Sâmburii vindecători

Nu este foarte greu să-ți dai seama când un anumit tratament este de fapt doar o șarlatanie ordinară. Chiar înainte de a cerceta ce spun studiile serioase, poți remarca faptul că din repertoriul celor care-l promovează nu lipsesc câteva idei tipice:

• este revoluționar
• este foarte eficient
• este natural/naturist
• a fost folosit de fapt de diverse triburi izolate din timpuri străvechi
• este lipsit de efecte adverse sau toxicitate
• este util într-o gamă foarte largă de afecțiuni
• poate fi folosit de oricine, indiferent de vârstă, sex, sau prezența altor afecțiuni
• se poate lua și în scop profilactic (preventiv) pentru a nu apărea bolile respective
• totuși, medicina tradițională nu-l recunoaște
• există o conspirație motivată financiar și politic împotriva acestui tratament
• există cărți și pagini de internet pline de „mărturii” ale unor vindecări miraculoase ca urmare a acestei noi cure
• eventualele studii care arată că nu este eficient au fost, desigur, sponsorizate de dușmanii adevărului, care nu au interesul ca leacul minune să fie dezvăluit

Indiferent despre ce tratament este vorba, când apar la un loc o mare parte din ideile de mai sus, putem fi convinși că nu are nicio valoare. Spre comparație, un preparat care chiar ajută, în mod categoric are un efect țintit, pentru o plajă îngustă de afecțiuni, are efecte adverse și contraindicații (tocmai pentru că face CEVA), este dovedit ca eficient în studiile efectuate, este îmbrățișat cu căldură de medicina clasică și, evident, nu există niciun soi de conspirații planetare îndreptate împotriva lui pe linie medicală.

Probabil că cea mai bine reprezentată categorie a acestor cure minune este cea pretins anti-canceroasă (sau anti-cancerigenă). Motivele sunt ușor de înțeles. Cancerul provoacă foarte multă suferință, cauzele sale sunt multiple, complexe și doar parțial înțelese, terapiile care ne stau la dispoziție sunt eficace doar parțial și doar în anumite tipuri și faze ale bolii. Ca urmare, există nu doar disperarea celor care au fost diagnosticați cu cancer și a familiilor lor, ci există și frica celor care se tem că ar putea ajunge cândva în această situație. Potențialul comercial al unui eventual remediu este imens, și nu e de mirare că escrocii de toate soiurile sunt atrași irezistibil de născocirea și popularizarea unor soluții miracol. Chiar pe acest blog dădeam un exemplu de tratament cu aloe vera și un altul antimicotic.

Însă istoria șarlataniilor anti-canceroase este mult mai veche, și cu exemple mult mai serioase decât prostioarele de mai sus, care pot păcăli cel mult câțiva zăpăciți cu mintea pe bigudiuri. Însăși legea federală americană care prevede pedepse pentru cei care promovează produse cu pretinse proprietăți curative, fără a avea dovezi medicale serioase în acest sens, a fost formulată în 1910 ca urmare a unui caz similar. Un oarecare dr. Johnson a făcut o avere din comercializarea formulei proprii miraculoase anticanceroase (plus cărțuliile naturiste de rigoare oferite drept cadou). Iată cam cum arăta un asemenea afiș-reclamă acum un secol (pentru a vedea că nu este nimic nou în domeniu):

Înăsprirea pedepselor legale nu a reușit să oprească entuziasmul amatorilor de îmbogățire rapidă și nici credulitatea ieșită din comun a amatorilor de miracole naturiste. Cu o regularitate de speriat, cam la fiecare 10 ani a ieșit la lumină un alt remediu-minune anticanceros, și nu sunt semne ca această tendință să se oprească prea curând.

De exemplu, în anii ’40 a făcut mare vâlvă tratamentul anticanceros al unui oarecare doctor William F. Koch, membru al Ligii Creștine de Cercetare Medicală. El pretindea că substanța „glioxilidă” prezentă în fiolele sale, vândute cu 300 de dolari bucata, previne și vindecă cancerul prin atacarea unor imaginari „germeni cancerigeni”. S-a vândut în cantități industriale, până când o analiză făcută de un laborator a demonstrat că de fapt produsul era alcătuit în întregime din apă distilată.

În anii ’50 a fost renumit tratamentul Hoxsey, care era în esență preparat din niște ierburi de pe o pășune care, după spusele autorului, ar fi vindecat de cancer în fază terminală unul dintre caii familiei. O cură costa $400 la vremea respectivă, și curele trebuiau repetate periodic toată viața. Să mai adăugăm faptul că existau înregistrați oficial peste 10.000 de pacienți care urmau aceste cure (plus o mulțime care nu au fost luați în evidență) – și faceți un simplu calcul pentru a vedea cam ce profit a scos individul cu pășunea minune. La fel ca și șarlatanii de astăzi, cum ar fi Andrew Wakefield, Hoxsey s-a bucurat de o largă susținere din rândul ziariștilor și populației credule și isterice. Justificarea „științifică” a tratamentului era aceea că „îmbunătățește metabolismul celular, corectează chimia sângelui și detoxifică organismul”. Asta era acum vreo 60 de ani, dar pun pariu că vă  sună familiar. 😛 Aberațiile sunt vechi, doar fraierul e nou. Când s-a ajuns la proces, apărarea sa s-a centrat pe mărturisirile a 400 de pacienți aleși ca reprezentativi pentru succesul tratamentului. Studierea cazurilor a dus la concluzia că toate se împărțeau în 3 categorii: (a) pacienți care nu avuseseră niciodată vreun diagnostic de cancer confirmat, ci doar se temeau de așa ceva; (b) pacienți care fuseseră diagnosticați cu cancer și au beneficiat de remisii ca urmare a tratamentelor clasice (radioterapie, chemoterapie, chirurgie) – după care au folosit și cura Hoxsey; (c) pacienți care au fost diagnosticați cu cancer, au folosit exclusiv cura Hoxsey, și erau la data procesului deja decedați sau mult agravați. Nu este întâmplător faptul că și curele-minune de astăzi, precum amigdalina, dau aceeași repartiție a „vindecărilor”.

Anii ’60 au fost începutul nebuniei denumite Krebiozen, un alt leac cu pretenții miraculoase anticanceroase, căruia i-au căzut pradă câteva zeci de mii de naivi pe o durată de aproape 15 de ani. Inventatorii au fost niște medici emigrați din Iugoslavia de atunci, în cârdășie cu un coleg american. Studiile științifice riguroase efectuate pe animale și ulterior pe 504 canceroși au fost unanime în a dovedi că efectul terapeutic era zero. Cu toate astea, ca și în celelalte cazuri, cei care au inițiat frauda au continuat să se bucure de un mare suport public, ba chiar și-au permis să recomercializeze preparatul sub o altă denumire după ce vechea a fost scoasă în afara legii. Tupeu, nu glumă.

Și deceniile următoare au arătat un scenariu similar, cu deosebirea că nu a mai existat doar un singur leac-minune, ci o mulțime  (de exemplu vaccinul Rand, extractul herbal Millrue, produse din Aloe Vera etc.) care se băteau pentru obținerea unei cote de piață cât mai mari în lumea naivilor și a suferinzilor.

Și în prezent există în circulație câteva leacuri-minune naturiste împotriva cancerului, care îndeplinesc cam toate condițiile expuse de mine în primul paragraf. Cel mai popular dintre ele pare să fie cel denumit vitamina B17, sau amigdalină (amygdaline), sau letril (laetrile). După cum remarca un cititor de-al meu, există oameni cât se poate de serioși și inteligenți care consideră că acesta ar fi „adevăratul inamic al cancerului”. În realitate, așa cum voi arăta în continuare, singura deosebire față de celelalte leacuri cu pretenții extraordinare este aceea că, de data aceasta, produsul nu este doar ineficient, ci este chiar și periculos.

