Intelligent Design – de ce nu poate fi luat în serios?

În primul rând le mulțumesc tuturor celor care m-au contactat prin mesaje private și pe e-mail, oarecum îngrijorați de lipsa postărilor. Sunt cât se poate de sănătos, bine vitaminizat, roșu în obraji, vesel și în stare de libertate. Motivele pentru care nu mai postez sunt de cu totul altă natură, legate în primul rând de aranjarea priorităților într-o ordine firească. Nu sunt vreun soi de activist care să aibă o normă de îndeplinit, mai scriu câte ceva atunci când am timpul și dispoziția necesară.

Ies din hibernare provocat fiind de o discuție pe care am avut-o cu un coleg cardiolog din aceeași generație cu mine (40+) și care, spre uimirea mea, s-a declarat adeptul teoriei proiectantului inteligent, mai cunoscută drept intelligent design sau ID. Pe colegul respectiv îl cunosc de vreo 20 de ani, știu că e un tip dotat intelectual și citit, așa că am fost cu atât mai surprins de faptul că a înghițit o asemenea gălușcă pe nemestecate. Impresia mea este că după vreo două ore de discuții am reușit să-l fac să-și schimbe părerea. E una din caracteristicile oamenilor raționali, aceea că pot fi convinși de argumente logice. Ceea ce l-a convins nu au fost atât exemplele punctuale, cât mai ales discuțiile de ordin general despre pretențiile pe care trebuie să le îndeplinească o idee înainte de a fi promovată la rangul de teorie științifică și luată în serios, ca atare, de comunitatea științifică. Chiar dacă am mai atins tangențial multe din aspectele de mai jos pe acest blog, cred că merită să le sistematizez aici. Continue reading

Domnul Neanderthal & doamna Sapiens

De la descoperirea primelor fosile de Neanderthal în prima jumătate a secolului al XIX-lea și până în ziua de astăzi, în care avem deja ocazia să examinăm genomul acestei specii hominide, am fost mereu fascinați de ea. Motivele sunt mixte, atât de ordin științific, cât și de ordin psihologic. Sunt întrebări care ne-au preocupat și unele ne frământă în continuare. Enumăr câteva:

  • Dintre toate hominidele, sunt cele care se află cel mai aproape de omul modern (Homo sapiens sapiens) din punct de vedere anatomic și, evident, și al gradului de rudenie. Este oare corect să-i vedem drept o specie diferită, aparținând genului Homo, sau drept o altă rasă de Homo sapiens?
  • Am împărțit cel puțin câteva zeci de mii de ani aceleași teritorii în Europa și Asia. Oare care au fost relațiile dintre noi?
  • În cele din urmă, cam cu 25.000 – 30.000 de ani în urmă, Neanderthalienii dispar din peisaj, fiind împinși către extincție. Oare de ce?
  • Gradul înalt de asemănare fizică a generat încă de la început ideea unei posibile încrucișări cu aceștia. Oare avem în ADN-ul nostru urme ale unui asemenea „mariaj”?
  • Având o capacitate craniană la fel de mare (sau chiar ușor superioară) omului modern, oare aveau limbaj, cultură, unelte, viață socială dezvoltată, religie?
  • Dacă un Neanderthal ar fi reînviat, spălat, bărbierit, îmbrăcat în costum și lăsat să se plimbe pe străzile unui oraș modern, ar atrage privirile prin trăsăturile sale anatomice deosebite?

În prezent dispunem de fosile aparținând unui număr de peste 400 de exemplare diferite (niciunul nu este complet). Ca și morfologie, există diferențe clare. Craniul mai turtit și elongat, sprâncenele mai proeminente, anumite repere osoase modificate, forma toracelui, constituția mai robustă dar cu o înălțime mai mică și altele – listate de exemplu aici. Continue reading

Ghid rapid în 20 de puncte pentru micul creaţionist

Uitându-mă peste secțiunea blogului legată de evoluționism mi-am dat seama că am fost nedrept. Îmi fac mea culpa. Am prezentat doar argumente pro-evoluționiste. Unde este echilibrul? De ce această viziune unilaterală?

