Conflictul dintre ştiinţă şi religie

În ultimul timp există discuții destul de aprinse pe forumuri și prin presă despre relația care există între știință și religie. Dezbaterea este veche, însă pare să se acutizeze în parte și datorită punctelor de vedere radicale exprimate de reprezentanții „noului ateism”, urmate, firesc, de riposta celor care nu le împărtășesc.

Există un conflict sau nu? Răspunsul „nu există” este îmbrățișat la ora actuală de marea majoritate a credinicioșilor și de o parte a ateilor și agnosticilor (denumiți acomodaționiști). Conform acestora, știința și religia nu se află în conflict deoarece răspund unor întrebări diferite, sau se adresează unor sfere diferite ale cunoașterii. Voi prezenta principalii piloni pe care se sprijină acest punct de vedere, și motivele pentru care-l consider profund eronat.

Fără îndoială că trebuie pornit cu deja celebrul principiu al NOMA (non-overlapping magisteria). Justificările actuale sunt cel puțin parțial sinonime cu cea formulată de Stephen Jay Gould (de altfel un binecunoscut ateu, cercetător evoluționist) în 1999:

Știința încearcă să documenteze caracterul factual al lumii naturale, să dezvolte teorii care coordonează și explică acele fapte. Religia, pe de altă parte, operează în domeniul diferit dar la fel de important al valorilor, scopurilor și semnificațiilor umane – subiecte asupra cărora domeniul factual al științei ne poate ilumina, dar nu le va putea niciodată lămuri pe deplin. În mod similar, oamenii de știință sunt nevoiți să lucreze cu principii etice, unele specifice profesiei lor, dar a căror validitate nu poate fi dedusă din descoperirile științifice în sine.

Cu prima propoziție cred că suntem cu toții de acord, știința studiază lumea naturală. Și întrucât nu cunosc să existe vreo lume supranaturală sau nenaturală, cred că putem spune că știința studiază lumea (punct). Studiază realitatea, cu mecanismele sale. Este de asemenea adevărat că acest studiu nu duce în mod automat la emiterea unor judecăți de ordin etic. La urma urmei, aproape orice descoperire științifică poate fi folosită de o tehnologie orientată spre creșterea bunăstării și confortului, sau de una orientată spre distrugere. Categoric nu este vina omului de știință că noua piuliță mai performantă a fost introdusă într-un tanc în loc să fie folosită într-un utilaj agricol. Pe de altă parte, de ce ar avea religia un cuvânt de spus în această privință? Pentru a pretinde că opinia unui prelat în probleme de tip etic sau filozofic are mai multă greutate decât părerea unui oarecare filozof, politician, sau chiar a unui individ oarecare de pe stradă, ar trebui ca acel prelat să aibă niște surse de informare superioare celor accesibile restului omenirii. Despre textele sacre în sine, precum Biblia, putem afirma cu siguranță că sunt foarte departe de a fi un cod măcar acceptabil în zilele noastre. Dacă ne referim doar la religia cu care suntem cel mai bine familiarizați, Vechiul Testament abundă în idei și comportamente de-a dreptul odioase aprobate și chiar solicitate de ipoteticul Dumnezeu. Iar reforma adusă de Iisus prin Noul Testament lasă foarte mult de dorit. Ipoteza unei comunicări directe cu divinitatea, care ar transmite în timp real instrucțiuni, nu poate decât să stârnească amuzamentul oricărui om inteligent și eventual sugestia unui consult psihiatric. Așadar, pretenția religiei că ar aduce anumite lămuriri suplimentare în probleme delicate (scop, etică etc.) este nejustificată.

Însă chiar dacă am accepta faptul că numeroase îndemnuri și idei moralizatoare religioase sunt în esență corecte și compatibile cu viziunea modernă, și am ignora cele care ne jignesc bunul simț, aceasta tot nu ar duce la stingerea conflictului dintre știință și religie. De fapt, nici măcar nu ar face vreo diferență, și asta deoarece problema esențială nu este aceea că religia are (sau nu are) ceva de spus pe plan moral/etic/social/filozofic, ci aceea că are foarte mult de spus despre lumea înconjurătoare. Cu alte cuvinte, intră vrând-nevrând cu bocancii pe teritoriul în care știința este suverană. Nu ai cum să „decojești” o religie de componentele sale narative, faptice, și să lași doar un nucleu ideativ, pentru că în acel moment cade întregul eșafodaj. Nucleul ideativ nu ar avea mai multă justificare decât o idee pe care a conceput-o Marian Vanghelie alaltăieri. Ce mai rămâne din marile religii monoteiste dacă se elimină toate elementele care contrazic flagrant cunoștințele științifice actuale? De exemplu, când știința demonstrează că nu a existat o pereche de primi oameni (Adam și Eva), care mai este tot sensul păcatului originar? Care mai este sensul presupusei „răscumpărări a păcatelor” și a sacrificului mesianic? În paranteză fie spus, el oricum nu are vreun sens, chiar în condițiile existenței perechii edenice. Nu ai cum să elimini sau să treci în categoria „metaforelor” capitole masive, evenimente cruciale din Biblie, și să mai ai pretenția că ceea ce rezultă este consistent intern. Eliminăm Geneza (total contrazisă în esență și în ordinea evenimentelor de știința modernă). Eliminăm tot ceea ce ține de nașterea și evoluția lumii vii. Eliminăm Potopul, Turnul Babel, Exodul, eliminăm toate miracolele inventate de niște oameni profund superstițioși și lipsiți de simț critic. Cu ce rămânem? Cu niște „porunci” în parte penibile, în parte interpretabile și depășite, și în altă parte cât se poate de naturale și recunoscute ca atare de mai toate civilizațiile umane?

