Intelligent Design – de ce nu poate fi luat în serios?

În primul rând le mulțumesc tuturor celor care m-au contactat prin mesaje private și pe e-mail, oarecum îngrijorați de lipsa postărilor. Sunt cât se poate de sănătos, bine vitaminizat, roșu în obraji, vesel și în stare de libertate. Motivele pentru care nu mai postez sunt de cu totul altă natură, legate în primul rând de aranjarea priorităților într-o ordine firească. Nu sunt vreun soi de activist care să aibă o normă de îndeplinit, mai scriu câte ceva atunci când am timpul și dispoziția necesară.

Ies din hibernare provocat fiind de o discuție pe care am avut-o cu un coleg cardiolog din aceeași generație cu mine (40+) și care, spre uimirea mea, s-a declarat adeptul teoriei proiectantului inteligent, mai cunoscută drept intelligent design sau ID. Pe colegul respectiv îl cunosc de vreo 20 de ani, știu că e un tip dotat intelectual și citit, așa că am fost cu atât mai surprins de faptul că a înghițit o asemenea gălușcă pe nemestecate. Impresia mea este că după vreo două ore de discuții am reușit să-l fac să-și schimbe părerea. E una din caracteristicile oamenilor raționali, aceea că pot fi convinși de argumente logice. Ceea ce l-a convins nu au fost atât exemplele punctuale, cât mai ales discuțiile de ordin general despre pretențiile pe care trebuie să le îndeplinească o idee înainte de a fi promovată la rangul de teorie științifică și luată în serios, ca atare, de comunitatea științifică. Chiar dacă am mai atins tangențial multe din aspectele de mai jos pe acest blog, cred că merită să le sistematizez aici. Continue reading

Domnul Neanderthal & doamna Sapiens

De la descoperirea primelor fosile de Neanderthal în prima jumătate a secolului al XIX-lea și până în ziua de astăzi, în care avem deja ocazia să examinăm genomul acestei specii hominide, am fost mereu fascinați de ea. Motivele sunt mixte, atât de ordin științific, cât și de ordin psihologic. Sunt întrebări care ne-au preocupat și unele ne frământă în continuare. Enumăr câteva:

  • Dintre toate hominidele, sunt cele care se află cel mai aproape de omul modern (Homo sapiens sapiens) din punct de vedere anatomic și, evident, și al gradului de rudenie. Este oare corect să-i vedem drept o specie diferită, aparținând genului Homo, sau drept o altă rasă de Homo sapiens?
  • Am împărțit cel puțin câteva zeci de mii de ani aceleași teritorii în Europa și Asia. Oare care au fost relațiile dintre noi?
  • În cele din urmă, cam cu 25.000 – 30.000 de ani în urmă, Neanderthalienii dispar din peisaj, fiind împinși către extincție. Oare de ce?
  • Gradul înalt de asemănare fizică a generat încă de la început ideea unei posibile încrucișări cu aceștia. Oare avem în ADN-ul nostru urme ale unui asemenea „mariaj”?
  • Având o capacitate craniană la fel de mare (sau chiar ușor superioară) omului modern, oare aveau limbaj, cultură, unelte, viață socială dezvoltată, religie?
  • Dacă un Neanderthal ar fi reînviat, spălat, bărbierit, îmbrăcat în costum și lăsat să se plimbe pe străzile unui oraș modern, ar atrage privirile prin trăsăturile sale anatomice deosebite?

În prezent dispunem de fosile aparținând unui număr de peste 400 de exemplare diferite (niciunul nu este complet). Ca și morfologie, există diferențe clare. Craniul mai turtit și elongat, sprâncenele mai proeminente, anumite repere osoase modificate, forma toracelui, constituția mai robustă dar cu o înălțime mai mică și altele – listate de exemplu aici. Continue reading

Da – mutaţiile adaugă informaţie

Am primit un e-mail venind din partea unui creaționist (chiar mi-era dor de ei 😉 ). Nu înțeleg de ce unii preferă să-mi trimită asemenea scrisorele în loc să se înregistreze și să-mi arate prin comentarii „înțelepte” unde greșește evoluționismul. Întotdeauna îmi fac timp să răspund unor încercări de argumentare rațională, chiar dacă dovedesc lipsa de cunoștințe în domeniu a respectivului. În fine, anonimul care mi-a scris de data aceasta are meritul de a nu înjura și amenința cu flăcările iadului, și nici nu recurge la punerea pe seama biologiei evoluționiste a tuturor relelor din lume. Pentru grupul tembel din care face parte, este deja un succes. În schimb, pe partea științifică este victima (cum altfel) acelorași clișee expirate creaționiste pe care le găsiți pe site-urile lor, făcute pentru ignoranți, pseudo-argumente dovedite ca eronate de sute de ori, și în cele mai multe cazuri de decenii bune. Am răspuns unora dintre ele prin posturile mele precedente pe teme de evoluționism, altora le-am răspuns direct prin e-mail celui care m-a contactat. Parcă ar fi citit ghidul. 😆 Aici doresc să mă refer doar la unul singur dintre ele, pentru că pe cât este de răspândit în folclorul creaționist, pe atât este de eronat. Citez:

Noi nu am spus niciodată că nu există mutații, nici că toate mutațiile sunt dăunătoare, însă problema este că  mutațiile nu pot adăuga informație nouă în genom, ele pot doar modifica ceea ce există deja. Adică se poate să ai o mutație care duce la un cioc mai lung al unei păsări, sau la o eficiență mai crescută a unei proteine care era deja acolo … dar o mutație nu poate inventa un cioc sau o proteină utilă cu o funcție care nu exista înainte.