Ca urmare, m-am hotărât să-mi corectez greșeala cu vârf și îndesat. Există o mulțime de creaționiști-începători, care poate nu au obișnuința necesară combaterii evoluționiștilor, sau nu au instrumentele potrivite. Ei, săracii, știu că evoluția asta este o mare minciună, dar nu știu exact de ce, care ar fi dovezile și argumentele, și cum să poarte o discuție pe această temă. Le voi da o mână de ajutor. Am sintetizat pe puncte cele mai importante idei pe care trebuie să le cunoască, la care am adăugat și niște sfaturi practice pentru un succes garantat, totul pe limba lor. Permit oricui să printeze acest scurt ghid și să-l folosească în momente de cumpănă când caută biruința împotriva înșelăciunii ateisto-masonice diavolești.

Dragi credincioși,

1. În primul rând, nu vă lăsați atrași în argumente concrete, punctuale, unde evoluționiștii vine cu tot soiul de minciuni cum că ar cunoaște ei că genele sunt așa sau pe dincolo, sau că fosila cutare spune nu știu ce lucru. Faceți dovada superiorității intelectuale a poziției creaționiste, printr-o privire globală a problemei, arătând că fundalul este de la bun început greșit. Deci așadar și prin urmare nici nu are rost să te obosești cu tot soiul de detalii pe care, oricum, savanții creaționiști le-au lămurit de decenii bune.

2. Este foarte important să declarați că evoluționismul este doar o credință oarecare, o religie în sine, la care se închină cei care urăsc adevărata credință întru domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că nu se există de fapt dovezi pentru evoluționism, și e totul o amăgire de fals. Continue reading

Străbunicu’, arborele filogenetic şi Australopithecus sediba

Să presupunem că într-o bună zi îmi vine ideea năstrușnică de a căuta rămășițele vreunui strămoș  care a trăit în urmă cu 200 de ani. În anumite condiții speciale, părți ale scheletului pot rezista secole sau chiar milenii. Să mai presupunem că am idee cam pe unde a trăit și cam pe unde aș putea găsi ce a mai rămas din el (desigur, cu aproximație). Și, ca să fie norocul și mai mare, să zicem că am reușit după săptămâni de săpături și căutări să găsesc un schelet păstrat parțial sau chiar integral. Care ar fi șansele ca ceea ce am găsit să fie, într-adevăr, tocmai ce a rămas din ilustrul meu înaintaș? Nu există niciun soi de nume sau piatră funerară care să mă ghideze. Nu am vreo fișă dentară și nici posibilitate de a extrage ADN pentru a-l compara cu al meu.

Mai mult ca sigur, ceea ce am găsit nu este o persoană care să-mi fie strămoș direct, ci doar un alt individ care s-a întâmplat să moară cam în același loc și în același timp. E posibil ca cei doi (strămoșul meu și scheletul găsit) să fi fost rude, însă nu neapărat apropiate. Pe de altă parte, s-ar putea ca îmbrăcămintea sau alte obiecte găsite în împrejurimi să-mi dea o idee destul de bună despre nivelul de trai și preocupările populației din acea zonă, în acel moment.

Un lucru oarecum similar se petrece în paleontologie, cu deosebirea că aici în loc de indivizi discutăm despre specii. În locul străbunicului, discutăm despre specia din care a provenit o altă specie ulterioară. În locul rudelor discutăm despre specii înrudite. În locul unui schelet avem de a face cu fosile sau urme fosilizate. Greșeala cea mai comună, pe care o observ mereu printre cei mai puțin inițiați în domeniu, este să vadă evoluția într-un mod liniar, sau dacă nu liniar cel puțin ca un arbore cu ramuri rare. În realitate, așa cum deja știm la ora actuală, acele ramuri sunt foarte dese, dar 99,99% din ele nu mai există la ora actuală. Speciile de pe rămurica terminală respectivă sunt dispărute, fie datorită schimbărilor de mediu și climatice la care nu s-au putut adapta, fie datorită unor catastrofe naturale, fie datorită faptului că nișa lor biologică a fost ocupată de o altă specie mai dotată. Continue reading

Record mondial la aberat? (II)

Am văzut în prima parte a acestui articol cam cât de multe aberații woo-woo și-au găsit domiciliul într-un singur site.  Acum voi trece la analiza sumară a paginii propriu-zise, cea referitoare la designul inteligent. Dacă despre site în întregime se poate spune că aproape fiecare articol este o jignire la adresa inteligenței, despre pagina amintită se poate afirma că aproape fiecare propoziție este o minciună.

