaginea pe care o am despre Univers și modul în care-l putem investiga, ideea care inspiră și titlul blogului în sine. În articolul de la care a pornit cel care a postat mai sus am prezentat motivele pentru care metoda empiric-rațională este singura metodă de cunoaștere. Am să-mi permit să mă citez cu nerușinare – concluzia articolului era următoarea:

Rațiunea nu este doar un instrument din multiplele instrumente care ne stau la dispoziție pentru a înțelege lumea înconjurătoare. Este unica unealtă pe care o avem, singura cu care putem opera dacă nu dorim să ne autoamăgim. Sau, așa cum spune Howard Robinson:

The only alternatives to thinking with reason are thinking unreasonably and not thinking.

Acum voi trece la textul propriu-zis al mesajului. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 29 Comments on Spectacolul erorilor logice – post final

Obişnuirea cu absurdul (II)

Spuneam în prima parte că există, din păcate, tendința de a deveni imun la o absurditate, dacă aceasta este repetată de suficient de multe ori. Tocirea simțului critic face ca respectiva aberație să sune ok de la o vreme. Pentru a realiza cu ce avem de a face de fapt este necesară o „evadare” din sistem, și o analiză rațională a conceptului, efectuată din exterior, ca și cum l-am auzi pentru prima dată. În primul articol am oferit ca exemplu ideea de „fiu al lui dumnezeu”, un concept pe cât de amuzant, pe atât de lipsit de sens. În acest post mă voi referi la o altă idee centrală a basmului creștin, și anume aceea a sacrificiului lui Iisus.

Să fie clar de la început că nu discut aici despre cât este este el de verosimil. Nu va fi o dezbatere pe teme istorice, nu voi discuta despre existența sau inexistența lui Iisus, sau a presupuselor sale fapte și vorbe de duh. Accept ca punct de plecare faptul că personajul cu pricina a existat, și a fost dumnezeu sau fiu de dumnezeu, după preferințe. Bineînțeles că nu cred o iotă, însă intenția mea este de a arăta absurdul conceptelor în sine, pornind de la premisele creștine. Așadar, se spune că acest om-dumnezeu-fiu de dumnezeu s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor. Care ar fi problemele cu o asemenea idee năstrușnică? Voi enumera câteva în cele ce urmează.

1. De ce ar fi ales Dumnezeu tocmai acel moment și acea locație pentru un asemenea spectacol ieftin? Abia atunci a realizat că oamenii sunt păcătoși? Doar ei erau de la Adam și Eva încoace. A așteptat ca populația să ajungă la un anumit prag numeric? Nu era mai simplu să facă figura asta pe vremea lui Cain și Abel? Sau imediat după potop? Ar fi avut o audiență de 100% din populația Globului, și ar fi fost foarte convingător. Și de ce tocmai într-o zonă amărâtă care nu era nici extrem de populată, nici avansată din punct de vedere cultural, și în general nu se remarca prin nimic? După datele antropologilor oamenii există într-o formă foarte asemănătoare cu cea de astăzi de 150-200.000 de ani. De ce nu a intervenit Dumnezeu acum 100.000 de ani? Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 12 Comments on Obişnuirea cu absurdul (II)

Despre profeţii

Conform dicționarelor, un profet (sinonim proroc, sau prooroc) este un individ care este capabil să prezică viitorul ca urmare a informațiilor care i-au fost insuflate pe cale supranaturală de către dumnezeu. Uneori boss-ul îi spune direct ce se va întâmpla, alteori prin intermediul unor viziuni. Indiferent care este metoda, profetul ajunge să cunoască lucruri despre viitor pe care le comunică celorlalți, așa numitele profeții.

Pentru mulți teologi, presupusa existență a unor profeții biblice îndeplinite reprezintă o dovadă a faptului că există, într-adevăr, un dumnezeu care a ales această ciudată metodă de a face cunoscute unor aleși ai săi informații despre viitor. Nu sunt expert în Biblie și ca urmare nu pretind că aș fi petrecut mult timp analizând pasajele care se pretind a fi profetice. Se pare că meseria de profet era foarte la modă acum vreo 2000 de ani, cam cum ar fi cea de analist politic astăzi. Erau o mulțime de profeți, tare pricepuți. Totuși, am citit destul despre acest subiect pentru a realiza fragilitatea argumentului. Doresc să mă refer la câteva puncte principiale legate de ideea în sine a profeției, fără a intra în amănunte pe care oricine le poate găsi online.

1. Pentru a afirma că X este o profeție îndeplinită, trebuie să existe dovada faptului că evenimentul anticipat chiar s-a produs, în realitate. Nimic nu este mai ușor decât să scrii o poveste în care se petrec lucruri pe care le-ai anticipat într-o altă poveste. Pe nimeni nu impresionează faptul că în Terminator 3 se petrec evenimente anticipate în Terminator 1, și asta deoarece evenimentele respective sunt fictive. Nimeni nu crede că a fost o mână divină acolo, în schimb dacă în loc de Terminator se pune Vechiul și Noul Testament, brusc capătă greutate în ochii unora. Pe tot cuprinsul NT este evidentă preocuparea autorilor anonimi de a căuta cât mai multe potriviri cu fragmente din VT, pentru a justifica pretențiile mesianice ale lui Iisus. Această strădanie atinge în unele cazuri ridicolul, ajungând să răstălmăcească VT și să transforme în profeții fragmente care nu aveau nimic de-a face cu așa ceva. De altfel, numeroase exprimări evidențiază clar intenția de a forța potriviri acolo unde nu există – cutare a făcut cutare lucru pentru ca să se îndeplinească ce scria în cutare verset din VT. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 10 Comments on Despre profeţii

