NU religiei în şcoli – sistematizarea argumentelor

Am constatat că încă există dispute aprinse pe forumuri cu privire la oportunitatea predării religiei în școlile românești. Pentru răspunsul nu, pe care, evident, îl susțin, am găsit o multitudine de puncte de vedere raționale și exprimate elegant. Din păcate, acestea sunt oarecum dispersate, majoritatea celor care au intervenit în discuții sau au scris articole pe această temă oferind doar 1-2 motive pentru care se opun acestei discipline. M-am gândit că n-ar strica să fac o sistematizare a principalelor argumente, așa cum le văd eu, și foarte pe scurt. Oricare din argumentele de mai jos poate fi dezvoltat pe pagini întregi.

1. Religia este, în esență, aderarea la o anumită viziune asupra originii Universului și a modului „dirijat” în care ar funcționa acesta. Viziunea respectivă provine din copilăria omenirii, când pseudo-explicațiile mistice, supranaturale, erau singurele existente. Însă, pentru a realiza cât de mult sau puțin este de apropiată de adevăr varianta religioasă, este absolut necesar să existe o anumită maturitate a gândirii și mai ales cunoștințe concrete accesibile doar cuiva care deja a trecut prin școală. Un copil se află abia în etapa dobândirii cunoștințelor elementare despre modul în care funcționează lumea. Etapa în care se poate vorbi de o gândire suficient de matură pentru a analiza cât de cât argumente de ordin științific, filozofic sau rațional nu se încheie înaintea vârstei de 16-18 ani. Din acest motiv, forțarea încă din clasele primare a unui anumit model, de tipul „există Dumnezeu și anume este cel pe care-l propune religia X” este o greșeală pedagogică fundamentală. Această îndoctrinare timpurie are consecințe dezastruoase în cazul minților mai fragile, a persoanelor mai puțin inteligente, sau a celor care au ghinionul de a avea parte de ceva similar și în cadrul familiei.

2. Chiar dacă ignorăm imaturitatea în gândire, și presupunem prin absurd că și un copil de 10 ani este suficient de inteligent și cult încât să facă o alegere informată asupra viziunii despre lume pe care o preferă, rămâne totuși evident faptul că aceasta este în întregime o decizie personală. Nu este obligatoriu (de fapt ar fi chiar ciudat) ca toți copiii dintr-o anumită clasă sau generație să ajungă la aceleași concluzii. De altfel, acest lucru se vede foarte clar ulterior, la vârsta adultă, când unii rămân pe varianta de turmă care li s-a inoculat (să zicem cea ortodoxă), alții ajung în plasele religiilor neoprotestante, alții ajung să admire budismul, alții devin atei și așa mai departe. Ca urmare, nu se poate forța o singură religie pe gâtul tuturor, într-un cadru organizat. Continue reading

Category: Religie şi societate | 12 Comments on NU religiei în şcoli – sistematizarea argumentelor

Pro-miserable-life

Voi începe cu o istorisire. Una reală. A fost odată ca niciodată … o vreme în care aveam 19 ani și eram student în anul I la medicină. Și împreună cu ceilalți boboci mediciniști am hotărât să facem un chef de chef la căminele studențești, să arătăm ce grozavi suntem și să ne cunoaștem mai bine între noi. Zis și făcut. Suntem în seara/noaptea chefului. Într-una din sălile de mese, transformată în ring de dans, boxele bubuie și dușumeaua se cutremură sub pașii tinerilor îmbătați de ritm. Într-o sală alăturată, unii cu porniri mai intelectuale se dau rotunzi. Și, printre ei, subsemnatul iese în evidență, ca un soi de mini-enciclopedie. De la găuri negre la războiul Malvinelor, de la politica lui Gorbachev la ultimele bancuri cu radio Erevan, hop și LazyPawn, plin de vervă și de informații. Deși eram cât se poate de concentrat la ceea ce spuneam, nu am putut să nu remarc o minunată ființă de sex feminin, care părea extrem de încântată de prestația mea, râdea cel mai tare la bancurile mele și zâmbea într-un fel sugestiv. Fata era gorgeousă nevoie mare, gen păpușă Barbie, blondă, înăltuță, subțire, ochi verzi, înaintare puternică, voce ușor răgușită Continue reading

