Intelligent Design – de ce nu poate fi luat în serios?

În primul rând le mulțumesc tuturor celor care m-au contactat prin mesaje private și pe e-mail, oarecum îngrijorați de lipsa postărilor. Sunt cât se poate de sănătos, bine vitaminizat, roșu în obraji, vesel și în stare de libertate. Motivele pentru care nu mai postez sunt de cu totul altă natură, legate în primul rând de aranjarea priorităților într-o ordine firească. Nu sunt vreun soi de activist care să aibă o normă de îndeplinit, mai scriu câte ceva atunci când am timpul și dispoziția necesară.

Ies din hibernare provocat fiind de o discuție pe care am avut-o cu un coleg cardiolog din aceeași generație cu mine (40+) și care, spre uimirea mea, s-a declarat adeptul teoriei proiectantului inteligent, mai cunoscută drept intelligent design sau ID. Pe colegul respectiv îl cunosc de vreo 20 de ani, știu că e un tip dotat intelectual și citit, așa că am fost cu atât mai surprins de faptul că a înghițit o asemenea gălușcă pe nemestecate. Impresia mea este că după vreo două ore de discuții am reușit să-l fac să-și schimbe părerea. E una din caracteristicile oamenilor raționali, aceea că pot fi convinși de argumente logice. Ceea ce l-a convins nu au fost atât exemplele punctuale, cât mai ales discuțiile de ordin general despre pretențiile pe care trebuie să le îndeplinească o idee înainte de a fi promovată la rangul de teorie științifică și luată în serios, ca atare, de comunitatea științifică. Chiar dacă am mai atins tangențial multe din aspectele de mai jos pe acest blog, cred că merită să le sistematizez aici.

1. Esența a ceea ce se cheamă ID este ideea că anumite structuri, fie ele micro sau macroscopice, anatomice, fiziologice sau biochimice, sunt funcționale doar în forma actuală, cu toate componentele lor așa cum sunt în prezent. Ca urmare, nu ar fi putut fi rezultatul unui proces evolutiv ghidat de selecția naturală, întrucât un asemenea proces constă din etape de acumulare succesivă în care fiecare nouă piesă adăugată trebuie să fie funcțională, pentru a oferi un avantaj evolutiv comparativ cu varianta veche lipsită de piesa respectivă. În cazul exemplelor concrete clasice oferite de proponenții ID, precum cele referitoare la structura flagelului bacterian, sau cascada coagulării, sau celebrul gândac-bombardier, biologii au găsit ulterior explicații evoluționiste cât se poate de pertinente și plauzibile, demonstrând că structurile respective NU sunt ireductibile, și evidențiind modul în care precursorii variantelor actuale puteau fi selectați evolutiv. De multe ori etapele intermediare de evoluție sunt caracterizate prin cooptarea unor structuri inițial folosite în alte scopuri. Probabil unul dintre cele mai jenante momente ale mișcării ID a fost cel al procesului de la Dover, atunci când „distinsului” activist ID care susținea că doar forma actuală a coagulării prezentă la om este funcțională i s-a pus în brațe un vraf de lucrări științifice (inclusiv cărți) în care se prezentau specii cu factori de coagulare mai puțini care funcționează bine mersi, precum și studii serioase asupra modului în care a evoluat biochimia coagulării. Știință adevărată despre care respectivul nu avea habar, el repetând papagalicește ceea ce-și imagina el despre ireductibilitatea sistemului. Însă ideea esențială pe care doresc să o subliniez aici nu are nimic de a face cu anumite exemple concrete, deja lămurite ca fiind perfect compatibile evoluționist. Presupunând că păcălicii de la Discovery Institute și alți promotori ID ar reuși să vină cu un exemplu pe care realmente să nu-l putem explica evoluționist în momentul actual, ce ar însemna acest lucru? Ar însemna doar un singur lucru: faptul că DEOCAMDATĂ, astăzi, nu știm care au fost fazele intermediare și avantajul lor evoluționist. Nu înseamnă nicidecum că ele nu au existat, și cu atât mai puțin nu înseamnă că structura finală a fost produsă prin vrajă de o forță magică și superinteligentă. Exact la fel cum am ajuns să găsim explicația evoluționistă a altor structuri, este foarte probabil că vom ajunge să o găsim și pentru aceasta.