Am bolduit eu ideea centrală a acestei poziții. Aici ar trebui în primul rând să se definească ce anume înțelege creaționistul prin „informație” care s-ar adăuga (sau nu) în urma mutațiilor. Parcurgând literatura lor este vădit faptul că evită o asemenea definire, pentru un motiv foarte simplu. Există mai multe feluri în care se poate defini informația, mai multe modele, și indiferent pe care l-ar îmbrățișa există exemple evoluționiste suficiente pentru a-l satisface. În schimb, atunci când evoluționistul dă un exemplu de la bun început, creaționiștii au portița de ieșire „oh, dar nu asta înțeleg eu prin informație”. Cred totuși că și conform celor mai exigente pretenții, în cazul în care se pornește de la o porțiune care codifică pentru proteina A, și se ajunge la ceva care codifică pentru proteina A și pentru proteina B (diferită de A, și cu funcții utile), putem spune că a existat o creștere a informației. Continue reading

Demitizarea abiogenezei

Discutam acum câteva zile cu un coleg despre drama prin care a trecut un cunoscut de-al său, cetățean olandez. Tatăl său, până în urmă cu un an perfect sănătos, a prezentat o degradare rapidă cognitivă, o demență accelerată însoțită de semne neurologice rapid progresive (convulsii, tulburări motorii, de vorbire etc.). În urma investigațiilor s-a pus diagnosticul de boală Creutzfeldt-Jakob, una din acele afecțiuni degenerative ale sistemului nervos central în care medicina contemporană este deocamdată lipsită de orice resurse terapeutice. Decesul a survenit după aproape un an de chin pentru suferind și familia sa. Din fericire, afecțiunea este rară, însă atunci când apare este necruțătoare.

Pornind de la ghinionul bietului om am ajuns la „oile noastre”, alea neurologice, comentând despre cauza bolii în sine. Agentul cauzal a fost identificat și face parte din grupul prionilor. Prionii aceștia nu sunt altceva decât niște forme ciudate ale unor proteine, mai exact proteine cu o structură spațială diferită și „greșită” față de omoloagele prezente în celulele unui individ sănătos. Prionii nu sunt niște vietăți, nu au vreun metabolism propriu, sau material genetic. Sunt doar niște proteine „strâmbe”. De fapt și termenul în sine vine de la „infectious protein”. Primii prioni au fost evidențiați prin anii 80. Acțiunea lor este una de tip cascadă, determină modificarea proteinelor endogene în forma prionică, și aceasta la rândul ei va racola noi și noi proteine care pățesc același lucru. Sperietoarea denumită popular „boala vacii nebune” (encefalopatia bovină spongiformă) este tot o boală prionică. Continue reading

COMT şi altruismul

Catecol-O-metil transferaza (COMT) este o enzimă implicată în metabolizarea neurotransmițătorilor catecolaminici (dopamina, adrenalina și noradrenalina). În organism se găsește sub două forme, una mai lungă denumită MB-COMT (membrane-bound COMT), produsă mai ales în creier, și alta mai scurtă, S-COMT (soluble COMT), prezentă în ficat, rinichi și sânge. COMT are o activitate importantă în zona prefrontală, cea care este legată de personalitate, inhibiții/dezinhibiții, planificare, comportament în societate, emoții și memoria de scurtă durată. Am menționat tangențial aceste lucruri în cazul pacientului M.P..

În prezent cunoaștem localizarea genei care este responsabilă de sinteza COMT. Gena COMT (lipsă de imaginație la alegerea denumirii) se află pe brațul lung al cromozomului 22, mai exact 22q11.21-q11.23 (între pozițiile 11.21 și 11.23). Sau, ca să vă faceți o idee asupra nivelului preciziei cu care lucrează geneticienii astăzi, gena ocupă bazele azotate numerotate de la 19.929.262 la 19.957.497.

Se cunoaște de ceva timp că modificări genetice care afectează acea porțiune duc la o susceptibilitate crescută la modificări psihice variate. De exemplu, o afecțiune genetică având ca substrat o deleție a unui fragment din cromozomul 22 duce la o prevalență sporită a cazurilor de schizofrenie, depresie, anxietate și tulburări bipolare. Pentru o persoană care înțelege că substratul tuturor proceselor mentale, inclusiv cele psihice, este doar unul biochimic, nu reprezintă nicio surpriză faptul că alterarea unei gene care răspunde de inactivarea unor neurotransmițători are consecințe psihice. Pentru adepții teoriilor dualiste, care văd mintea ca o entitate separată, este mai greu de explicat motivul pentru care o mică modificare genetică duce la schimbarea personalității și chiar tulburări psihice. Continue reading

Doar gradul diferă

Dacă omul ar fi rezultatul unei creații speciale, ar trebui să vedem structuri și funcțiuni diferite, care nu se regăsesc în rândul altor animale. Din punct de vedere anatomic, genetic și biochimic știm deja cu claritate că lucrurile nu stau așa. Asemănările cu restul lumii vii, care merg până la identitate în cazul unor structuri moleculare, sunt de necontestat. În fața avalanșei de dovezi evoluționiste, din ce în ce mai mulți teologi și credincioși acceptă realitatea faptului că suntem rude cu toate celelalte specii existente. Totuși, întrucât a lăsa totul pe seama evoluției naturale ar duce la o totală incompatibilitate cu ideea de dumnezeu, unii preferă să-și imagineze că în cazul omului a existat ceva special la un moment dat. De exemplu, dumnezeu ar fi intervenit și ar fi dăruit omului capacitățile intelectuale și morale cu care se mândrește atât de mult. Omul ar fi, în acest caz, singurul dotat cu ceea ce se poate chema inteligență, conștiință, viață socială condusă de norme morale și așa mai departe.