Category: Diverse, Moralitate, Religie şi societate | 47 Comments on Pro-miserable-life

Conflictul dintre ştiinţă şi religie

În ultimul timp există discuții destul de aprinse pe forumuri și prin presă despre relația care există între știință și religie. Dezbaterea este veche, însă pare să se acutizeze în parte și datorită punctelor de vedere radicale exprimate de reprezentanții „noului ateism”, urmate, firesc, de riposta celor care nu le împărtășesc.

Există un conflict sau nu? Răspunsul „nu există” este îmbrățișat la ora actuală de marea majoritate a credinicioșilor și de o parte a ateilor și agnosticilor (denumiți acomodaționiști). Conform acestora, știința și religia nu se află în conflict deoarece răspund unor întrebări diferite, sau se adresează unor sfere diferite ale cunoașterii. Voi prezenta principalii piloni pe care se sprijină acest punct de vedere, și motivele pentru care-l consider profund eronat.

Fără îndoială că trebuie pornit cu deja celebrul principiu al NOMA (non-overlapping magisteria). Justificările actuale sunt cel puțin parțial sinonime cu cea formulată de Stephen Jay Gould (de altfel un binecunoscut ateu, cercetător evoluționist) în 1999:

Știința încearcă să documenteze caracterul factual al lumii naturale, să dezvolte teorii care coordonează și explică acele fapte. Religia, pe de altă parte, operează în domeniul diferit dar la fel de important al valorilor, scopurilor și semnificațiilor umane – subiecte asupra cărora domeniul factual al științei ne poate ilumina, dar nu le va putea niciodată lămuri pe deplin. În mod similar, oamenii de știință sunt nevoiți să lucreze cu principii etice, unele specifice profesiei lor, dar a căror validitate nu poate fi dedusă din descoperirile științifice în sine. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 19 Comments on Conflictul dintre ştiinţă şi religie

Strania poveste a musulmanului devenit creştin-ortodox

Cu câteva zile în urmă am văzut filmul Strania poveste a lui Benjamin Button. Un film reușit, pe alocuri chiar emoționant, care urmărește firul epic al vieții unui individ care s-a născut bătrân și a evoluat în sens invers, spre starea de bebeluș vreo 80 de ani mai târziu. La impresia artistică reușită contribuie scenariul care îmbină o idee în esență dramatică cu momente amuzante, dar și calitatea actorilor.

Desigur, ideea centrală a filmului este o imposibilitate biologică, și nu cred că este necesar să explic de ce. De-a lungul anilor, am observat un lucru interesant, și anume faptul că persoanele care sunt foarte raționale în înțelegerea lumii înconjurătoare (sfera ateilor sceptici), sunt în același timp capabile de a gusta din plin „basmele” clasice sau moderne, sub formă scrisă sau audio-vizuală. Chiar și pe acest blog unii colegi și-au exprimat fascinația timpurie pentru povești – un exemplu aici – bolduit de mine. Bănuiesc că o minte care este suficient de lucidă pentru a înțelege lipsa de „magie” a realității este predispusă să se delecteze cu scenarii fantastice atunci când vine vorba de artă. Poate este un fel de lege a compensației. 🙂

Din contră, credincioșii cei mai înfocați tind să strâmbe din nas la așa ceva, mai ales când li se pare că opera respectivă ar avea vreun oarecare mesaj care intră în contradicție cu caraghiosul lor sistem de superstiții. Este de-a dreptul hilar să constați că internetul e plin de recomandări creștine împotriva aventurilor bietului Harry Potter, sau a unei povești precum cea din The Golden Compass.

Religiile sunt pline de basme, este însăși esența lor. Ființe magice, cu puteri magice, făcând miracole, nelimitate de legile naturii. Deosebirea este că unii iau acele basme în serios. