O idee pe care o întâlnesc frecvent este aceea că ar exista un simț (sau chiar mai multe) pe care nu le au toți oamenii, iar fericiții posesori ai acelui (acelor) simț(uri) ar avea acces la informații care nu sunt accesibile celorlalți. Argumentul este folosit frecvent în două situații concrete și diferite. Pe de o parte, sunt persoane religioase care spun că simt prezența divinității particulare în care cred, și văd lipsa acelui simț în cazul ateilor drept un handicap ciudat. Pe de altă parte, se spune despre unii că ar avea capacități paranormale speciale, care le permit să facă tot soiul de năstrușnicii, precum „citirea” urmelor pe care evenimentele le lasă în mediu, perceperea unor informații de la distanță, sau chiar purtarea unor discuții cu spiritele morților (exemple sunt multe).

Cele două categorii diferă de la bun început prin faptul că religioșii consideră simțul lor ca ceva normal (fiind majoritari), și ca urmare persoanele cărora le lipsește (ateii) ar fi un soi de handicapați, în timp ce categoria celor cu capacități paranormale ar fi una privilegiată, o minoritate dotată cu simțuri speciale. Pentru mine sunt și unii și alții doar niște indivizi lipsiți de capacitatea de a face o analiză logică, critică, a propriilor idei. În plus, în categoria a doua există o densitate ridicată de escroci, oameni care profită de naivitatea altora. Dar hai să trecem la examinarea principalelor motive pentru care întregul concept de simț adițional nu rezistă la o analiză atentă.

1. Pentru ca un individ să posede un simț special, ar trebui să existe o anumită structură morfologică pe care să o aibă în plus de alții. Sau cel puțin ar trebui să aibă o anumită structură mult mai bine dezvoltată decât la alții lipsiți de acel simț particular. Cred că nu e nevoie să spun că nu s-a găsit vreodată așa ceva. Nici studiile pe cadavre, nici cele imagistice nu au arătat că un individ care simte prezența divinului sau unul care chipurile are niște capacități parapsihologice nemaipomenite ar avea ceva special din punct de vedere anatomic. Chiar dacă pretențiile persoanelor respective sunt că ceea ce simt este ceva imaterial, tot este necesar un „modem”, o structură materială care să facă traducerea din presupusul tărâm al imaterialului spre impulsurile electrice din creierul propriu. Și spun asta deoarece în timpul experiențelor religioase, cel puțin, există în mod clar anumite zone corticale care se „aprind”. Am discutat despre importanța lor într-un articol precedent. Așadar, gândurile în sine, inclusiv cele religioase sau cele ale „superdotaților” noștri para-nuștiuce, au substratul obișnuit cerebral, însă nu se regăsește nicăieri vreun organ sau vreo structură pe care aceste persoane să o aibă în plus de cel mai închistat și dogmatic sceptic cu putință. Continue reading