Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită

… ce mai, eram pe spate. Și nu numai eu, din câte am observat. Spre norocul meu, fata se pare că era adepta dictonului „smart is sexy”, așa că m-a ales din turma de masculi care-i dădeau târcoale și m-a invitat la un pahar de vorbă, ba chiar a reușit să mă convingă să dansez cu ea (lucru excepțional de rar în cazul meu). M-am arătat surprins că nu am observat-o pe la cursuri, însă ea a motivat prin faptul că sosise ceva mai târziu și încă nu prea făcuse act de prezență pe la facultate. Dar, ca să nu mai lungesc povestea, e suficient să spun că peste vreo oră făceam lucruri tinerești într-o cameră alăturată.

În zilele care au urmat am așteptat cu nerăbdare să o reîntâlnesc. Tot ceea ce știam despre ea era un prenume. N-a fost să fie, și nici alți colegi nu păreau să știe mai mult despre ea. Încet, încet, am început să uit întâmplarea, sau mai bine zis să nu mă mai preocupe. Surpriza s-a produs la vreo 6 săptămâni distanță, când m-am trezit cu fata așteptându-mă la ieșirea de la facultate. N-avea o figură prea veselă. Mi-a spus că nu-i venise ciclul și că un test de sarcină făcut înainte cu o zi îi confirmase bănuielile. Tatăl nu puteam fi decât eu. În plus, a recunoscut că nu era studentă colegă cu noi, ci era doar elevă în clasa a XI-a la un liceu cu profil economic. Avea 17 ani, mi-a arătat și carnetul de elevă. Ce e drept, la lumina zilei așa și arăta, însă când am cunoscut-o eram în stare să pun pariu că are vreo 20. Fata era disperată. Perspectivele erau sumbre. Exmatricularea era certă, și nici nu dorea să-și închipuie ce s-ar fi întâmplat în momentul în care tatăl ei (un om foarte sever și de modă veche) ar fi aflat despre așa ceva. De altfel, fata mi-a spus că dacă tatăl său află, singura variantă pe care o are este să afirme că ar fi fost violată, pentru a evita neplăceri și mai mari. Nici din perspectiva mea lucrurile nu stăteau bine deloc. Cum naiba mi-ar fi stat însurat și cu copil la 19 ani? Ce se alegea de studiile mele, în cazul în care mi s-ar fi permis să le continui? Și unde să stăm? Niciunul din noi nu provenea din familii înstărite. Niciunul nu aveam idee despre ce înseamnă să ai responsabilitatea creșterii unui copil. Practic nici nu ne cunoșteam, și a încerca să trăim împreună ar fi fost mai mult ca sigur un eșec. De unde ar avea doi părinți necopți la minte resurse materiale și sentimentale pentru a investi în creșterea unui copil nedorit? În situația dată, singura soluție logică a fost cea pe care am urmat-o: întreruperea sarcinii. Efectuată la spital, evident, de un profesionist, discret, fără tam-tam și fără urmări.

Ne-am reîntâlnit absolut întâmplător, după mai bine de 20 de ani. M-am bucurat să văd că este împlinită pe toate planurile. Lucrează la o bancă dintr-un oraș austriac, unde este căsătorită cu cel care i-a fost prieten în toți anii de facultate. Au 3 copii, sunt fericiți, au o situație materială foarte bună.  Fără să mă laud, pot spune că și pentru mine lucrurile au mers bine din toate punctele de vedere. Și eu am avut și am suficiente satisfacții și nu am de ce să mă plâng. Întrebarea care se pune este care ar fi fost oare traiectoria noastră dacă am fi făcut prostia de a păstra sarcina? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine, însă este extrem de probabil că ar fi fost una mult mai puțin reușită. Din punct de vedere material, profesional și sentimental ar fi urmat un val de neplăceri și eșecuri. Există, totuși, persoane care susțin că aceea era atitudinea corectă. Le place să li se spună „pro-life”, unde prin life se referă la grămăjoara de celule de vreo 2 centimetri lungime, din care e constituit un embrion de câteva săptămâni. Celorlalți li s-ar spune „pro-choice”, referindu-se la dreptul mamei de a alege. Mie acești termeni mi se par nepotriviți, și am să explic din ce motiv.