În ultimii ani, din ce în ce mai mult studiile efectuate pe animale arată că, de fapt, diferența este doar una cantitativă, și nu una calitativă. Suntem doar MAI inteligenți, MAI morali, MAI capabili de abstractizare, MAI capabili de a comunica între noi. Charles Darwin, cu toate că a trăit într-o perioadă în care asemenea studii nu existau, a intuit că situația ar trebui să fie de această natură, pentru că nu pot exista prăpastii într-o lume a acumulărilor lente evolutive. Cercetările sale au fost suficiente pentru a realiza că alte primate prezintă toate caracteristicile intelectului uman, însă la un nivel mai scăzut. Adesea citată este fraza sa din The Descent of Man and Selection in Relation to Sex:

Nevertheless the difference in mind between man and the higher animals, great as it is, certainly is one of degree and not of kind. (Totuși, diferența mentală dintre om și animalele superioare, pe cât e de mare, este  categoric una de grad și nu de tip.)

Voi da doar câteva exemple, toate din ultimii 2 ani, care mi se par sugestive și interesante. Continue reading

Ghid rapid în 20 de puncte pentru micul creaţionist

Uitându-mă peste secțiunea blogului legată de evoluționism mi-am dat seama că am fost nedrept. Îmi fac mea culpa. Am prezentat doar argumente pro-evoluționiste. Unde este echilibrul? De ce această viziune unilaterală?

Ca urmare, m-am hotărât să-mi corectez greșeala cu vârf și îndesat. Există o mulțime de creaționiști-începători, care poate nu au obișnuința necesară combaterii evoluționiștilor, sau nu au instrumentele potrivite. Ei, săracii, știu că evoluția asta este o mare minciună, dar nu știu exact de ce, care ar fi dovezile și argumentele, și cum să poarte o discuție pe această temă. Le voi da o mână de ajutor. Am sintetizat pe puncte cele mai importante idei pe care trebuie să le cunoască, la care am adăugat și niște sfaturi practice pentru un succes garantat, totul pe limba lor. Permit oricui să printeze acest scurt ghid și să-l folosească în momente de cumpănă când caută biruința împotriva înșelăciunii ateisto-masonice diavolești.

Dragi credincioși,

1. În primul rând, nu vă lăsați atrași în argumente concrete, punctuale, unde evoluționiștii vine cu tot soiul de minciuni cum că ar cunoaște ei că genele sunt așa sau pe dincolo, sau că fosila cutare spune nu știu ce lucru. Faceți dovada superiorității intelectuale a poziției creaționiste, printr-o privire globală a problemei, arătând că fundalul este de la bun început greșit. Deci așadar și prin urmare nici nu are rost să te obosești cu tot soiul de detalii pe care, oricum, savanții creaționiști le-au lămurit de decenii bune.

2. Este foarte important să declarați că evoluționismul este doar o credință oarecare, o religie în sine, la care se închină cei care urăsc adevărata credință întru domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că nu se există de fapt dovezi pentru evoluționism, și e totul o amăgire de fals. Continue reading

Străbunicu’, arborele filogenetic şi Australopithecus sediba

Să presupunem că într-o bună zi îmi vine ideea năstrușnică de a căuta rămășițele vreunui strămoș  care a trăit în urmă cu 200 de ani. În anumite condiții speciale, părți ale scheletului pot rezista secole sau chiar milenii. Să mai presupunem că am idee cam pe unde a trăit și cam pe unde aș putea găsi ce a mai rămas din el (desigur, cu aproximație). Și, ca să fie norocul și mai mare, să zicem că am reușit după săptămâni de săpături și căutări să găsesc un schelet păstrat parțial sau chiar integral. Care ar fi șansele ca ceea ce am găsit să fie, într-adevăr, tocmai ce a rămas din ilustrul meu înaintaș? Nu există niciun soi de nume sau piatră funerară care să mă ghideze. Nu am vreo fișă dentară și nici posibilitate de a extrage ADN pentru a-l compara cu al meu.

Mai mult ca sigur, ceea ce am găsit nu este o persoană care să-mi fie strămoș direct, ci doar un alt individ care s-a întâmplat să moară cam în același loc și în același timp. E posibil ca cei doi (strămoșul meu și scheletul găsit) să fi fost rude, însă nu neapărat apropiate. Pe de altă parte, s-ar putea ca îmbrăcămintea sau alte obiecte găsite în împrejurimi să-mi dea o idee destul de bună despre nivelul de trai și preocupările populației din acea zonă, în acel moment.

Un lucru oarecum similar se petrece în paleontologie, cu deosebirea că aici în loc de indivizi discutăm despre specii. În locul străbunicului, discutăm despre specia din care a provenit o altă specie ulterioară. În locul rudelor discutăm despre specii înrudite. În locul unui schelet avem de a face cu fosile sau urme fosilizate. Greșeala cea mai comună, pe care o observ mereu printre cei mai puțin inițiați în domeniu, este să vadă evoluția într-un mod liniar, sau dacă nu liniar cel puțin ca un arbore cu ramuri rare. În realitate, așa cum deja știm la ora actuală, acele ramuri sunt foarte dese, dar 99,99% din ele nu mai există la ora actuală. Speciile de pe rămurica terminală respectivă sunt dispărute, fie datorită schimbărilor de mediu și climatice la care nu s-au putut adapta, fie datorită unor catastrofe naturale, fie datorită faptului că nișa lor biologică a fost ocupată de o altă specie mai dotată. Continue reading

Creaţioniştii şi testul cepei

Printre numeroasele dovezi care arată legăturile de rudenie dintre toate viețuitoarele, una dintre cele mai puternice este cea reprezentată de analiza genetică a unor porțiuni nefuncționale ale ADN-ului, așa numitele pseudogene, a căror distribuție între specii confirmă întrutotul arborele filogenetic evoluționist. Am analizat ideea și am dat doar câteva exemple din foarte multele existente într-un articol anterior. Exemple există însă mult mai multe, bunăoară avem cam 800 de gene olfactorii în comun cu șoriceii, rudele noastre ceva mai îndepărtate, dintre care la noi cam jumătate au fost inactivate și transformate în pseudogene.