Sunt împotriva ateismului-credinţă

Din punctul meu de vedere, unul din punctele forte ale ateismului este tocmai acela că este o poziție care poate fi teoretic falsificată, o poziție deschisă revizuirii. La fel ca o teorie științifică, în condițiile în care este contrazisă de noile descoperiri, trebuie abandonată. Cu alte cuvinte, dacă ar apărea niște dovezi care să indice existența unui agent cu puteri nelimitate, ceva ce s-ar putea denumi dumnezeu, atunci ateul ar accepta că s-a înșelat. Prin această deschidere intelectuală ateul se situează de la început de partea rațiunii și a adevărului bazat pe dovezi, și nu de partea unei dogme care nu poate fi schimbată de nimic. De altfel, una din criticile majore și justificate aduse teiștilor este aceea că, așa cum ei înșiși recunosc, nu există niciun soi de eveniment/experiment/dovadă prezent sau viitor care ar putea să le schimbe opinia. Pe de altă parte, reacția unora dintre ei este aceea că nici ateii nu sunt pe o poziție diferită, lucru la care întotdeauna am ripostat vehement, indicând faptul că există o mulțime de scenarii posibile care m-ar determina să accept că vechea poziție este eronată.

Niște discuții apărute în ultimele zile m-au făcut să realizez că poziția mea nu este îmbrățișată de toți ateii. Există voci care susțin că, din punct de vedere practic, nu numai că nu a existat și nu există, dar nici măcar nu ar putea vreodată să existe ceva care să le schimbe opinia. Cu faptul că nu a existat și nu există absolut nimic care să indice existența unei entități supranaturale suntem, evident, de acord. Polemica se referă strict la posibilitatea (pur ipotetică, în viitor) a unui scenariu care să ne determine să ne reconsiderăm poziția actuală. Acolo părerile sunt deja împărțite.

Am să mă refer la principalele argumente aduse de tabăra „inflexibilă” și la motivele pentru care, în viziunea mea, nu sunt suficiente. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 130 Comments on Sunt împotriva ateismului-credinţă

Obişnuirea cu absurdul (I)

Cu câteva decenii în urmă, atunci când am discutat prima dată în contradictoriu cu persoane care profesau credință în dumnezeu, am fost realmente șocat să constat faptul că simțul lor critic era complet tocit în privința anumitor termeni și concepte cu care erau familiarizați. Practic, niște idei care mie mi se păreau cu totul și cu totul absurde, lor nu le ridicau niciun soi de semn de întrebare. Uneori, prin întrebările pe care le formulam, reușeam măcar pentru scurte perioade de timp să-i fac să înțeleagă că e ceva în neregulă cu anumite porțiuni din worldview-ul lor personal. De cele mai multe ori însă uitau episodul respectiv și reveneau la vechea inerție.

Atunci când auzi suficient de frecvent o aberație, de la suficient de multe persoane, spusă pe un ton suficient de serios, încetezi la un moment să o mai recunoști ca atare. Acest lucru este cu atât mai valabil cu cât familiarizarea cu acea idee s-a produs mai timpuriu, în anii copilăriei. Dacă trăiești într-un trib în care toată lumea îți spune că în timpul nopții Soarele se odihnește de partea cealaltă a versantului muntos pe care-l vezi la orizont, vei ajunge rapid să vezi acest lucru ca pe unul firesc. Vei înceta să-ți pui o întrebare simplă precum „de ce ar trebui Soarele să se odihnească, că doar nu este o persoană care obosește”, sau una precum „ce se întâmplă noaptea cu cei care trăiesc dincolo de munte, văd un Soare care doarme?”.

Știu că exemplul pare pueril, poate chiar forțat, dar este numai și numai din cauză că ideea respectivă nu este la ora actuală prezentă în societatea modernă în care trăim. În schimb, suntem intoxicați cu aberații religioase care au încetat să ridice semne de întrebare în mintea celor infectați cu microbul respectiv. Lucruri pe care cei mai mulți credincioși le văd drept absolut normale, sunt de fapt de un absurd grotesc. Chiar recent am văzut un material video făcut de Dawkins la o școală musulmană din UK, unde câteva eleve silitoare spuneau cât se poate de serios că apa proaspătă nu se poate amesteca cu cea sărată. De ce? Pentru că așa spune Coranul. Orice musulman știe asta. Nu și-au pus nicio clipă problema că e ceva în neregulă cu ideea respectivă, că un simplu test arată cât este de falsă. Expresia cea mai tipică a acestui tip bolnăvicios de gândire (mai bine zis lipsa gândirii) este sintetizată în binecunoscuta exprimare americană „God said it – I believe it – that settles it!”. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 29 Comments on Obişnuirea cu absurdul (I)

Nu am devenit ateu

În Statele Unite exista de multișor o importantă felie nereligioasă a societății, însă a fost nevoie de revoluția spirituală denumită valul noului ateism pentru ca respectivii să realizeze că nu sunt atât de puțini și atât de izolați pe cât credeau. În Europa civilizată mișcarea este mai veche, dar mai puțin spectaculoasă. De câteva decenii există o îndepărtare lentă dar sigură de tot ceea ce înseamnă religiile tradiționale. Și semnele sunt că va continua, întrucât statisticile arată că tendința este mai pronunțată în rândurile tinerilor. Influxul semnificativ de musulmani nu pare a fi capabil să stopeze acest fenomen.

În acest context, nu surprinde succesul crescând pe care îl are un anumit tip de literatură, mai exact cărțile și articolele scrise de persoane care la un moment dat au fost profund religioase, și în prezent sunt în tabăra atee. Voi da doar două exemple mai cunoscute din numeroasele existente.