Nicio femeie nu alege să avorteze pentru că îi place acest lucru. Sau că e cool, sau la modă. Toate văd actul în sine ca o agresiune împotriva propriului corp. La urma urmei este un procedeu chirurgical, și nu este plăcut, chiar dacă efectele adverse și complicațiile sunt rare și limitate. În spatele acestei decizii neplăcute se ascunde întotdeauna un raționament, uneori chiar o necesitate absolută. Câteodată este vorba despre probleme de ordin medical – sarcina pune în pericol viața mamei. Alteori există certitudinea unor probleme legate de făt – boli grave sau malformații. Nu ar trebui să existe niciun fel de discuții în asemenea cazuri. În alte situații însă, precum cea prezentată de mine, există o varietate de factori de natură socială, economică, psihologică, profesională care sunt la baza deciziei. Este vorba de o femeie care nu are resursele necesare (de timp, de bani, de afectivitate, de maturitate) pentru a crește un copil. Și în aceeași situație se poate afla și tatăl copilului. Dacă acel copil ajunge să se nască, este foarte probabil că nu va fi unul reușit. Studiile arată cu claritate importanța extraordinară pe care o au dragostea și îngrijirea părintească, încă din faza intrauterină, continuând apoi cu primii ani de viață, cei în care se formează personalitatea copilului. Un copil ai cărui părinți nu se iubesc, nu au bani, sunt nervoși, sunt stresați de munca pe care trebuie să o facă sau pe care ar dori să o facă dar nu pot, un copil cu un singur părinte, un copil nedorit … are șanse foarte mari să îngroașe rândurile delicvenților minori, are șanse să dezvolte complexe intelectuale și emoționale, să devină un sociopat sau chiar un psihopat. Așadar, ce comparăm de fapt aici? Pe de o parte este o variantă în care doi oameni își pot continua liniștiți și fericiți viața, urmând să aibă copii cu cine doresc, și când doresc, când se simt pregătiți. Pe de altă parte este o variantă în care un părinte sau ambii sunt nenorociți din cauza unei clipe de neatenție sau de distracție, și aduc pe lume un al treilea individ care și el are toate șansele să devină un nenorocit. După matematica unora, 3 vieți distruse sunt mai de preț decât 2 vieți fericite. Dați-mi voie să le schimb denumirea din „pro-life” în „pro-miserable-life”!

Unde suntem? La un concurs de fertilitate? Ținem neapărat să avem mai multe capete la recensământ, indiferent de consecințe? Cantitate, indiferent de calitate? Aceasta este ideea?! Păi dacă e așa, ar trebui să încurajăm și violul. Ar trebui să interzicem orice soi de mijloace contraceptive. Ar trebui ca orice persoană care refuză un contact sexual să fie pedepsită.

Care sunt scuzele celor din tabăra pro-miserable-life? Există unele de fațadă, niște pretexte pe care le flutură atunci când doresc ca discursul lor să aibă o ținută cât de cât intelectuală. Și există una de fond, pe care unii o recunosc, alții mai puțin, însă este mai mult decât evidentă.

Un prim pretext folosit este acela al suferinței prin care ar trece embrionul sau fătul în momentul avortului. Asta de parcă durerea ar fi ceva perceput pe căi misterioase, necunoscute, și care sunt prezente din momentul concepției. În realitate, orice neurolog cunoaște foarte bine căile nociceptive care necesită proiecție talamo-corticală. Această proiecție nu se dezvoltă anatomic mai repede de săptămânile 27-30 de sarcină. Există în domeniul cercetătorilor o cvasiunanimitate în ceea ce privește faptul că durerea nu poate fi resimțită înaintea celui de-al treilea trimestru al sarcinii. Ori, imensa majoritate a avorturilor este cu mult înainte de al treilea trimestru, când se mai tolerează doar cele justificate medical. În plus, creierul fetal este plin de neurotransmițători care-l mențin în stare de anestezie până în momentul nașterii. Povestea cu suferința fetală este lipsită de substanță în lumina cunoștințelor actuale.