Acest documentar analizează și combate cu argumente științifice teoria evoluționistă …

Minciună. Documentarul nu oferă niciun fel de argumente care pot fi denumite științifice. Singura idee a întregului documentar este cea a complexității ireductibile. Deoarece anumite structuri biologice sunt foarte complexe, nouă ni se pare că nu ar fi putut lua naștere pe cale naturală, și ca urmare au fost proiectate de o inteligență. Poate fi denumit cel mult un argument filozofic.

Ei nu susţin creaţionismul neapărat ca nişte credincioşi dogmatici…

Minciună prin omisiune. În cuprinsul acelui documentar, evident, nu se folosesc argumente religioase în sine, pentru că ar da în vileag agenda acestor indivizi. Însă obiectivele lor sunt trădate de afiliația lor religioasă (evangheliști americani), și mai ales de documentele în sine ale mișcării ID, centrate pe institutul Discovery, documente scrise și semnate tocmai de personajele din film. Strategia WEDGE propune eliminarea viziunii științifice materialiste, și înlocuirea ei cu una în care supranaturalul să fie acceptat. Prin această formulare, este evident că ideea în sine este de distrugere a științei, și nu de lărgire a orizonturilor ei. Strategia wedge este o acțiune de natură politică și socială concepută de Institutul Discovery, leagănul mișcării intelligent design. Strategia a fost expusă de Institutul Discovery într-un manifest cunoscut drept documentul WEDGE, care descrie o agendă largă socială, politică și academică al cărei scop final este „să învingă materialismul științific” reprezentat de evoluție, „să  înlocuiască viziunea materialistă opresivă cu o știință în conformitate cu convingerile creștine și teiste”. Strategia  își propune „să afirme realitatea lui Dumnezeu”. Scopul ei este să reînnoiască cultura americană prin promovarea unor politici publice care să reflecte viziunea creștină fundamentalistă, mai exact valorile celei protestant-evangheliste. Însuși Philip Johnson, cel cu care se deschide materialul video, a declarat: Aceasta nu este și nu a fost niciodată o dezbatere științifică. Este despre religie și filozofie. Continue reading

Intelligent Design Reloaded

Uitându-mă peste feed-urile de pe sait, mi-a sărit în ochi un titlu din categoria “theory of evolution”, și anume “Intelligent Design Facts”. Dau pe link să văd despre ce e vorba și găsesc o știre despre lansarea unui nou sait care își propune să popularizeze designul inteligent. Dar ce cred distinșii susținători ai ID-ului, lansează saituri așa, de capul lor, fără să le vad și eu? Așa că am intrat să văd despre ce “facts” e vorba. Dezamăgire totală, în loc sa prezinte dovezi pentru ID aruncă doar critici la adresa teoriei evoluției, dar asta nu o să mă împiedice să îi fac un review. Așadar, here we go! O să răspund ideilor prezentate în acel sait în mod succint, cât mai succint posibil, nu merită prea multe cuvinte. “Argumentele” ID-ului au fost refutate și refutute de mii de ori, dar nu strică să le reiau, repetiția – mama științei. Primul:

Evolution on a small scale seems incapable of being able to create the changes to the forms of living things on a large scale that Darwin based his theories upon

Clasica abureală cu microevoluția posibilă dar nu și macroevoluția, indiferent ce dracu o însemna macroevoluția asta. E ca și cum ar zice că aș putea să urc pe munte, dar nu voi reuși să-l trec, pentru că muntele e atât de mare, iar eu fac niște pași atât de mici… Domnii creaționiști, pardon, susținători ai designului inteligent, nu țin cont de faptul că modificările pe scară largă reprezintă multe, multe modificări mici care adunate fac o modificare mare. Continue reading

Cine este Eva mitocondrială?

Trecând în revistă ce mai e nou pe forumuri și cam ce mai scot creaționiștii din puțul gândirii, am rămas surprins să găsesc mai multe comentarii de genul următor:

De altfel, și știința a demonstrat deja că Adam și Eva au fost personaje reale, citește despre Eva mitocondrială!