John W. Loftus a fost timp de 20 de ani un evanghelist american activ. A predat teologie, filozofia religiei, a scris cărți în care a apărat punctele de vedere creștine. Dar, în anii 90, a început, treptat, să-și pună întrebări. Fiind un tip inteligent, a avut curajul să citească și să studieze cu seriozitate argumentele raționale ale taberei adverse, trecând treptat în rândurile agnosticilor, și ulterior devenind un ateu în adevăratul sens al cuvântului. Nu orice ateu, ci unul extrem de activ. Am citit cartea sa “Why I Became an Atheist”, și în afara descrierii experienței personale emoționante, este probabil una dintre cele mai bine documentate critici la adresa creștinismului din câte am văzut. Având o foarte bună cunoaștere a teologiei creștine, pe care a predat-o ani de zile, precum și o pregătire de specialitate în domeniul filozofiei, plus experiența directă a contactului cu masele de creștini, Loftus aduce ceva în plus față de argumentele celor precum Dawkins. Nu întâmplător, este singurul cu care W. L. Craig, fostul său profesor (!!) refuză să aibă o dezbatere directă. Individul are și un blog cu destule articole interesante. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 61 Comments on Nu am devenit ateu

Din nou despre Kalam-itate

Cu ceva timp în urmă am publicat un articol în care arătam din ce cauză argumentul Kalam revizuit, chiar dacă ar avea vreo valoare (nu are), nu ar putea preciza absolut nimic despre natura cauzei Universului. Într-un articol ulterior am evidențiat sintetic motivele pentru care argumentul respectiv este eronat, fiind bazat pe premise nedemonstrate și folosindu-se din plin de pledoarii speciale, ipoteze ad-hoc și argumentul ignoranței. Este o încercare disperată de cosmetizare a defunctului argument cosmologic. Toate argumentele prezentate acolo mi se par cât se poate de clare și le consider valabile. Syme, un cititor al blogului, convertit la creștinism de vreo câțiva ani, a publicat un răspuns prin care aduce critici respectivelor argumente. Mi-a adresat rugămintea să comentez articolul său și voi face acest lucru în cele ce urmează. Așa cum se va vedea în continuare, criticile sale sunt pe fond eronate. Singurul lucru de apreciat este faptul că, fără îndoială, a muncit o groază de timp pentru a căuta nod în papură unor argumente cât se poate de clare, rezultând un articol foarte lung și cu numeroase divagații.

Subliniez însă că nu mă voi angaja într-o polemică ulterioară. Motivul: dacă ceea ce am scris în acest articol este insuficient pentru a face pe cineva să-și schimbe părerea, consider că este victima unui dogmatism rigid, sau are o problemă de comprehensiune care nu poate fi ameliorată de eforturi ulterioare ale mele.

Pentru a înțelege fundamentul greșelii pe care Syme o face în mod repetat, trebuie în primul rând să discutăm despre structura unui silogism. Cei doi piloni pe care se sprijină, premisele sale, trebuie să fie certitudini. Aproape toate contraargumentele prezentate suferă de aceeași boală, și anume faptul că se face un transfer al sarcinii dovezii combinat cu apelul la ignoranță. Voi explica în cele ce urmează esența acestei greșeli, repetate ad nauseam. Paragraful următor (pe care-l voi denumi „chenar” datorită formatării) este cheia întregii dispute și voi face trimitere la el de oricâte ori este necesar. Dacă Syme sau oricare alt cititor nu înțelege sau nu acceptă ceea ce este prezentat mai jos, discuția este moartă din fașă și lectura paragrafelor ulterioare nu mai are niciun rost. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 16 Comments on Din nou despre Kalam-itate

Record mondial la aberat? (II)

Am văzut în prima parte a acestui articol cam cât de multe aberații woo-woo și-au găsit domiciliul într-un singur site.  Acum voi trece la analiza sumară a paginii propriu-zise, cea referitoare la designul inteligent. Dacă despre site în întregime se poate spune că aproape fiecare articol este o jignire la adresa inteligenței, despre pagina amintită se poate afirma că aproape fiecare propoziție este o minciună.

Acest documentar analizează și combate cu argumente științifice teoria evoluționistă …

Minciună. Documentarul nu oferă niciun fel de argumente care pot fi denumite științifice. Singura idee a întregului documentar este cea a complexității ireductibile. Deoarece anumite structuri biologice sunt foarte complexe, nouă ni se pare că nu ar fi putut lua naștere pe cale naturală, și ca urmare au fost proiectate de o inteligență. Poate fi denumit cel mult un argument filozofic.

Ei nu susţin creaţionismul neapărat ca nişte credincioşi dogmatici…

Minciună prin omisiune. În cuprinsul acelui documentar, evident, nu se folosesc argumente religioase în sine, pentru că ar da în vileag agenda acestor indivizi. Însă obiectivele lor sunt trădate de afiliația lor religioasă (evangheliști americani), și mai ales de documentele în sine ale mișcării ID, centrate pe institutul Discovery, documente scrise și semnate tocmai de personajele din film. Strategia WEDGE propune eliminarea viziunii științifice materialiste, și înlocuirea ei cu una în care supranaturalul să fie acceptat. Prin această formulare, este evident că ideea în sine este de distrugere a științei, și nu de lărgire a orizonturilor ei. Strategia wedge este o acțiune de natură politică și socială concepută de Institutul Discovery, leagănul mișcării intelligent design. Strategia a fost expusă de Institutul Discovery într-un manifest cunoscut drept documentul WEDGE, care descrie o agendă largă socială, politică și academică al cărei scop final este „să învingă materialismul științific” reprezentat de evoluție, „să  înlocuiască viziunea materialistă opresivă cu o știință în conformitate cu convingerile creștine și teiste”. Strategia  își propune „să afirme realitatea lui Dumnezeu”. Scopul ei este să reînnoiască cultura americană prin promovarea unor politici publice care să reflecte viziunea creștină fundamentalistă, mai exact valorile celei protestant-evangheliste. Însuși Philip Johnson, cel cu care se deschide materialul video, a declarat: Aceasta nu este și nu a fost niciodată o dezbatere științifică. Este despre religie și filozofie. Continue reading

Category: Generalităţi pe teme evolutive, New Age & alte tâmpenii similare | 9 Comments on Record mondial la aberat? (II)

Din nou despre agnosticism

În articolul precedent am expus opinia mea legată de felul în care trebuie înțeles agnosticismul. Așa cum am anticipat, opiniile celor care au comentat au fost variate, unii aflându-se pe poziții apropiate de ale mele, alții mai puțin. Oricum, le mulțumesc tuturor pentru contribuții.