Un cititor al blogului mi-a reamintit, printr-o remarcă a sa, de una dintre minciunile preferate ale creaționiștilor puși în față cu acest tip de dovadă. Desigur că, în lumea lor, Creatorul nu putea să ne fabrice porțiuni inutile de cod genetic, și cu atât mai puțin să le structureze în așa fel încât să sugereze exact gradele de rudenie între specii pe care deja teoria evoluționistă le susținea de mult.

Pentru a înțelege totala lipsă de onestitate și/sau înțelegere a creaționiștilor care fac asemenea afirmații, voi începe cu un mic istoric al termenului de junk-DNA. Prin anii 50, cercetătorii au început să studieze mărimea genomului, fiind deja conștienți de faptul că acolo se află informația care transmite caracterele ereditare. S-a observat că între membrii unei aceleiași specii, precum și între celulele aceluiași individ, practic nu există diferențe. Toate celulele tuturor membrilor unei specii au aceeași mărime a genomului, ca urmare acea mărime este specifică speciei respective. Fiind o constantă pentru o specie dată, s-a notat cu „C-value” (valoare constantă). Pe de altă parte, era de așteptat ca, cu cât o specie este mai complexă, având mai multe tipuri de țesuturi, organe, funcții etc., cu atât să aibă un C-value mai mare, întrucât este nevoie de mai multe gene care să codifice toate acele trăsături. Ceea ce s-a observat a fost însă cu totul altceva, și anume că valorile respective nu aveau nicio legătură cu gradul de complexitate a speciei. Homo sapiens, spre exemplu, nu strălucește în niciun fel față de alte animale, având un C-size mai mic decât multe dintre ele, ba chiar mai mic decât o mulțime de plante! Aceste constatări au dus prin anii 70 la formularea așa numitului „C-value paradox”. Paradoxul constă în faptul că o specie mai complexă nu are neapărat un genom mai mare decât una mai simplă. Ca urmare, explicația logică a fost aceea că, probabil, o parte din genom este nefuncțională. Fiind vorba de porțiuni lipsite de funcție utilă (ca un „gunoi”), prezența lor în cantitate mai mare la o specie mai puțin complexă face ca genomul ei să fie mai mare per total, chiar dacă partea utilă a genomului (cea care codifică) este mai mică. În anul 1972 Susumu Ohno a denumit pentru prima dată acea parte „junk-DNA”, și chiar a sugerat un mecanism prin care s-ar putea acumula aceste „resturi” – duplicarea unor gene urmată de inactivarea lor. Astăzi știm că acela este doar unul dintre mecanisme, responsabil doar pentru o parte a ADN-ului care nu codifică proteine. Există și alte mecanisme, precum elementele genetice mobile autoreplicante. Voi reveni asupra acestui aspect ulterior. Continue reading

Record mondial la aberat? (II)

Am văzut în prima parte a acestui articol cam cât de multe aberații woo-woo și-au găsit domiciliul într-un singur site.  Acum voi trece la analiza sumară a paginii propriu-zise, cea referitoare la designul inteligent. Dacă despre site în întregime se poate spune că aproape fiecare articol este o jignire la adresa inteligenței, despre pagina amintită se poate afirma că aproape fiecare propoziție este o minciună.

Acest documentar analizează și combate cu argumente științifice teoria evoluționistă …

Minciună. Documentarul nu oferă niciun fel de argumente care pot fi denumite științifice. Singura idee a întregului documentar este cea a complexității ireductibile. Deoarece anumite structuri biologice sunt foarte complexe, nouă ni se pare că nu ar fi putut lua naștere pe cale naturală, și ca urmare au fost proiectate de o inteligență. Poate fi denumit cel mult un argument filozofic.

Ei nu susţin creaţionismul neapărat ca nişte credincioşi dogmatici…

Minciună prin omisiune. În cuprinsul acelui documentar, evident, nu se folosesc argumente religioase în sine, pentru că ar da în vileag agenda acestor indivizi. Însă obiectivele lor sunt trădate de afiliația lor religioasă (evangheliști americani), și mai ales de documentele în sine ale mișcării ID, centrate pe institutul Discovery, documente scrise și semnate tocmai de personajele din film. Strategia WEDGE propune eliminarea viziunii științifice materialiste, și înlocuirea ei cu una în care supranaturalul să fie acceptat. Prin această formulare, este evident că ideea în sine este de distrugere a științei, și nu de lărgire a orizonturilor ei. Strategia wedge este o acțiune de natură politică și socială concepută de Institutul Discovery, leagănul mișcării intelligent design. Strategia a fost expusă de Institutul Discovery într-un manifest cunoscut drept documentul WEDGE, care descrie o agendă largă socială, politică și academică al cărei scop final este „să învingă materialismul științific” reprezentat de evoluție, „să  înlocuiască viziunea materialistă opresivă cu o știință în conformitate cu convingerile creștine și teiste”. Strategia  își propune „să afirme realitatea lui Dumnezeu”. Scopul ei este să reînnoiască cultura americană prin promovarea unor politici publice care să reflecte viziunea creștină fundamentalistă, mai exact valorile celei protestant-evangheliste. Însuși Philip Johnson, cel cu care se deschide materialul video, a declarat: Aceasta nu este și nu a fost niciodată o dezbatere științifică. Este despre religie și filozofie. Continue reading