E binecunoscută tactica credincioșilor de a respinge toate rezultatele științifice care arată falsitatea ideilor lor și de a îmbrățișa și striga în gura mare proporția infimă a celor care par să le susțină poziția, sau cel puțin sunt compatibile cu poziția lor. Într-un articol recent, Jerry Coyne exprima acest lucru sintetic:

Când se găsesc dovezi împotriva lor, precum vârsta medievală a giulgiului din Torino sau studiile care arată că rugăciunea nu are efect, cei credincioși spun „Nu, Dumnezeu nu se poate testa”. Dacă însă giulgiul din Torino ar fi fost datat cam la anul 30, sau dacă rugăciunea ar fi vindecat oamenii în testele dublu-orb, exact aceiași credincioși ar fi trâmbițat până la cer dovada credinței lor. Dovezile care sprijină credința se pun; cele care sunt împotrivă se resping din start.

Este clar că persoanele care folosesc termenul de Eva mitocondrială în contextul unui argument biblic nu înțeleg acest concept. S-ar putea să fie derutați și de numele ales de cercetători (Eva). O parte de vină s-ar putea să o aibă și peisajul internautic. Înainte de a scrie acest articol, am avut curiozitatea să văd dacă altcineva a mai făcut ceva similar (în limba română). M-am îngrozit de ce mi-a arătat motorașul Google. Un peisaj dominat de niște site-uri  și forumuri creștine, care pun semnul egalității între Eva mitcondrială și Eva biblică.

Pentru a înțelege ce este Eva mitocondrială, trebuie pornit de la conceptul intitulat „coalescență genetică“. Acesta susține un lucru foarte simplu, și anume că urmărind oricare genă a oricărei specii din prezent, și mergând înapoi în timp, se va ajunge obligatoriu la un cel mai recent strămoș comun care avea gena respectivă. Cu alte cuvinte, toate animalele care au în prezent gena aceea o au de la un anumit strămoș. În funcție de gena examinată, acel strămoș poate să fi trăit acum câteva mii, zeci de mii, sute de mii sau milioane de ani. Este extrem de important de înțeles câteva lucruri legate de acest „cel mai recent strămoș comun pentru gena respectivă”: Continue reading

Povestea balenei

O veste bună: după ce în ultima vreme v-am plictisit cu tot soiul de idei filozofice aride, astăzi avem desene și poze. 🙂

Încă din copilărie, când nu aveam nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă evoluționismul, am observat diferitele feluri în care „poporul” își bătea joc de ideile respective. Nici nu știam pe-atunci că există ceva denumit creaționism, dar, când cei mari discutau, făceau un haz teribil de ideile „caraghioase” ale lui Darwin (pe care, acum realizez, nici nu le cunoșteau sau înțelegeau). Probabil că în niciun alt domeniu al cunoașterii nu există o discrepanță atât de mare între ceea ce se știe la nivel de experți și ceea ce „știe” omul de rând.

Printre exemplele bășcălioase citate cel mai frecvent acum câteva decenii se număra și acela al trecerii de la viața acvatică la cea de uscat. Cum adică, peștii la un moment dat „s-au hotărât” să ia o gură de aer? Ha ha ha, suna râsul ignoranței. Acum avem fosile care dovedesc întocmai acea tranziție, precum celebrul Tiktaalik, sau Acanthostega, sau Ichtyostega, fără nicio urmă de îndoială. Și mai râdea prostimea cu și mai mare poftă auzind ideea că unele mamifere ar fi luat calea întoarsă de pe uscat în apă, devenind cetacee. Jerry Coyne chiar ne povestește despre o prelegere a bătrânului creaționist Duane Gish în care prezenta o caricatură înfățișând un fel de vacă-sirenă (jumătatea din față vacă, plus coadă de pește), aflată la marginea unei ape, care nu se putea decide dacă să intre în apă sau să rămână pe uscat. Nu pot să nu asociez imaginea cu cea a unui dobitoc fudul care pe vremuri reprezenta absurda idee a unui Pământ rotund printr-o caricatură în care cei de pe partea de „jos” se țin cu greu de tot soiul de buruieni, să nu „cadă”.