Deoarece câteva puncte de vedere expuse în comentarii au fost interesante, mi se pare util să le reiau într-o formă mai sintetică într-un nou articol, împreună cu mici adăugiri.

Ca o caracteristică generală, se pare că sunt într-o minoritate optimistă, cea care consideră că este mai probabil să nu existe lucruri ascunse cunoașterii în principiu, sau etern. Am expus motivele aici. Asta nu înseamnă obligatoriu că vom ajunge să le cunoaștem. E posibil să nu mai existăm ca specie pe vremea aceea. Spre deosebire de mine, aproape toți cei care au comentat sunt pe poziția unui agnosticism permanent, considerând că există anumite bariere sau limite ale cunoașterii care nu pot fi depășite.

Această poziție a fost susținută și de logosfera, care consideră că totalitatea lucrurilor care există se împarte în lucruri care pot fi cunoscute, și altele care nu pot fi cunoscute. Desigur, poziția este asumată axiomatic, neputând exista o demonstrație a faptului că ar exista o categorie de lucruri care nu pot fi cunoscute – exact așa cum nici eu nu pot demonstra opusul. A urmat o discuție interesantă în care logosfera a susținut că, și dacă există dumnezeu, el tot nu ar putea dovedi convingător acest lucru umanității. Punctul cheie al discuției a fost definirea a ceea ce înțelegem prin dovezi, cunoaștere, a ști în general. Punctul meu de vedere exprimat în acest comentariu este acela că, dacă acceptăm faptul că există posibilitatea cunoașterii, acel presupus dumnezeu ar fi, fără îndoială, capabil să satisfacă orice criteriu fixat de noi pentru a-l include în categoria lucrurilor pe care le cunoaștem ca reale. În final, logosfera s-a arătat de acord cu acest raționament, menționând doar că, personal, tot nu ar avea încredere. Aici, după părerea mea, face o greșeală atât de principiu (nu poate fi convins(ă) de niciun soi de dovezi), cât și de strategie din punctul de vedere al unui ateu. Unul din punctele forte ale ateismului este tocmai faptul că se declară o poziție temporară, care s-ar schimba la apariția unor dovezi convingătoare ale existenței unui Creator, și asta în contrast cu dogmatismul evident teist, care nu acceptă niciun soi de argument și este inflexibil. Continue reading

Category: Argumente filozofice | 53 Comments on Din nou despre agnosticism

Care este locul agnosticilor?

În primul rând vreau să-i informez pe toți cei care vor fi tentați să mă trimită la definiții din dicționare că le-am citit și le cunosc. Și am citit mult în plus de acele definiții simpliste. Am citit ce spun agnosticii despre ei înșiși, în detaliu, am citit și ce spun alții despre agnostici. În cazul unor poziții filozofice complexe, nu este suficient să înșiri niște cuvinte dintr-un dicționar. Acelea sunt doar încercări mai mult sau mai puțin reușite de a sintetiza în câteva vorbe ceva mult mai complex și sunt în general destinate profanului care are nevoie doar de o idee, de o orientare rapidă.

Din observațiile mele, există TREI moduri de a vedea agnosticismul. Eu mă situez pe cea de a treia poziție de mai jos. Să le luăm pe rând.

1. Agnosticismul este o poziție separată și bine definită, care stă pe propriile picioare, este calitativ diferită de celelalte poziții. Există teiști, există atei, și există agnostici. Teiștii cred că există dumnezeu, ateii cred că nu există, iar agnosticii spun că nu se pot pronunța. Unii agnostici susțin că nu se știe deocamdată (agnosticism temporar), și alții susțin că problema nu poate fi cunoscută în principiu (este pentru totdeauna în afara posibilităților noastre de cunoaștere). Mie, sincer, această din urmă poziție mi se pare absurdă. Cum ar putea cineva să știe în ce fel ne vom dezvolta în viitor, ce noi posibilități de cunoaștere vor exista, ce vom afla despre Univers? Sau dacă există un dumnezeu care se decide să ne dovedească existența sa? E ceva imposibil în asta? Trebuie acceptat că există, cel puțin în principiu, posibilitatea ca știința să dea un răspuns cândva, sau ca dumnezeu în persoană, dacă există, să-și facă cunoscută prezența. Cred că agnosticismul definitiv poate fi exclus din categoria pozițiilor raționale și care merită luate în considerare. Agnosticismul temporar însă este o poziție de bun simț, și, așa cum voi expune la punctul 3, cred că de fapt că cei mai mulți ne încadrăm în acest grup.

2. Agnosticismul este termenul pe care-l folosim pentru partea de mijloc a spectrului care se întinde de la credința absolută în dumnezeu până la convingerea fermă că nu există dumnezeu. Așadar, e vorba de o gradație, o diferență doar de ordin cantitativ nu calitativ. O variantă foarte răspândită, conform căreia diferența dintre ateu, agnostic și teist este doar una de „intensitate” a convingerii că există dumnezeu. Profesorul Dawkins chiar propune o scară cu 7 trepte, unde pe treapta 1 ar fi cei care susțin că știu 100% că există dumnezeu, și pe treapta a 7-a ar fi cei care susțin că 100% nu există. Pe sine se pune pe treapta a 6-a, unde s-ar găsi marea majoritate a celor care se autointitulează atei. Treptele 3, 4, și 5 ar fi cele rezervate agnosticilor, cu 3 fiind agnosticul teist, 5 agnosticul ateu, și 4 agnosticul pur.