Intelligent Design Reloaded

Uitându-mă peste feed-urile de pe sait, mi-a sărit în ochi un titlu din categoria “theory of evolution”, și anume “Intelligent Design Facts”. Dau pe link să văd despre ce e vorba și găsesc o știre despre lansarea unui nou sait care își propune să popularizeze designul inteligent. Dar ce cred distinșii susținători ai ID-ului, lansează saituri așa, de capul lor, fără să le vad și eu? Așa că am intrat să văd despre ce “facts” e vorba. Dezamăgire totală, în loc sa prezinte dovezi pentru ID aruncă doar critici la adresa teoriei evoluției, dar asta nu o să mă împiedice să îi fac un review. Așadar, here we go! O să răspund ideilor prezentate în acel sait în mod succint, cât mai succint posibil, nu merită prea multe cuvinte. “Argumentele” ID-ului au fost refutate și refutute de mii de ori, dar nu strică să le reiau, repetiția – mama științei. Primul:

Evolution on a small scale seems incapable of being able to create the changes to the forms of living things on a large scale that Darwin based his theories upon

Clasica abureală cu microevoluția posibilă dar nu și macroevoluția, indiferent ce dracu o însemna macroevoluția asta. E ca și cum ar zice că aș putea să urc pe munte, dar nu voi reuși să-l trec, pentru că muntele e atât de mare, iar eu fac niște pași atât de mici… Domnii creaționiști, pardon, susținători ai designului inteligent, nu țin cont de faptul că modificările pe scară largă reprezintă multe, multe modificări mici care adunate fac o modificare mare. Continue reading

Tot şopârlă, dar diferită

Discutam într-un articol precedent despre modificările genetice suferite de bacteriile din studiul lui Lenski, o dovadă formidabilă a modului în care lucrează selecția naturală. Un lucru similar, dobândirea de noi caracteristici fenotipice ca urmare a unei mutații favorabile, a fost prezentat într-un alt articol. Chiar și asemenea exemple elocvente îi lasă reci pe cei care nu înțeleg teoria evoluționistă și biologia, în general. Pentru mulți dintre ei, dacă e microorganism nu e valabil. „Bacteria a rămas tot o bacterie” spune creaționistul vesel. 🙂

Desigur, timpul lung necesar nu ne permite să observăm în decursul vieților noastre trecerea unei specii într-o specie complet diferită. Fenomene de speciație în sine s-au observat, o mulțime sunt amintite aici, dar, așa cum este firesc, diferențele între cele două specii sunt inițial mici fenotipic. Alta ar fi situația dacă am reveni peste 50.000 de ani, să nu mai vorbim de 500.000. Totuși, populațiile sunt deja distincte genetic și nu se mai pot împerechea, satisfăcând criteriul biologic pentru a vorbi de specii diferite.

Nu mă voi referi în acest articol la vreunul din exemplele de speciație, ci la un exemplu relativ recent de selecție naturală rapidă, în decursul a doar câteva zeci de generații. Cei care urmăresc ce se petrece prin lumea fascinantă a evoluționismului probabil că deja știu, cel puțin în linii mari, istorioara de mai jos. Dar … să descriu mai întâi locul unde s-au desfășurat evenimentele. Este vorba de două insulițe situate în apropierea coastei croate a Mării Adriatice. Una se cheamă Pod Kopište, cealaltă, la vreo 4 kilometri distanță, este Pod Mrčaru. Deși sunt separate de o distanță mică, între cele două există diferențe clare. Continue reading

Cine este Eva mitocondrială?

Trecând în revistă ce mai e nou pe forumuri și cam ce mai scot creaționiștii din puțul gândirii, am rămas surprins să găsesc mai multe comentarii de genul următor:

De altfel, și știința a demonstrat deja că Adam și Eva au fost personaje reale, citește despre Eva mitocondrială!

E binecunoscută tactica credincioșilor de a respinge toate rezultatele științifice care arată falsitatea ideilor lor și de a îmbrățișa și striga în gura mare proporția infimă a celor care par să le susțină poziția, sau cel puțin sunt compatibile cu poziția lor. Într-un articol recent, Jerry Coyne exprima acest lucru sintetic:

Când se găsesc dovezi împotriva lor, precum vârsta medievală a giulgiului din Torino sau studiile care arată că rugăciunea nu are efect, cei credincioși spun „Nu, Dumnezeu nu se poate testa”. Dacă însă giulgiul din Torino ar fi fost datat cam la anul 30, sau dacă rugăciunea ar fi vindecat oamenii în testele dublu-orb, exact aceiași credincioși ar fi trâmbițat până la cer dovada credinței lor. Dovezile care sprijină credința se pun; cele care sunt împotrivă se resping din start.

Este clar că persoanele care folosesc termenul de Eva mitocondrială în contextul unui argument biblic nu înțeleg acest concept. S-ar putea să fie derutați și de numele ales de cercetători (Eva). O parte de vină s-ar putea să o aibă și peisajul internautic. Înainte de a scrie acest articol, am avut curiozitatea să văd dacă altcineva a mai făcut ceva similar (în limba română). M-am îngrozit de ce mi-a arătat motorașul Google. Un peisaj dominat de niște site-uri  și forumuri creștine, care pun semnul egalității între Eva mitcondrială și Eva biblică.