2. Chiar dacă trece un timp îndelungat, și încă tot nu am găsit fazele intermediare, nu este un motiv de a recurge la supranatural. Acela este doar un argument din ignoranță. O analogie simplă cred că ar trebui să fie suficientă. Să presupunem că găsim un nou-născut undeva, într-un loc izolat. Într-un deșert, sau pe vârful muntelui. Facem eforturi deosebite să-i găsim părinții. Nu reușim să dăm de urma lor, nu reușim să determinăm modul în care au ajuns în acel loc pustiu și motivul pentru care și-au abandonat copilul. Care este concluzia noastră? Este cumva recurgerea la o teorie magică? Oare dacă nu am reușit să găsim explicația pentru acest bebeluș, este firesc să presupunem că a fost amplasat acolo de un zeu sau spirit care l-a construit în propriul său laborator? Sau este mai probabil că, la fel ca toți ceilalți bebeluși studiați până acum, a avut și el niște părinți, oameni ca și noi, doar că nu știm cum și de ce l-au dus unde l-au dus? Eu cred că orice om rațional ar opta pentru a doua variantă. Situația nu este diferită cu un argument al ignoranței oferit de ID. Din moment ce toată biologia studiată până în prezent, inclusiv și mai ales genetica modernă, strigă EVOLUȚIE, cum ar putea un exemplu oarecare a cărui geneză încă nu o cunoaștem să ne facă brusc să ștergem cu buretele ceea ce știm și să punem eticheta miracol? Chiar dacă nu știm cine sunt părinții copilului și felul în care a ajuns acolo, e firesc să căutăm și să sperăm că vom afla în viitor. Și chiar dacă trece timpul, și încă nu i-am găsit, aceasta nu răstoarnă teoria conform căreia copiii provin din contopirea spermatozoidului cu ovulul, și nu prin capriciul supranatural al unei entități imaginare. În mod similar, chiar dacă la un moment dat adepții ID ar veni cu un exemplu pe care nu-l putem explica evoluționist în prezent, acest lucru nu răstoarnă teoria evoluționistă și în niciun caz nu duce cu gândul la proiectanți absconși și foarte inteligenți.

3. În aceeași ordine de idei, trebuie făcută o distincție între lipsa unei dovezi care ar fi bine să existe pentru a propulsa o teorie, și existența unei dovezi împotriva acelei teorii. Voi recurge aici la o altă analogie, pe care am mai folosit-o. Dacă o teorie susține că Xulescu s-a deplasat cu mașina de la București la Brașov, sigur că ar fi util să avem cât mai multe dovezi în sprijinul ei. Poate că avem o imagine radar de pe acel parcurs. Poate avem înregistrarea unei camere video dintr-o benzinărie de la Ploiești, la o oră de la presupusa plecare din București. Poate avem mărturia unui ospătar de la Predeal, ceva mai târziu. Sunt elemente suficiente pentru a presupune că teoria noastră este corectă. Lipsa oricărei înregistrări între București și Ploiești, sau între Ploiești și Predeal, sau între Predeal și Brașov nu se constituie într-o dovadă împotriva teoriei! O dovadă care să invalideze teoria ar fi niște fotografii cu individul nostru, în același interval orar, făcute la Iași. În același mod, lipsa unor fosile intermediare, sau, ca să luăm ceva mai apropiat ID, lipsa unor explicații biochimice evolutive complete pentru un proces intern celular nu se constituie în dovezi împotriva teoriei evoluționiste. Sunt doar elemente lipsă, care pot apărea ulterior. Exact la fel cum nu este necesar ca mașina individului nostru să fie fotografiată în fiecare sătuc prin care a trecut, la fel nu este necesar să avem imaginea completă a fiecărei specii care a trăit vreodată pentru a contura tabloul evoluționist. Atât cât avem este mai mult decât suficient. Ceea ce ar invalida teoria ar fi o dovadă de sens contrar, precum celebra fosilă de iepure în precambrian imaginată de Haldane. Întregul concept al mișcării ID este axat pe presupusa lipsă a unor explicații/etape evoluționiste, și nu pe oferirea unor argumente care să vină împotriva teoriei în sine. Este o deosebire subtilă, dar de mare importanță. Dacă un individ își cumpără o mașină care pare a fi peste puterea de cumpărare dată de salariul său, aceasta nu se constituie într-o dovadă a faptului că este un hoț. Teoria că acel om este cinstit rămâne în picioare. Poate a primit niște bani de la un om a cărui viață a salvat-o, poate a câștigat cândva la ruletă, poate a găsit un sac de galbeni în curtea străbunicului etc.. O dovadă contrară teoriei că omul este cinstit ar fi doar surprinderea în sine a furtului, exact la fel cum o dovadă a unui proiectant inteligent ar fi surprinderea sa în acțiune.

4. Ajungem în acest mod și la o altă idee deosebit de importantă, aceea a elementelor pe care se bazează o teorie. O teorie trebuie să stea pe propriile ei picioare, să aibă dovezi pozitive în sprijinul său. Mișcarea ID susține că anumite elemente sau structuri sunt prea complexe pentru a fi evoluat. Chiar dacă am presupune prin absurd că acest lucru este adevărat, ce ar dovedi el? Ar dovedi că acele elemente sau structuri nu au evoluat. Nimic mai mult. Nu ar dovedi că există vreun soi de proiectant inteligent. Pentru a dovedi un proiectant inteligent este nevoie de definirea acestuia, de prezentarea modului în care acționează acesta, prezentarea elementelor care ar invalida ipoteza creatorului inteligent și așa mai departe. Nimic de acest tip nu găsim în ID. ID-ul este doar un soi de a căuta nod în papura teoriei evoluționiste.