3. Termenul de agnostic este răspunsul la o întrebare diferită față de întrebarea al cărei răspuns este „teist” sau „ateu”. La întrebarea „credeți că există dumnezeu?” nu pot exista decât două răspunsuri, și anume „da” sau „nu”. În funcție de răspunsul dat, individul este teist sau ateu. Cel care întreabă nu dorește să știe ce părere ai despre dovezi, ci doar dacă tu (indiferent de dovezi sau lipsa lor) crezi că există sau că nu există. Răspunsul nu presupune faptul că ar exista dovezi în sensul poziției respective. Poate există, poate nu. Nu se afirmă o cunoaștere a realității, ci este doar ceea ce crede individul. El poate să considere că are dovezi clare în favoarea poziției sale, cu alte cuvinte că „cunoaște” care este adevărul, sau că nu există dovezi (nu se cunoaște) răspunsul la întrebare – în acest din urmă caz ar fi agnostic. Cu alte cuvinte, între termenii de teist/ateu, pe de o parte, și termenii gnostic/agnostic, pe de altă parte, nu există vreo contradicție. La termenul din prima categorie (teist/ateu) se adaugă unul din cea de a doua (gnostic/agnostic) pentru a da descrierea completă a poziției acelei persoane. Vreau să atrag atenția asupra faptului că termenul de gnostic nu prea este folosit sau acceptat în acest sens, ca opus al agnosticului, și asta pentru a nu se confunda cu gnosticismul ca și curent religios. Îmi voi permite să-l folosesc totuși, pentru simplitate, ca desemnând gradul de gnozie (cunoaștere). Vă rog să înțelegeți că prin gnostic, mai jos, înțeleg unul care crede că știe, că are dovezi (opusul agnosticului). Continue reading

Category: Argumente filozofice | 51 Comments on Care este locul agnosticilor?

Problema Răului

Dintre numeroasele argumente aduse împotriva existenței unui dumnezeu de tipul celui imaginat de creștini, probabil că cel mai popular este cel al existenței „răului”, unde prin rău se înțelege nedreptate și suferință gratuite. Am găsit chiar opinii care susțin că este cel mai puternic argument împotriva divinității. Eu nu aș merge chiar atât de departe, însă este evident că teiștii au o mare problemă în a găsi un răspuns satisfăcător, lucru recunoscut chiar și de mulți dintre ei. Spre exemplu, filozoful creștin James F. Sennett ne informează că:

Le spun mereu studenților mei de la cursurile de religie că, dacă sunt într-adevăr creștini, și problema răului nu-i ține treji noaptea, înseamnă că nu o înțeleg!

Argumentul este foarte simplu. Conform dogmelor creștine, Dumnezeu este atotputernic, infinit de bun și atotștiutor. O ființă care este infinit de bună ar trebui să încerce să prevină existența răului. Acest lucru îi stă în putință, deoarece este atotputernică. În plus, cunoaște faptul că răul există, fiind atotștiutoare. Cu toate acestea, lumea în care trăim este plină de nedreptăți și suferințe uneori extreme. Singurele explicații logice sunt că, fie Dumnezeu nu există, fie există dar nu are acele proprietăți (cel puțin nu toate 3 simultan). Argumentul a fost prezentat sub diferite forme de numeroși gânditori de la Epicur încoace, și teologii au schițat de-a lungul timpului o mulțime de încercări de a găsi un răspuns satisfăcător. În cele ce urmează voi enumera câteva dintre cele cu care m-am întâlnit mai des și motivul pentru care nu le consider valabile.

1. Din moment ce ateii nu recunosc un standard absolut la care să raporteze ideea de bine sau rău, nu au cum să comenteze despre anumite evenimente sau acțiuni ca fiind bune sau rele. În viziunea pur naturalistă nu există asemenea repere, totul este relativ. Un „argument” de o prostie sinistră, întâlnit surprinzător de frecvent. Lăsând la o parte faptul că există moduri de a defini suferința și dreptatea fără a recurge la supranatural, cei care vin cu acest tip de discurs nu înțeleg esența problemei, și anume că argumentul existenței răului este o demonstrație de tipul reducerii la absurd. Nu este ateul cel care face afirmații legate de bine și rău. Ateul pornește de la premisele teiste și arată că ele duc în mod necesar la o contradicție. Este exact ca și cum un individ ar susține că are vârsta de 30 de ani și că a fost amantul secret al divei Marilyn Monroe. Nu are nicio importanță cât de priceput sunt eu la aprecierea vârstei în funcție de chipul unei persoane, și nici ce cred eu despre șansele lui de a o face pe Marilyn să se îndrăgostească de el. Contează doar că urmând premisele pe care EL le susține, se ajunge la o contradicție, la o absurditate (Marilyn Monroe a murit înainte ca el să se nască). Continue reading

Category: Argumente filozofice | 39 Comments on Problema Răului

Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Am dat în mod întâmplător pe HotNews.ro de o așa-zisă dezbatere intitulată pompos: Umanist sau teist, două definiții ale omului modern. Doi jurnaliști, îmbrățișând puncte de vedere diametral opuse, au scris un scurt text prin care au încercat să-și justifice poziția. Despre varianta umanistă, susținută de Daniel Gabriel Secară, nu am ce comenta, pot eventual doar să-l aplaud. Mă voi referi însă pe larg la punctele de vedere exprimate de domnul Mihnea Măruță, deoarece le găsesc emblematice pentru gândirea găunoasă a teistului modern. Parcă ar fi citit conținutul blogului meu, și ar încerca cu orice chip să bifeze fiecare căsuță din rubrica „așa nu”.