Pentru a înțelege ce este Eva mitocondrială, trebuie pornit de la conceptul intitulat „coalescență genetică“. Acesta susține un lucru foarte simplu, și anume că urmărind oricare genă a oricărei specii din prezent, și mergând înapoi în timp, se va ajunge obligatoriu la un cel mai recent strămoș comun care avea gena respectivă. Cu alte cuvinte, toate animalele care au în prezent gena aceea o au de la un anumit strămoș. În funcție de gena examinată, acel strămoș poate să fi trăit acum câteva mii, zeci de mii, sute de mii sau milioane de ani. Este extrem de important de înțeles câteva lucruri legate de acest „cel mai recent strămoș comun pentru gena respectivă”: Continue reading

Un monument aparte

În orășelul Dalby, din Queensland, Australia, se găsește un monument cu totul și cu totul deosebit. Și asta nu prin aspectul său, care, să recunoaștem, nu e cine știe ce:

Ceea ce-l face special este identitatea celor cărora le este închinat. Nu e vorba de eroi, artiști, personaje istorice … e vorba de niște molii care distrug cactușii, pe numele lor științific Cactoblastis Cactorum. Să prezentăm și o poză a distinsei specii, care, în viziunea australienilor, merită un monument: Continue reading

E doar un leu

Astăzi mi s-a spus din nou, probabil pentru a suta oară, că evoluția este „doar o teorie”. Cred că e greu să vorbești despre evoluție și să nu auzi acest „reproș”.

Dacă te plimbi pe stradă și un cetățean îți spune „am pierdut un leu”, probabil că zâmbești și îl consolezi cu vorbe de genul „oh, și ce dacă, e doar un leu”, poate chiar te pregătești să deschizi portofelul și să-l ajuți să-și recupereze paguba. Lucrurile însă se schimbă radical atunci când cetățeanul te informează că e paznic la grădina zoologică din apropiere, și că e vorba de un leu flămând care a dispărut. Probabil că expresia „e doar un leu” nu mai sună chiar la locul ei într-o asemenea situație.

Chiar dacă pare o comparație forțată, senzația pe care o simte un evoluționist când aude că „evoluția e doar o teorie” nu este diferită de cea a paznicului care aude că „e doar un leu”. Ambii realizează instantaneu că interlocutorul nu-și dă seama despre ce este vorba, și folosește un anumit termen într-un alt sens decât cel potrivit.

În limbajul uzual, considerăm observațiile și faptele ca fiind gradul cel mai înalt de cunoaștere, cele mai sigure. „Am observat că Mircea o conduce pe Dora acasă cu mașina” sau „este un fapt dovedit că între Mircea și Dora e ceva”. Pentru termenul de ipoteză se rezervă o poziție inferioară – „ipoteza mea este că Mircea o place pe Dora” – asta nu pare atât de convingător ca observațiile sau faptele. Termenul de lege este folosit mai mult în sensul prescriptiv (nu descriptiv), spre exemplu „legea spune că ai voie să treci strada doar prin locuri special amenajate, pe treceri de pietoni”. Evident, în Republica Balcanică România toată lumea „știe” că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, așa că nu valorează mult. În fine, în același limbaj de zi cu zi, termenul de teorie este folosit de cele mai multe ori într-un sens peiorativ, ca un fel de încropeală, o chestie bazată pe un soi de ghicit sau bănuială de obicei nefondată. „Ia auzi ce teorie are și ăsta” … „după teoria ta românii sunt cei mai deștepți din lume” … ca să nu mai vorbim de populara „nu-mi fă mie teoria chibritului!”. Când cineva afirmă că teoria evoluționistă este „doar o teorie”, fără îndoială că folosește termenul în sensul său uzual, de mai sus, și, în mod explicabil, consideră că ar fi ceva nu prea sigur, un soi de bănuială vagă a unor cercetători. Ba mai mult, pentru a întări poziția ignorantă pe care se află, interlocutorul chiar adaugă de multe ori „deci nu este un fapt, sau o lege!” – încercând să contrasteze poziția inferioară pe care s-ar situa teoriile cu cea superioară pe care se află legile și mai ales faptele. Continue reading

Poftă bună la nylon

Menționam în articolele precedente pe teme evoluționiste minciunile repetate ad nauseam de creaționiști, cum ar fi cea cu lipsa fosilelor intermediare. Cred că exemplul prezentat legat de moștenirea lăsată de strămoșii balenei este suficient de clar pentru a dovedi absurdul unor asemenea afirmații.

Undeva la loc de (ne)cinste în arsenalul afirmațiilor creaționiste se găsește și cea conform căreia mutațiile ar fi incapabile de a adăuga noi trăsături, de a adăuga „informație”. Creaționiștii se feresc să definească ceea ce înțeleg ei prin informație, pentru că automat s-ar putea da exemple care să le arate că greșesc. Totuși, din lectura articolelor de pe site-urile lor se înțelege cu destulă claritate că prin adăugarea de informație ei presupun apariția unor noi porțiuni genetice, care să codeze noi proteine utile organismului. Cu alte cuvinte, acceptă faptul că există mutații, unii dintre ei acceptă inclusiv faptul că unele mutații ar putea ajuta organismul în anumite condiții, însă toate acele modificări sunt văzute ca o reajustare a materialului deja existent. De exemplu, în viziunea lor, o pasăre ar putea avea niște gene pentru cioc mai lung sau mai scurt, și în funcție de schimbările de climat sau habitat s-ar activa fie un anumit subset de gene, fie celălalt (ambele deja existente, dăruite de Creator). Sau, cu alte cuvinte, nimic nou sub Soare (ca să folosesc și o expresie cu origine biblică, pe placul lor).