Luând la modul concret doar un singur aspect, cel al vechimii Pământului sau Universului în general, se ajunge la un conflict major cu o mulțime de ramuri moderne ale științei. Episcopul Ussher a calculat încă de acum câteva secole că Biblia sugerează o dată a genezei situată acum vreo 6000 de ani. Este concluzia la care se ajunge forțat prin simpla însumare a duratei de viață a personajelor biblice, de la Adam până la Iisus. În unele cazuri particulare durata de viață nu este menționată cu exactitate (sau există informații contradictorii), astfel încât cu mare indulgență se poate accepta o vârstă de 7000 sau chiar 8000 de ani. Vreau să subliniez faptul că aceste valori nu au legătură cu interpretarea literală sau figurativă a duratei de o săptămână a creației în sine. Este vorba de perioada scursă de la apariția omului, care nu lasă loc de interpretări. Ori, la ora actuală, prin metode multiple, independente, cunoaștem cu claritate că vârsta Universului este de aproximativ 13,7 miliarde de ani, și a Terrei de vreo 4,5 miliarde de ani. E un factor de eroare uriaș, de ordinul milioanelor, ca și cum ai confunda mărimea unei furnici cu mărimea Bucureștiului. Ce concluzii poți trage din așa ceva? Fie toată știința modernă este greșită (lucru extrem de improbabil având în vedere modul în care lucrează, și istoricul său), fie povestea din VT este o invenție aberantă. Nu există o cale de mijloc, și ca urmare conflictul imediat care apare între știință și religie este nu doar firesc, ci și de neevitat.

De altfel, opoziția față de știință a fost și este în continuare fățișă, de oridecâteori aceasta demonstrează că religia se bazează pe niște invenții și nimic mai mult. Creaționistul verde și cu mucii pe piept (am avut asemenea exemplare și pe acest blog) este, din acest punct de vedere, mai consecvent decât teistul prefăcut, care face eforturi de a ignora întregul fir epic al religiei sale, sau teistul care reușește să trăiască într-o uimitoare disonanță cognitivă. Creaționistul de astăzi  spumegă de furie sau își astupă urechile și ochii atunci când i se prezintă realitatea evoluționistă. Deosebirea față de inchizitorul supărat că cineva îndrăznește să arate că Pământul nu are forma, poziția sau însemnătatea sugerată de aceeași Biblie, este doar una de potență legală. Ambii sunt la fel de încuiați, la fel de devotați acelorași mituri primitive contrazise de dovezi. Din fericire, în societatea modernă creaționistul nu mai beneficiază de ajutorul instrumentelor de tortură de altădată și rămâne la stadiul de prostănacul satului.

Un alt pilon pe care se sprijină ideile acomodaționiste este acela al existenței unor oameni de știință religioși. Chiar dacă proporția lor este mult sub cea a populației în ansamblul ei, fenomenul nu poate fi negat. Se pare că, într-adevăr, unele persoane „reușesc” să-și compartimentalizeze gândirea într-un mod dificil de înțeles pentru ceilalți. În unele cazuri, reușesc chiar să-și continue cariera științifică, ca niște roboței care ignoră contradicțiile fundamentale între ceea ce le spune cercetarea lor și ceea ce susține povestea religioasă adânc înrădăcinată de îndoctrinarea timpurie. În alte cazuri, conflictul interior iese la suprafață și individul este nevoit să abandoneze una dintre cele două viziuni asupra lumii, esențialmente incompatibile. Un exemplu bine-cunoscut este cel furnizat de ex-geologul Kurt Wise, a cărui poveste șocantă o redă profesorul Dawkins mai jos:

youtube.com/watch?v=ovQf9NxzLhM&ab_channel=ZehadiAlam

Istorioara de mai sus scoate în evidență și un alt motiv de principiu pentru care știința și religia nu au cum să nu fie în conflict. Este vorba despre modul în care culeg informații și ajung la concluzii despre lumea înconjurătoare. Știința culege fapte pe care caută să le integreze în teorii explicative și este mereu dispusă să îmbunătățească sau să schimbe vechile teorii, atunci când altele se dovedesc a fi o mai bună aproximare a modului în care funcționează lumea. Are în esența ei un  mecanism autocorector și testează în permanență ipotezele formulate. În mod opus, religia pornește cu concluzii preasumate în lipsa oricăror dovezi, și este gata să recurgă la orice soi de contorsionism pentru a ignora sau răstălmăci dovezile care vin să contrazică tezele sale. Este ca și cum în fața unui antrenor de fotbal s-ar prezenta un tânăr sportiv, cu aspirații de titularizare. Metoda științifică ar consta în teste consecutive (verificarea vitezei, șutului, driblingului, inteligenței în joc etc.), urmând ca pe baza acestor teste să se stabilească unde se află acel tânăr din punct de vedere fotbalistic. Metoda religioasă ar consta în emiterea axiomatică a unei poziții (este un fotbalist de geniu!), urmată de reinterpretarea sau ignorarea testelor în cazul fericit în care se fac (eh, a fugit mai încet că era obosit … n-a driblat așa grozav că a avut o zi proastă … șutul nu e așa important la urma urmei … etc.). Această metodologie fundamental diferită (una pe care aș denumi-o onestă, cealaltă o farsă sinistră), istoricul conflictual (religia întotdeauna a încercat să pună botniță științei când i-a atacat preconcepțiile, și a putut să o facă), precum și faptul că ajung în mod necesar la concluzii diferite despre lumea înconjurătoare sunt elemente care garantează un conflict între cele două. Un adevărat război, de fapt, care se va încheia doar când omenirea se va maturiza suficient încât să râdă de superstiții. Sau, cazul nefericit, dacă vreo putere politică și militară fundamentalistă a viitorului va reuși să arunce omenirea înapoi cu câteva mii de ani.