Abia spre sfârșitul anilor 80 au apărut dovezi din ce în ce mai clare că balenele și delfinii (cetaceele) provin dintr-un grup de mamifere denumite artiodactyle, grup din care se trag și multe alte specii actuale (cămile, girafe, porci, hipopotami etc.). Continue reading

Bacteria creaţionistă

Există persoane care nu doresc să înțeleagă teoria evoluționistă, pentru că s-au îndrăgostit de un anumit model al lumii și vieții (în general unul religios). Aceștia fug de informația din domeniu „ca dracul de tămâie”, ca să folosesc un termen pe limba lor. Acele persoane oricum vor evita acest blog și în general orice le-ar putea răsturna concepțiile mistice.

Există persoane care nu pot să o înțeleagă. Nu au capacitatea intelectuală necesară, și chiar dacă ar încerca să studieze despre ce e vorba, probabil că nu ar rămâne cu prea mult. Pe aceștia nu pot să-i ajut.

Există însă și persoane care au și dorința, și capacitatea de a înțelege, dar nu li s-a explicat niciodată în ce constă această teorie și care sunt dovezile pe care se sprijină. Articolul care urmează este adresat acestei categorii și se bazează în principal pe o discuție mai veche pe care am purtat-o pe un forum.

Principalele probleme care le întâmpină categoria a treia de mai sus sunt legate de faptul că există o nepotrivire majoră între ceea ce susține teoria evoluționistă și intuiția pe care o avem cu toții. Asemenea contradicții nu sunt un lucru nou în istoria științei și se pot da numeroase exemple. Să ne punem în postura unui om obișnuit din antichitate, care aude că niște învățați au sugerat teoria că Pământul e rotund. Oare cât de șocat și neîncrezător ar fi omul nostru, care vede și simte cu claritate că e plat? Dar momentul în care a început să câștige teren ideea că bolovanul ăsta pe care locuim se învârte nu doar în jurul său, ci și în jurul Soarelui, cu viteze incredibile? „Păi de ce nu cădem, păi de ce nu amețim, de ce nu ne ia vântul, ce pățesc cei de pe partea cealaltă … “. Dar ca să venim mai aproape, cât de intuitiv este faptul că boli de care suferă omenirea de mii de ani, care ne-au omorât pe capete, sunt produse de niște vietăți minuscule, care nici nu se văd cu ochiul liber, atât de mici că încap milioane pe un vârf de ac? Sau mai aproape, oare cât de clară ne este azi, chiar și celor mai citiți, teoria relativității? Nu vorbesc de înțelegerea abstractă a ei. Oare „simțim” ca fiind în regulă ideile relativiste, ne împăcăm pe deplin cu ele? Să mai vorbesc despre mecanica cuantică? Ea stă și mai rău decât evoluționismul, ca și mulare pe intuiția nativă, chiar mult mai rău. Cu toate astea, de fiecare dată, predicțiile ei se dovedesc corecte, la fel ca și predicțiile evoluționiste. Fosilele continuă să umple goluri mai vechi și genoamele analizate continuă să-și trădeze originea și gradele de rudenie cu alte genoame.

Problema cu teoria evoluționistă nu este una de insuficiență a dovezilor… ele sunt realmente covârșitoare. Problema este cu totul alta, că unii dintre noi le asimilează greu, pentru că sunt împotriva intuiției și bunului simț valabil în viața de zi cu zi. Eu însă sunt optimist, pentru simplul fapt că și această intuiție este educabilă în timp. La fel ca și zbenguiala Terrei prin ceruri la vremea ei, la fel ca și toate celelalte, trece de la faza de “haha, ce idiot savantul ăla”, la faza de “mda, are ceva argumente, dar clar că e trasă de păr”, apoi la faza “să știi că s-ar putea!”, la faza “da, e cea mai plauzibilă, dar nu e 100%” și în final la faza în care deja la vârste preșcolare este integrată ca parte a înțelegerii lumii reale. Continue reading

“Proiectantul” repetent

Creaționiștii (cunoscuți și sub denumirea de creotarzi) și proponenții ID (sau mai simplu ID-ioții), pedalează pe ideea că uimitorul design pe care-l regăsim într-un organism viu denotă o inteligență de tipul unui designer, sau proiectant. Desigur, teoria evoluționistă explica TOCMAI modul în care selecția naturală creează iluzia de design. Dar oare este designul chiar perfect? Ce ne spune anatomia umană, de exemplu?