Faptul că greșesc este dovedit de nenumărate observații și chiar experimente, precum cel pe care l-am descris aici – iată informație complet nouă, rezultată prin cumularea a două mutații punctiforme, ducând la metabolizarea citratului. Astăzi mă voi referi pe scurt la un alt exemplu, folosit adesea de evoluționiști, deoarece este unul extrem de convingător. Continue reading

Povestea balenei

O veste bună: după ce în ultima vreme v-am plictisit cu tot soiul de idei filozofice aride, astăzi avem desene și poze. 🙂

Încă din copilărie, când nu aveam nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă evoluționismul, am observat diferitele feluri în care „poporul” își bătea joc de ideile respective. Nici nu știam pe-atunci că există ceva denumit creaționism, dar, când cei mari discutau, făceau un haz teribil de ideile „caraghioase” ale lui Darwin (pe care, acum realizez, nici nu le cunoșteau sau înțelegeau). Probabil că în niciun alt domeniu al cunoașterii nu există o discrepanță atât de mare între ceea ce se știe la nivel de experți și ceea ce „știe” omul de rând.

Printre exemplele bășcălioase citate cel mai frecvent acum câteva decenii se număra și acela al trecerii de la viața acvatică la cea de uscat. Cum adică, peștii la un moment dat „s-au hotărât” să ia o gură de aer? Ha ha ha, suna râsul ignoranței. Acum avem fosile care dovedesc întocmai acea tranziție, precum celebrul Tiktaalik, sau Acanthostega, sau Ichtyostega, fără nicio urmă de îndoială. Și mai râdea prostimea cu și mai mare poftă auzind ideea că unele mamifere ar fi luat calea întoarsă de pe uscat în apă, devenind cetacee. Jerry Coyne chiar ne povestește despre o prelegere a bătrânului creaționist Duane Gish în care prezenta o caricatură înfățișând un fel de vacă-sirenă (jumătatea din față vacă, plus coadă de pește), aflată la marginea unei ape, care nu se putea decide dacă să intre în apă sau să rămână pe uscat. Nu pot să nu asociez imaginea cu cea a unui dobitoc fudul care pe vremuri reprezenta absurda idee a unui Pământ rotund printr-o caricatură în care cei de pe partea de „jos” se țin cu greu de tot soiul de buruieni, să nu „cadă”.

Abia spre sfârșitul anilor 80 au apărut dovezi din ce în ce mai clare că balenele și delfinii (cetaceele) provin dintr-un grup de mamifere denumite artiodactyle, grup din care se trag și multe alte specii actuale (cămile, girafe, porci, hipopotami etc.). Continue reading

Bacteria creaţionistă

Există persoane care nu doresc să înțeleagă teoria evoluționistă, pentru că s-au îndrăgostit de un anumit model al lumii și vieții (în general unul religios). Aceștia fug de informația din domeniu „ca dracul de tămâie”, ca să folosesc un termen pe limba lor. Acele persoane oricum vor evita acest blog și în general orice le-ar putea răsturna concepțiile mistice.

Există persoane care nu pot să o înțeleagă. Nu au capacitatea intelectuală necesară, și chiar dacă ar încerca să studieze despre ce e vorba, probabil că nu ar rămâne cu prea mult. Pe aceștia nu pot să-i ajut.

Există însă și persoane care au și dorința, și capacitatea de a înțelege, dar nu li s-a explicat niciodată în ce constă această teorie și care sunt dovezile pe care se sprijină. Articolul care urmează este adresat acestei categorii și se bazează în principal pe o discuție mai veche pe care am purtat-o pe un forum.

Principalele probleme care le întâmpină categoria a treia de mai sus sunt legate de faptul că există o nepotrivire majoră între ceea ce susține teoria evoluționistă și intuiția pe care o avem cu toții. Asemenea contradicții nu sunt un lucru nou în istoria științei și se pot da numeroase exemple. Să ne punem în postura unui om obișnuit din antichitate, care aude că niște învățați au sugerat teoria că Pământul e rotund. Oare cât de șocat și neîncrezător ar fi omul nostru, care vede și simte cu claritate că e plat? Dar momentul în care a început să câștige teren ideea că bolovanul ăsta pe care locuim se învârte nu doar în jurul său, ci și în jurul Soarelui, cu viteze incredibile? „Păi de ce nu cădem, păi de ce nu amețim, de ce nu ne ia vântul, ce pățesc cei de pe partea cealaltă … “. Dar ca să venim mai aproape, cât de intuitiv este faptul că boli de care suferă omenirea de mii de ani, care ne-au omorât pe capete, sunt produse de niște vietăți minuscule, care nici nu se văd cu ochiul liber, atât de mici că încap milioane pe un vârf de ac? Sau mai aproape, oare cât de clară ne este azi, chiar și celor mai citiți, teoria relativității? Nu vorbesc de înțelegerea abstractă a ei. Oare „simțim” ca fiind în regulă ideile relativiste, ne împăcăm pe deplin cu ele? Să mai vorbesc despre mecanica cuantică? Ea stă și mai rău decât evoluționismul, ca și mulare pe intuiția nativă, chiar mult mai rău. Cu toate astea, de fiecare dată, predicțiile ei se dovedesc corecte, la fel ca și predicțiile evoluționiste. Fosilele continuă să umple goluri mai vechi și genoamele analizate continuă să-și trădeze originea și gradele de rudenie cu alte genoame.