Un alt doilea pretext este unul de ordin moral. Analogia oferită de multe ori este următoarea: să presupunem că un om aflat în cădere se agață de piciorul tău. Pentru tine este oarecum deranjant, desigur, și ai putea să te descotorosești de acel individ, care atârnă deasupra prăpastiei, prin simplul scuturat al piciorului. Viața lui este în mâinile (sau picioarele) tale. Nu ar fi oarecum imoral să-ți scuturi piciorul, în loc să aștepți cuminte până când vin ajutoare, și ambii sunteți în siguranță? În analogia oferită, individul care se agață cu disperare de piciorul tău ar fi echivalentul fătului, iar tu ești echivalentul gravidei. Eu consider analogia eronată datorită faptului că nu pot pune semnul egalității între adultul care luptă cu disperare pentru viața sa și grămada ce celule care încă nici nu a ajuns să înțeleagă ce este viața. Valoarea unei vieți este dată, pe de o parte, de valoarea pe care i-o atribuie individul în sine (cel care este în viață), și pe de altă parte de valoarea pe care i-o atribuie cei care îl cunosc și îl prețuiesc pe acel individ. Motivul pentru care ezităm prea puțin când omorâm un țânțar gălăgios, ezităm mai mult dacă ar trebui să ucidem un delfin, și ne este aproape imposibil să ucidem un om, este acela că realizăm diferența existentă între nivelul de percepție al acelor ființe. Nu se poate compara bogăția de idei, sentimente, amintiri, bucurii, suferințe care ia naștere în cortexul unui om cu impulsurile elementare nervoase și reacțiile reflexe ale unui țânțar. Și din acest punct de vedere, un embrion uman este mult mai apropiat de nivelul unui țânțar decât de cel al unui adult. Nu suferă, nu are bucurii, nu are experiențe de viață, nu are amintiri, nu are conștiință de sine, pentru că nu are structurile nervoase capabile de așa ceva. Pe de altă parte, și un individ aflat în comă, sau sedat profund, este lipsit (cel puțin temporar) de toate acestea. Însă există cel puțin speranța unei reversibilități, și există imaginea sa în mintea celor care l-au cunoscut și care-l iubesc. A întrerupe viața unui comatos produce suferința rudelor sale. A întrerupe viața unui făt nu produce suferința nimănui, pentru că nimeni nu l-a cunoscut, nimeni nu a vorbit cu el, nimeni nu a zâmbit la glumele sale, nimeni nu i-a citit operele, nu i-a apreciat munca. El practic nu a apucat să existe ca ființă umană.

Un al treilea pretext este acela al potențialității. Este cel mai caraghios dintre toate. Se exprimă cam în felul următor: „Poate că acel nenăscut pe care l-ai avortat putea să devină viitorul Einstein/Beethoven/Maradona …”. La acest argument penibil există două răspunsuri evidente. Primul ar fi „Dar poate că urma să devină viitorul Hitler/Torquemada/serial killer …”. Și având în vedere faptul că este un copil nedorit, e mai probabil să intre în această categorie decât în prima. Iar al doilea răspuns este „De ce să extinzi filtrul potențialității exact numai până în momentul contopirii gameților, ca urmare a actului sexual?” De ce să nu mergi puțin mai departe? De ce să nu critici fata care a refuzat un act sexual, în urma căruia putea rezulta noul Beethoven? De ce să nu-l faci troacă de porci pe tânărul care se masturbează, ucigând miliarde de potențiale genii ale umanității? Când poți vorbi de un potențial geniu? Când s-a născut cel care-i va fi bunic? Când viitoarea mamă are prima menstruație? Când viitorii părinți se sărută pentru prima dată? Când mama rămâne gravidă? Când copilul dă primele semne de inteligență mai deosebită la vârste preșcolare? Când publică prima lucrare sau face prima descoperire? De ce să alegem din tot acest șir în care există o creștere progresivă a potențialității exact momentul concepției? Este un punct cu totul arbitrar.

Cauza de fond, adevăratul motiv pentru care există tabăra pro-miserable-life, este una singură: cea religioasă. Toate aceste grupuri, când sunt luate la bani mărunți, își dovedesc puternicul fundament religiopat. Toți sau aproape toți membrii lor trăiesc cu iluzia că există o ființă supranaturală care, în momentul concepției, introduce în ovul o chestie numită suflet, și care are drept de viață și de moarte. Și dacă EL, bossul absolut, a hotărât ca Maricica să fie incubator, atunci ea, ca o sclavă păcătoasă ce este, trebuie să se supună. Nu are nicio importanță că acea supunere ar putea genera suferință și chin, important este să fie hrănit orgoliul ălui de bagă sufletele în ovulul fecundat. Ca și lupta împotriva libertăților minorităților sexuale, ca și lupta împotriva adevărului științific al evoluției naturale, ca și lupta împotriva cercetărilor care folosesc celule stem, și lupta dusă de adepții pro-miserable-life are una și aceeași explicație: convingerea că niște aberații inventate de oameni primitivi de acum mii de ani descriu realitatea mai bine decât toate cuceririle științei moderne.

Ca să mă desprind de dezgustul pe care-l produce oricărui om rațional fariseismul adepților pro-miserable-life,  reamintesc o glumă. Este despre mama care se urcă în autobuz cu 2 perechi de gemeni. Un călător, uimit, o întreabă: „Nu vă supărați, dumneavoastră v-au ieșit întotdeauna gemeni??” … La care doamna răspunde ”Ah, nu … nici vorbă … de sute de ori de fapt nu mi-a ieșit nimic!”.