În cele ce urmează, toate porțiunile citate sunt fragmente din  crezul mai sus menționat.

In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut “pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.

Așadar, există o plantă de apartament, care se dezvoltă nemaipomenit de bine în ghiveciul și locația proprie, dar mai puțin bine în alte părți. Atât domnul Măruță, cât și vecinele „mult mai pricepute” se declară uimiți în fața acestui fenomen, care, ni se dă de înțeles, ar fi echivalentul unui miracol. Bineînțeles că nu au pentru o clipă curiozitatea sau onestitatea intelectuală de a cere o expertiză științifică, a celor calificați. Fără îndoială că un botanist, pe baza unor măsurători de laborator ale solului sau luminozității (de exemplu), ar veni cu o explicație clară. Dar asta ar strivi corola de minuni a lumii, nu-i așa? De ce să afli cauza reală a unui fenomen, când poți foarte bine să-l declari miracol și să-l integrezi în worldview-ul mistic propriu ca atare? Acum câteva sute de ani, un curcubeu era văzut drept o dovadă solidă de miracol divin, așa cum e definit de biblie, ca dovadă a unui legământ sacru. În prezent, e un banal (chiar dacă încântător din punct de vedere subiectiv, estetic) fenomen de refracție pe care orice elev îl poate reproduce. Cel puțin, pe vremea curcubeelor-miracol exista scuza că nimeni nu știa cauza reală. Însă astăzi nu trăim într-o epocă a plantelor-miracol. Chiar dacă am presupune prin absurd că nu putem găsi o explicație științifică pentru bunăstarea plantei, ar însemna asta că explicația este divină? E un apel la dumnezeul golurilor, god of the gaps, cel care „explică” ceea ce nu știm încă. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 7 Comments on Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Mai inteligenţi? Of course!

Puține lucruri îi supără mai mult pe credincioși decât reamintirea faptului că studiile arată existența unei corelații inverse între coeficientul de inteligență și gradul de religiozitate. Relația se păstrează indiferent dacă se efectuează comparații la nivel de indivizi sau la nivel de țări. Același tip de legătură se găsește și între nivelul educației și religiozitate. Practic, cu cât o persoană este mai inteligentă și cu mai mulți ani „de școală”, cu atât este mai probabil să nu fie religioasă. Dar mai bine să dau un citat ceva mai lung din tătuca Dawkins:

Eforturile susținătorilor de a găsi oameni de știință distinși, moderni, care să fie credincioși, degajă un aer de disperare care generează acel sunet de neconfundat al unor butoaie goale care sunt râcâite. Singurul site care pretinde a prezenta o listă cu „oameni de știință creștini câștigători ai Premiului Nobel” prezintă un număr de 6, dintr-un total de câteva sute de laureați. Dintre aceștia 6, s-a dovedit că 4 nu erau laureați Nobel, iar unul, cel puțin, după cum știu eu cu siguranță, este un noncredincios care merge la biserică din rațiuni de socializare. Un studiu mai sistematic al lui Benjamin Beit-Hallahmi „a descoperit că printre laureații Premiului Nobel pentru știință, ca și printre cei pentru literatură, era prezent un remarcabil grad de ireligiozitate, comparativ cu popoarele din care aceștia provin.”

Un studiu realizat de Larson și Witham pentru prestigioasa revistă Nature, în 1998, a arătat că dintre oamenii de știință americani apreciați ca fiind suficient de distinși pentru a fi aleși în National Academy of Sciences, numai 7% cred într-un dumnezeu personal. Această copleșitoare preponderență a ateilor reprezintă aproape opusul profilului populației americane obișnuite, din care nouăzeci de procente cred într-o ființă supranaturală de un fel oarecare. Cifra referitoare la oamenii de știință mai puțin eminenți, care nu au fost aleși în respectiva academie, este intermediară. La fel ca și la cei distinși, numărul celor credincioși este mai mic, dar cu un procentaj ceva mai puțin dramatic, de patruzeci de procente. Această situație corespunde întocmai cu ceea ce mă așteptam, anume ca oamenii de știință americani să fie mai puțin credincioși decât publicul larg, iar cei mai apreciați dintre ei să fie și cei mai puțin religioși. Ceea ce este remarcabil este opoziția polară dintre religiozitatea publicului american în general și ateismul elitei intelectuale. … Continue reading

Category: Religie şi societate | 15 Comments on Mai inteligenţi? Of course!

Kalam-itatea se chema Rex (partea I)

Puțini scriitori se pot lăuda cu umorul pe care l-a avut Jaroslav Hašek. Celebrul său erou, bravul soldat Josef Švejk, a făcut să zâmbească toate generațiile care i-au citit peripețiile din primul război mondial. Unii îl văd ca pe idiotul satului, dar eu l-aș caracteriza ca un personaj care îți dă mereu senzația că nu este prostovanul în care pozează, ci un tip foarte subtil care a găsit forma cea mai potrivită de a face bășcălie de absurdul cazon și pretențiile imperiale austro-ungare.