Povestea începe prin anii ’20 ai secolului trecut, când un medic de medicină generală, pe nume Ernst Krebs Sr. (senior), încerca să găsească un preparat care să îmbunătățească calitățile băuturilor spirtoase de contrabandă. Anul 1920 a marcat debutul perioadei de prohibiție din SUA, și până în 1933, când s-a încheiat, contrabanda cu alcool a fost o afacere de mare succes. Printre numeroasele încercări, Krebs a luat în considerare și miezul sâmburilor de caisă, și, evident, a testat inițial alcoolul astfel „îmbunătățit” pe niște șoricei. Conform spuselor sale, câțiva dintre șoriceii care păreau să aibă diferite tipuri de tumori au prezentat o scădere a acelor formațiuni. De aici s-a născut ideea că ceva prezent în sâmburii de caisă ar avea un efect anticanceros. Krebs senior a determinat că produsul trebuie să fie amigdalina, cunoscută de fapt încă din 1830, o substanță care se găsește și în sâmburii altor fructe, dar mai ales în migdalele amare (de unde-i și provine numele de fapt). Testele efectuate de Krebs Sr. pe oameni au arătat însă că este toxică, cel puțin în dozele încercate în acele teste. Motivul este acela că se descompune în 3 componenți (glucoză, benzaldehidă și acid cianhidric), dintre care unul (acidul cianhidric) este extrem de periculos pentru orice ființă vie. Simpla menționare a numelui Zyklon B, sau a sării sale cu potasiul (cianura de potasiu), este suficientă pentru a face să treacă fiori pe șira spinării oricărui individ. Ca urmare, Krebs cel bătrân a renunțat la experimente, însă fiul său a sesizat potențialul existent, și a reînceput bătălia cam cu 20 de ani mai târziu. Krebs Jr. a reușit să sintetizeze un compus pe nume levomandelonitril (letril), derivat semisintetic al amigdalinei, despre care a susținut că este mai puțin toxic, însă are aceleași efecte benefice. În realitate, ceea ce se vindea atunci și se vinde și acum este în cel mai bun caz un amestec de substanțe din care cea mai mare parte este amigdalina. Termenii sunt folosiți interschimbabil de comercianți (deși nu sunt sinonimi), pentru că costurile de producție a amigdalinei sunt mai scăzute (se extrage cu ușurință din sâmburi). Ca urmare, pe preparate scrie de multe ori Laetrile, iar conținutul este amigdalină pură. Mai mult decât atât, pentru a evita legislația care în multe părți ale lumii nu permite utilizarea acestor substanțe, unii comercianți preferă termenul de vitamină B17, inventat de Krebs senior. Amigdalina NU este o vitamină, deoarece nu este necesară bunei funcționări a organismului, și lipsa ei totală din alimentație nu produce niciun fel de tulburări. Pentru ca o substanță să fie definită ca vitamină, condițiile de mai sus trebuiesc îndeplinite, și în plus să nu existe o producție endogenă. Ar mai fi de adăugat că una și aceeași substanță poate fi vitamină pentru o specie, dar nu pentru alta. Într-un articol mai vechi am dat deja exemplul acidului ascorbic.

În lucrările de propagandă mai recente, s-a renunțat la ideea deja infirmată a letrilului ca tratament, și se pedalează pe faptul că ar fi un mijloc de prevenție a apariției cancerului. Desigur, asta este o metodă ingenioasă de a scăpa de rigorile testării științifice, pentru că nimeni nu are posibilitatea de a urmări un lot de mii de indivizi care mănâncă (sau nu) sâmburi de caise 60 de ani. Ca justificare se prezintă faptul că se cunoaște existența unui trib himalayan care consumă regulat amigdalină din sâmburi, și respectivii nu fac cancere. Însă cei care menționează acest fapt uită să precizeze că aceeași dietă este folosită și în alte părți ale lumii, unde cancerul este comun. Ca urmare, este mult mai probabil ca imunitatea să fie datorită unei modificări genetice în acea populație restrânsă și relativ izolată, decât ca ea să fie rezultatul dietei.