Pentru cei care nu au asistat vreodată la o intervenție chirurgicală, sau măcar la o disecție, concepția despre felul în care arată un om “pe dinăuntru” tinde să fie una idealistă, îndepărtată de realitate. Îmi amintesc și acum ce șoc am avut în anul I de medicină, la primele lucrări practice pe cadavru. Din diagramele și desenele din cărți sau atlase de anatomie, unde de cele mai multe ori se arată doar componentele esențiale sau cele de interes pentru țesutul/sistemul analizat, în mod greșit îți creezi ideea unui complex organizat, logic, cu  niște obiecte mai mari de tipul organelor, legate între ele prin diferite cabluri și conducte (vase, nervi). Un aranjament de genul celui pe care l-ar concepe un proiectant.

În realitate, dai de cu totul altceva. Există o amestecătură care îți dă dureri de cap de țesuturi grăsoase, artere, vene, vase limfatice, tot soiul de fibre, țesuturi musculare, ganglioni ș.a.m.d. care se suprapun, se întretaie, se ocolesc, se îngrămădesc într-o rețea haotică. Aspectul care te izbește este cel al unei munci făcute de un cârpaci, nu de un proiectant. Există atâta stângăcie, atât de multe lucruri care în mod evident puteau fi făcute mai cu cap, încât devine evident că nu asiști la o capodoperă a proiectării, ci la rezultatul unui proces care a fost nevoit să lucreze cu materialul clientului pentru a îmbunătăți ce se poate. Continue reading

Genele nu mint (partea a III-a)

Să presupunem că un oarecare om de știință publică o lucrare prin care aduce probe în sprijinul unor idei noi. Lucrarea este primită foarte bine de comunitatea științifică, este valoroasă. Ulterior însă, cineva descoperă într-un oarecare manuscris sau într-o lucrare obscură a unui autor puțin cunoscut, aceleași idei, aceleași experimente. Omul nostru de știință susține că nu avea habar de manuscrisul respectiv, și similitudinea este datorată faptului că, pur și simplu, a ajuns independent la aceleași idei, trecând prin aceleași experimente.

Oricât ar fi de asemănătoare cele exprimate, nu poate fi acuzat de plagiat, nu există certitudinea faptului că a copiat. Ce se întâmplă însă dacă în lucrarea sa găsim o multitudine de greșeli, mergând de la greșeli de conținut până la greșeli de exprimare sau de ortografie? Și acele greșeli sunt identice în manuscrisul mai vechi? În acest caz, avem practic certitudinea faptului că a copiat. O idee valoroasă, 10 idei valoroase, pot apărea independent la 2 indivizi diferiți. Puțin probabil, dar posibil. În schimb, este practic imposibil ca acele părți pozitive să fie însoțite de greșeli identice. Acest lucru îl știe orice profesor de liceu și se ghidează după el. Dacă Mircea este un elev foarte bun, și Dorel, colegul său de bancă, un elev slab, faptul că Dorel a reușit să dea aproape toate răspunsurile corecte la teză ridică o anumită suspiciune. Când însă vezi că Dorel a greșit exact la aceleași întrebări ca și Mircea, în același mod, cu toate că acele întrebări nu erau cu nimic mai dificile decât celelalte, poți fi sigur că a copiat.

Ce legătură are asta cu genetica și evoluționismul? Are, și încă una foarte mare. În codul genetic al tuturor viețuitoarelor studiate până în prezent există porțiuni nefuncționale. De cele mai multe ori ele sunt rămășițe ale unor gene care cândva au avut un rol, dar în urma unor mutații au suferit modificări care au dus la pierderea funcției. Spre deosebire de ceea ce consideră multă lume, marea majoritate a mutațiilor nu sunt dăunătoare, nu sunt nici benefice, ci sunt indiferente. Fiind indiferente, nu există nici un soi de presiune evolutivă pentru a fi îndepărtate, și se perpetuă la urmași. Gena scoasă din funcțiune ca urmare a unor astfel de mutații se numește pseudogenă. Cu timpul, în genom se acumulează din ce în ce mai multe pseudogene, alcătuind o parte din așa-numitul junk DNA. În genomul uman, spre exemplu, există aproximativ 19.000 de pseudogene, un număr aproape egal cu cel al genelor funcționale (21.000). Continue reading