5. Strâns legat de punctul 4 de mai sus trebuie menționată și falsa dihotomie. Creaționiștii în general au tendința de a prezenta lucrurile în felul următor: fie teoria evoluționistă este adevărată în felul în care o înțelegem astăzi, fie duhul magic a făcut hocus-pocus-iaca-vietățile. Este o falsă dihotomie. Au existat numeroase teorii științifice care la un moment dat au fost înlocuite sau îmbogățite prin noi adăugiri și rafinamente. Niciodată o teorie științifică nu a fost înlocuită cu una de tip mistic, ci doar cu o altă teorie științifică. Chiar dacă evoluția, așa cum este ea înțeleasă astăzi, nu este varianta corectă care să explice diversitatea vieții (lucru extrem de improbabil), asta nu înseamnă că varianta creaționistă (care include și ramura ID) câștigă ceva. Poate că există un alt mecanism care acționează cât se poate de natural la nivel cuantic și care este responsabil de modificările în timp ale viețuitoarelor, ceva ce nici nu putem bănui la nivelul cunoașterii contemporane. Pentru orice fenomen observat se pot formula o infinitate de scenarii cauzale. Demonstrarea unuia dintre acele scenarii cauzele drept fals nu îl propulsează automat pe cel de pe locul doi ca popularitate în rândul adevărului. Desigur, oricine a studiat dovezile în sprijinul teoriei evoluționiste știe că probabilitatea ca ea să fie eronată este apropiată de zero. Asta nu înseamnă că nu vor mai exista adăugiri și rafinări ale teoriei.

6. Și dacă tot am vorbit despre felul în care progresează cunoașterea, și modul în care o teorie veche poate fi înlocuită de una nouă, este obligatoriu să menționez că acea teorie nouă nu este suficient să explice niște amănunte pe care vechea teorie nu le putea explica coerent. Trebuie în plus ca noua teorie să explice cel puțin la fel de bine și lucrurile pe care vechea teorie le explica strălucit. Să presupunem pur teoretic faptul că, la un moment dat, biologii ajung la concluzia că structura X poate fi explicată doar dacă avansăm ideea unui proiectant inteligent care a făcut-o să funcționeze așa cum o vedem astăzi. Automat, această nouă teorie a proiectantului inteligent ar fi făcută de râs de numeroasele structuri suboptimale, de exemplele de design prost, de atavisme, de pseudogene, de aranjarea sub formă de arbore evolutiv a tuturor vietăților, de repartiția lor geografică, de dovezile embriologice, fosilifere și de mii și mii de alte elemente de detaliu care sunt explicate perfect de teoria evoluționistă, dar total incompatibile cu ideea proiectantului inteligent.

7. O altă mare problemă cu teoria ID este faptul că nu poate fi falsificată. Pentru ca o teorie să fie științifică, trebuie nu numai ca ea să stea pe propriile picioare (cum spuneam la punctul 4), ci și să ofere posibilitatea de a fi falsificată. Dacă se potrivește cu orice, și nimic nu o poate contrazice, este o teorie de colț de stradă, de lelea Floarea, care nu are nimic în comun cu știința. Spre exemplu, cineva ar putea susține „teoria” că în centrul inimii fiecărui individ se găsește o biluță dintr-un material magic, dar acea biluță are proprietatea de a trece într-o altă dimensiune de câte ori se scanează/examinează cordul, și ca urmare nu o putem observa. Teoria respectivului ar putea fi corectă, dar nu este știință, pentru că nu poate fi invalidată în principiu. Niciun soi de experiment nu ar putea demonstra că biluța nu există. Asemenea idei pot fi acceptate în filozofie sau religie, dar nu au nimic în comun cu știința, ori teoria ID se pretinde a fi științifică, și cei mai gălăgioși susținători ai ei chiar pretind ca ea să fie predată în școli la orele de biologie.

8. Colegul cu care discutam a fost deranjat inițial de faptul că am definit mișcarea ID drept o variantă a creaționismului și mi-a oferit un material în care exista un schimb de replici dur între un reprezentant ID și un creaționist din varietatea tembelus maximus, idiot religiopat care interpretează Biblia literal și crede că lumea a început acum câteva mii de ani. Acest tip de conflict nu schimbă cu nimic caracterul creotard al mișcării ID, lucru de altfel dovedit simplu de apartenența religioasă și declarațiile private ale reprezentanților săi de frunte. Creștinul fundamentalist și musulmanul pur sânge se urăsc la infinit și se pot certa oricât, dar ambii își închipuie că un anumit Duh a făcut Universul prin puterea voinței sale. Doar detaliile diferă. În același mod, adepții creaționismului clasic, habotnici cu mucii pe piept, și mai rafinații susținători ID pot fi și sunt în conflict, însă în esență ceea ce diferă sunt doar detaliile legate de Duh, de natura sa, de modul său de operare și durata acțiunilor sale. În cele din urmă ambele varietăți încearcă să introducă supranaturalul drept o explicație a lumii înconjurătoare.