Între timp s-a ajuns la un număr record de studii efectuate sub presiunea opiniei publice, și care, fără excepție, au dat același verdict: efect anticanceros zero. După spusele National Cancer Institute, letrilul a fost practic cel mai studiat drog propus ca terapie anticanceroasă, cu toate că a fost mereu clar că nu are efect. Ca să vă faceți o idee, a fost testat în nu mai puțin de 23 de tipuri diferite de tumori și nu a funcționat pentru niciunul dintre ele. Comparați asta cu pretenția „amigdalinilor” care susțin că funcționează în ORICE tip de cancer.

Problema cea mai mare, însă, nu este aceea că amigdalina este lipsită de orice efect pozitiv. Și nici măcar aceea că unii se îmbogățesc pe seama ei. Necazul vine din faptul că prezintă un risc foarte mare de toxicitate, care poate fi letală în unele cazuri. Există numeroase cazuri raportate de intoxicație cu cianură ca urmare a ingestiei de amigdalină, unele soldate cu deces. Este adevărat că pentru cei mai mulți indivizi, aceste efecte nu se manifestă la dozele uzuale, pentru că intestinul lor nu conține β-glucozidaza necesară „spargerii” amigdalinei în componentele sale. Ca urmare, la ei amigdalina nu are niciun efect negativ, fiind eliminată ca atare prin scaun. Totuși, alte persoane au această enzimă în intestin, fie ca urmare a aportului alimentar, fie ca urmare a unei flore intestinale particulare – și aceștia sunt cei care vor avea probleme serioase. Există o mulțime de studii care dovedesc acest lucru. Prezint doar unul dintre ele, a cărui concluzie este:

Letrilul rămâne un medicament riscant, care nu numai că nu are efect terapeutic asupra pacienților suferinzi de cancer sau cărora le este frică de cancer, dar are și efecte nocive de tipul intoxicației cu cianură. Din studiile noastre putem prezice că dacă amigdalina este întrebuințată cronic, va produce alterări neurologice la oameni similare cu cele care se observă la cei suferinzi de neuropatie ataxică tropicală, o afecțiune atribuită expunerii cronice la cianuri.

Cu toate că, în mod oficial, a fost interzis atât în SUA cât și în UE, se poate procura fără niciun fel de probleme de la unele magazine specializate în produse naturiste, suplimente alimentare, vitamine, precum și online de pe numeroase site-uri. Am căutat să văd cam cât m-ar costa un mic tratament, și pe ebay.co.uk, unul din site-urile pe care obișnuiesc să fac shopping online, am găsit o mulțime de oferte, de exemplu:

Așadar, pentru suma modică de 220 de dolari per cură (plus transport) ești ca și scăpat de cancer. Să ne mai mirăm că unul dintre promotorii afacerii, doctorul John Richardson, a depus într-unul din conturile personale aproximativ 2,5 milioane de dolari într-un interval de numai 3 ani? Să ne mai mirăm că un oarecare Jason Vale, de felul lui luptător de skandenberg, dar și președintele Christian Brothers Contracting Corp., a făcut peste $500.000 din vânzări ilegale de letril? Și exemple se pot da cu duiumul. În paranteză fie spus, nu prea pricepeam într-o vreme de ce atât de mulți șarlatani naturopați au legături cu organizații creștine. M-am lămurit citind mai multe comentarii pe forumuri și site-uri, comentarii venite din partea religiopaților, care aproape fără excepție sunt pro-cure naturiste miracol. Se pare că ei au o idee fixă, și anume că dumnezeu a pus câte un leac undeva în natură pentru toate bolile existente. Mi se pare super-amuzant acest dumnezeu cu spirit ludic, să ne facă să căutăm leacurile disperați prin toate frunzele și rădăcinile, în loc să ne dea organisme care nu fac boala respectivă de la bun început. 🙂