Pentru mine a fost principala sursă de inspirație în anii facultății, când, după cum era obiceiul pe vremea respectivă, cei mai buni studenți erau racolați pentru a deveni membri ai PCR. Disprețul meu pentru tot ceea ce însemna comunism poate fi egalat doar de disprețul față de tot ceea ce înseamnă credință. Ambele sunt niște sisteme profund nedemocratice, profund iraționale, clădite pe cultul personalității, refractare la critică, dogmatice până la măduvă și care rămân repetente la cea mai importantă întâlnire, cea cu realitatea. Nu degeaba se spune că succesul stalinismului în Rusia s-a datorat obișnuinței poporului amărât de a adula și a respecta necondiționat un lider suprem, indiferent dacă acesta era Iisus, țarul sau Stalin în persoană. E doar o problemă de transfer al cultului de la un obiect la altul. Și nu este întâmplător nici faptul că sectanții găsesc cei mai mulți clienți tocmai în țările în care există deja o religiozitate crescută. Terenul e pregătit, ce importanță are că în loc de prostiile ortodoxe regurgitezi alea penticostale? Tot aia. De ce nu au succes în Norvegia? Pentru că nu e terenul potrivit, oamenii sunt educați, sunt din grupul agnostic-ateu și se prăpădesc de râs când le bate la poartă misionarul. Îndobitocirea timpurie, spălarea pe creier (comunistă, respectiv religioasă), combinate cu lipsa spiritului critic și un nivel intelectual mai scăzut – iată ingredientele de succes ale acestor doctrine.

Inspirat de soldatul Švejk, de câte ori veneau secretarul de Partid și răspândacii săi la mine solicitându-mi să depun cererea de înscriere în Partid, aveam răspunsurile pregătite, de tipul „Pentru mine un asemenea pas este  un vis, dorința mea cea mai arzătoare, și vreau să fiu pe deplin pregătit … încă nu am terminat de studiat documentele Congresului al XIII-lea al PCR și nu am pătruns semnificația cea mai profundă a discursului preaiubitului nostru președinte Nicolae Ceaușescu… “. Bineînțeles că cel căruia îi spuneam aceste lucruri era cât se poate de conștient de bășcălie, dar nu avea ce să-mi facă, deoarece o spuneam cu tonul cel mai serios și cu o mimică adecvată. Colegii care asistau la asemenea scene erau pe spate, roșii la față, și abia așteptau să mai revină activiștii ca să „mai fac un Švejk”. Și uite așa am ajuns în anul IV, când a venit schimbarea de regim, ca fiind unul dintre puținii studenți din anul meu neînregimentați în PCR. Evident, o opoziție directă ar fi avut consecințe catastrofale, și cei care au trăit acele vremuri știu de ce. S-a dovedit încă o dată că, în fața stupidității și absurdului de genul celor promovate de comuniști sau de religiopați, cea mai bună armă este umorul, nu încrâncenarea. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 6 Comments on Kalam-itatea se chema Rex (partea I)

Ordine sau miracol?

Teologii au tendința de a găsi câte o scuză pentru orice dovezi contrare argumentelor lor. Sunt experți în fabricarea unor explicații ad hoc sau contorsionarea logicii în cele mai nebănuite feluri pentru a ajunge la țelul dorit. Motivul? Ei nu pornesc de la observarea realității, încercând ca apoi pe baza acelor elemente să ajungă la o concluzie. Din contră, eu au deja concluzia gata formulată și inatacabilă, și singura întrebare pe care și-o pun este „cum putem interpreta realitatea în așa fel încât să corespundă concluziei noastre?”. Niciun soi de gimnastică intelectuală nu este socotită ca fiind suficient de ridicolă pentru a atinge scopul propus.

Ca un exemplu bine-cunoscut și amuzant, luați cazul rugăciunii. Dacă un adevărat credincios se roagă, și rugămintea i se îndeplinește, avem, conform teiștilor, o dovadă clară a faptului că există un dumnezeu care i-a ascultat rugăciunea și l-a ajutat. Nu contează că exact același lucru s-a întâmplat de milioane sau miliarde de ori altor oameni care nu s-au rugat. Dar dacă un credincios se roagă și nu i se îndeplinește rugăciunea? Ei bine, teiștii ne lămuresc: este o dovadă clară a faptului că rugăciunea a fost auzită, și răspunsul a fost: Nu. 😛 Sau, a fost auzită dar nu era suficient de sinceră. Că e laie, că-i bălaie, e clar că există un dumnezeu care ascultă ce bolborosești. Sau, un alt exemplu: un accident de avion, sau un cataclism de genul unui cutremur … există un supraviețuitor credincios. Ce va spune el primul lucru? Că tocmai s-a întâmplat un miracol dumnezeiesc, a fost ales și salvat pentru că are credință mare de tot. Dar ceilalți 200 sau 2000 care au murit? Oare erau toți atei? Sau brusc și-au uitat rugăciunea? De câtă inteligență este nevoie pentru a realiza că ești doar unul dintre miile care s-au rugat fierbinte, și toți ceilalți au murit, în timp ce tu ai avut o baftă porcească și ești în viață?

În același spirit putem discuta și despre argumente teologice care se pretind mai elevate. Unul dintre ele este cel teleologic. Conform acestuia, entitățile naturale (vii sau nevii) se comportă într-un anume fel pentru a atinge un scop. Întrucât ele în sine nu pot fi suficient de inteligente pentru a-și propune un scop, este clar că au fost concepute de cineva foarte inteligent, care le-a dat fiecăruia câte un scop și un fel de a-l executa. Proiectantul a învățat apa să curgă la vale, semințele să se transforme în plante, Soarele să strălucească și așa mai departe. Analogia clasică tomistă este cea a săgeții care nu ar avea de unde să știe cum să ajungă la țintă, dacă nu ar fi arcașul dotat cu inteligență și cunoaștere să o dirijeze în direcția potrivită. La fel, obiectele care ne înconjoară au nevoie de un gânditor în spatele lor care să le fi proiectat în așa fel încât să execute mereu ceea ce este necesar pentru a atinge „cel mai bun rezultat posibil”. Continue reading

Category: Argumente filozofice | LEAVE A COMMENT

Dovedeşte că nu există!