Genele nu mint (partea I)

De cele mai multe ori, atunci când creaționiștii se screm să vină cu argumente împotriva teoriei evoluționiste, repetă la nesfârșit niște povești mincinoase și dovedite ca atare de multe decenii, în nenumărate rânduri. Principala lor țintă par să fie fosilele, despre care, fie vorba între noi, nu știu mai nimic. Le place, de exemplu, să spună că nu există fosile tranziționale sau intermediare, o aberație colosală pentru oricine urmărește cât de cât acest domeniu. Lista fosilelor tranziționale cuprinde mii de exemplare, unele linii fiind ilustrate de-a dreptul excepțional în prezent. Dar nu acesta este subiectul la care doresc să mă refer.

Cu toate că argumentele de natură fosiliferă sunt cât se poate de convingătoare prin ele însele, nu reprezintă la ora actuală decât o mică parte din dovezile zdrobitoare în favoarea evoluționismului. Pe bună dreptate, biologii susțin că, și dacă nu s-ar fi găsit nicio fosilă niciodată, evoluționismul ar fi dovedit mai presus de orice îndoială. Mă voi referi în postări ulterioare (în măsura timpului disponibil) la diferitele linii de dovezi care susțin acest punct de vedere: argumente anatomice, geografice, design prost, vestigii, speciație observată direct, experimente de laborator, apariția de noi trăsături sub ochii noștri, dovezi provenite din selecția artificială, din embriologie etc.. Încep însă cu argumentele de ordin genetic, care sunt numeroase și irefutabile.

De obicei, când încerc să explic unui creaționist de ce argumentele genetice sunt evidente, fie mă lovesc de un zid de ignoranță (individul nu cunoaște nici cele mai elementare noțiuni de genetică), fie dau de un papagal care repetă o idee de genul “faptul că există asemănări între codul genetic al speciilor nu denotă că sunt înrudite, poate că Creatorul a folosit pur și simplu aceleași unelte”. Sau, o altă variantă, “ce, dacă Logan-ul și BMW-ul au ambele cutie de viteze sau motor cu multe părți asemănătoare, înseamnă că au evoluat una dintr-alta?”. Continue reading

Despre abiogeneză, evoluţionism şi probabilităţi

Dacă parcurgi fie și sumar literatura creaționistă, sau citești măcar încercările timide de argumentație ale creaționiștilor, este imposibil să nu găsești la loc de cinste un oarecare calcul scos din burtă, care “demonstrează” că șansele ca abiogeneza să fi avut loc sau ca mutațiile să se fi petrecut în așa fel încât să conducă la formele de viață pe care le vedem azi sunt extrem de mici … atât de mici încât doar prin absurd ar putea cineva să le ia în considerare.

Lectura acestor materiale dovedește o profundă lipsă de înțelegere a biologiei, chimiei organice, și, mai ales, a ideii de probabilitate. Voi enumera pe scurt doar câteva din greșelile cele mai comune.

  1. O primă problemă ar fi încercarea de a calcula probabilitatea unui fenomen despre care nu știm destul. Nu știm câte variante pot exista, și nu știm exact care sunt condițiile care fac posibilă fiecare variantă. Atunci când dai cu un zar știi că are 6 fețe și presupui că e perfect centrat, ca urmare șansele oricărei fețe de a ieși la o aruncare sunt egale, și anume 1/6. Atunci când vorbești de un lucru atât de complex precum viața, nu poți face asemenea calcule. Şi asta pentru că nu ai de unde știi câte tipuri de viață sunt posibile și nici ce șanse are fiecare în parte. Este ca și cum ai încerca să calculezi probabilitatea ca un zar să cadă pe o anumită față, fără a cunoaște forma zarului, numărul de fețe și felul în care este distribuită masa lui (uniform, neuniform și în ce fel). Continue reading