Problema cu teoria evoluționistă nu este una de insuficiență a dovezilor… ele sunt realmente covârșitoare. Problema este cu totul alta, că unii dintre noi le asimilează greu, pentru că sunt împotriva intuiției și bunului simț valabil în viața de zi cu zi. Eu însă sunt optimist, pentru simplul fapt că și această intuiție este educabilă în timp. La fel ca și zbenguiala Terrei prin ceruri la vremea ei, la fel ca și toate celelalte, trece de la faza de “haha, ce idiot savantul ăla”, la faza de “mda, are ceva argumente, dar clar că e trasă de păr”, apoi la faza “să știi că s-ar putea!”, la faza “da, e cea mai plauzibilă, dar nu e 100%” și în final la faza în care deja la vârste preșcolare este integrată ca parte a înțelegerii lumii reale. Continue reading

Genele nu mint (partea a IV-a)

În prima parte am explicat sumar modul în care se pot stabili „gradele de rudenie” între diferite specii urmărind secvențele care alcătuiesc structura unei anumite gene, și am arătat că gene diferite confirmă existența unui același arbore filogenetic.

În cea de a doua parte am discutat despre incluziunile endogene retrovirale ca și markeri de netăgăduit ai gradului de rudenie.

Cea de a treia parte a adus o dovadă suplimentară sub forma mutațiilor moștenite în porțiuni nefuncționale ale ADN-ului, prin comparația cărora se confirmă încă o dată existența unuia și aceluiași arbore, similar cu toate celelalte metode.

În postul actual mă voi referi la un alt argument puternic, care a devenit cunoscut și în rândurile nespecialiștilor după folosirea sa de către Ken Miller în celebrul proces care a marcat decesul intelectual, moral și juridic al mișcării ID.

Cei mai mulți oameni au o oarecare idee despre gradul de similaritate dintre genomul uman și cel al cimpanzeului, probabil pentru că au auzit pe undeva vehiculându-se niște procentaje ridicate. Cifra exactă depinde de metoda de comparație folosită, și nu voi intra aici în detalii. Totuși, o imagine, sau chiar mai bine, un filmuleț, creează o impresie mai puternică decât orice numere: Continue reading

Cele 12 triburi

Nu, nu e vorba despre cele 12 triburi ale lui Israel pornite în exod. Şi nici despre cele 12 triburi din Kobol, povestea atât de îndrăgită de fanii serialului Battlestar Galactica. Ficțiunea poate fi de o calitate îndoielnică (în primul caz) sau reușită (în cel de-al doilea), dar tot ficțiune rămâne.

Povestea mea este una reală, este descrierea pe scurt a unui experiment conceput și executat pe o durată de mai bine de 20 de ani cu multă migală, efort și profesionalism de biologul Richard Lenski împreună cu echipa sa la Universitatea de Stat din Michigan. Voi prezenta experimentul doar în linii mari, pentru amănunte găsiți surse suficiente inclusiv online.

Una din problemele cu care se confruntă studiul în timp real al evoluției este timpul foarte mare care este necesar pentru a se observa modificări semnificative și eventual speciație. Pentru ca niște mutații într-adevăr benefice să apară, și ele să se fixeze în populație sau într-un subset al populației, este în general nevoie de mii de generații. Pentru animalele mari de laborator, asta ar însemna ca un experiment de acest gen să se întindă pe zeci de mii de ani, lucru evident imposibil. Desigur, există deja toate celelalte dovezi indirecte în sprijinul evoluției, mai mult decât suficiente. Despre câteva de ordin genetic am și discutat deja. Însă satisfacția observării în timp real a unor asemenea modificări este incomparabil mai mare. Pentru a verifica în practică predicțiile evoluționiste este nevoie de specii care au un număr mare de generații într-un interval scurt de timp. Bacteriile sunt candidatul ideal, având un număr uriaș de indivizi într-un spațiu mic, și cu o rată de 6-7 generații pe zi.

Lenski și echipa sa au lucrat cu o bacterie bine-cunoscută, Escherichia Coli (E. coli). Există în orice moment cam 1 miliard de E. coli în intestinul gros al unui om sănătos. Experimentul a pornit în 1988 prin însămânțarea dintr-o sursă omogenă, uniformă genetic, a bacteriilor în 12 flacoane. Așadar, în ziua 1 a experimentului, generația 1, avem 12 triburi identice genetic. În interiorul fiecărui flacon s-a adăugat un suport nutritiv alcătuit din mai multe substanțe, factorul limitant fiind cantitatea de glucoză disponibilă. Bacteriile se înmulțesc în mod rapid inițial, până când toată glucoza este consumată, apoi numărul lor nu mai crește (flămânzesc). În ziua a doua, exact o sutime din fiecare din cele 12 flacoane este însămânțată într-un nou flacon și procedura se repetă. În timp de 20 de ani, s-au acumulat cam 7000 de flacoane pentru fiecare din cele 12 linii, corespunzător celor 7000 de zile. Din fiecare generație (fiecare zi), s-au păstrat niște “fosile” prin înghețare. Bacteriile pot fi înghețate printr-un procedeu special și resuscitate oricând în viitor, un lucru foarte util pentru că permite analiza și compararea generațiilor diferite. Este ca și cum ai avea la dispoziție un șir neîntrerupt de fosile, din fiecare generație, timp de aproximativ 45.000 de generații. După cum se exprima Richard Dawkins, ar fi ca și cum ai avea câte un exemplar din fiecare generație de pe la homo erectus, de acum 1 milion de ani, până la strănepoții lui de azi (adică noi). Spun 45.000 pentru că distanța dintre 2 flacoane este în medie de 6,5 generații. 7000 de zile, fiecare zi reprezentând între 6 și 7 generații bacteriene. Continue reading