Să presupunem că sunteți medic psihiatru. Distinsul domn Noe Cruciulescu, pacientul Dvs., internat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, susține sus și tare că este perfect sănătos mental. Și mai susține că, undeva în pereții clădirii, există niște organisme microscopice care-l antipatizează și, fiind pe deasupra inteligente, avansate tehnologic și profund imorale reușesc să-i inducă o stare de permanentă amețeală prin intermediul unor unde speciale. Domnul Cruciulescu are un vertij cvasi-continuu și “știe” foarte clar din ce cauză.

Ce anume s-ar putea face pentru a-l convinge că greșește? Orice demonstrație a faptului că vertijul său are cauze naturale, depistabile și tratabile, este inutilă, pentru că, nu-i așa, microorganismele din pereți pot induce acea aparență. Îngustarea arterelor vertebrale care irigă centrii echilibrului este doar ceea ce văd doctorii la suprafață, materialiști înguști. Ei nu ajung la adevărata rădăcină a problemei, undele cauzatoare de boală. Este de asemenea inutil să i se amintească faptul că niciun soi de aparat nu captează undele, deoarece ele nici nu pot fi captate prin definiție, fiind de o natură care depășește nivelul de cunoaștere actual. Cât despre microorganismele în sine, ele nu pot fi nici măcar teoretic găsite, și dacă ne-am afla în fața lor nu am știi că sunt acolo. Pentru că se află într-un alt plan al existenței, fiind alcătuite din dark matter, după cum foarte clar ne spune eruditul nostru pacient. Argumentul suprem în favoarea oricărei încercări de a-i demonstra că, foarte probabil, acele entități sunt doar în imaginația sa, este întâmpinat invariabil cu replica spusă pe un ton triumfător:

Dovedește că nu există!

De prisos să adăugăm faptul că nu putem dovedi așa ceva. Ipoteza a fost formulată în așa fel încât nu permite nici un fel de mijloace de investigare. Chiar presupunând că am avea posibilitatea explorării exhaustive a spațiului desemnat ca locație a misterioaselor microorganisme, peretele spitalului, tot nu am rezolva nimic, deoarece prin definiție entitățile sunt … nedetectabile. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică | 17 Comments on Dovedeşte că nu există!

Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Un copil își duce mâinile la spate și te întreabă: ghici ce țin în ele?

Indiferent ce răspuns ai da, invariabil va spune că ai greșit, e cu totul altceva. Şi dacă ghicești că nu ține nimic, va nega la fel de vehement. Nu are rost nici măcar să te dai bătut și să-l rogi să-ți spună sau să-ți arate chiar el. Nu o va face, se va rezuma doar la a spune că nu ai dreptate. Uneori îți va spune că, de fapt, nici el nu știe ce e, dar e ferm convins că trebuie să fie ceva acolo.

Pentru un ateu imaginea de mai sus e cât se poate de sugestivă. Este ceea ce fac o parte din teiștii-deiștii-panteiștii moderni, să le spunem latura mai “educată”. Ţin cu dinții de conceptul de deitate, însă refuză cu obstinație să dea o explicație comprehensibilă a ceea ce înțeleg prin acel termen. Evident, nu e un bătrânel bărbos, nu e tiranul biblic, nu e nici fiul său, nu e o imagine antropomorfă de nici un soi. Este un ceva care se definește doar prin ceea ce nu este. În discuțiile cu asemenea persoane este inutil să vii cu argumente istorice, filozofice, științifice, logice sau de oricare natură cunoscute minții umane, pentru simplul motiv că interlocutorul va spune că ele nu se aplică dumnezeului la care se referă ei. Care dumnezeu? Nu știm, nu ni se spune.

Premisa oricărei discuții coerente este definirea termenilor cu care operezi. Nu poți discuta despre “vlshpawh” și spune că acesta NU este așa, NU este pe dincolo, NU este nici X, nici Y … dar există. Cum ai putea ataca poziția unui asemenea individ, și cum altfel l-ai putea clasifica decât incoerent sau ilogic, în cel mai bun caz? Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 42 Comments on Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!

Este ateismul dogmatic?!

Recunosc deschis faptul că puține lucruri mă deranjează mai mult decât afirmația că ateismul ar fi dogmatic, sau ar fi doar o altă religie. Această poziție denotă fie o totală lipsă de înțelegere a termenilor folosiți, fie o combinație de prostie și rea-voință.

Sigur că e ușor să recurgi la citate amuzante de genul „Ateismul este o religie exact în măsura în care a nu colecta timbre este un hobby” sau „Ateismul este o credință exact la fel cum chelia este o culoare de păr” sau „Ateismul este o religie tot așa cum sănătatea este doar o altă boală”. Însă nu mi-am propus să fac bășcălie de niște oameni care, poate în mod sincer (cel puțin unii dintre ei), chiar nu înțeleg absurdul afirmațiilor.

O poziție dogmatică este una inflexibilă și care nu acceptă analiza critică, de obicei susținută și impusă de o autoritate, impermeabilă la argumente sau dovezi. Ateul este în esență o persoană care nu crede că există o entitate supranaturală care a creat și supraveghează sau dirijează universul. Din ce cauză are ateul un asemenea punct de vedere? Pentru că nu există dovezi în sprijinul unei asemenea teorii. Ateismul este o poziție provizorie și flexibilă prin excelență. Oricare ateu este deschis în a recunoaște acest lucru. Oricare ateu poate furniza în orice moment o listă kilometrică cu descoperiri sau evenimente pe care le-ar considera drept dovadă a existenței a ceea ce uzual denumim dumnezeu. Problema este că acestea întârzie să apară, și ca urmare poziția ateului rămâne aceeași. În contrast evident se află teistul. Am discutat cu zeci de credincioși, am discutat problema pe forumuri, și, fără nici o excepție, am avut parte de același răspuns:

indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce s-ar descoperi vreodată, indiferent ce argumente îmi vei aduce, credința mea nu va dispărea! Continue reading

Category: Argumente filozofice | LEAVE A COMMENT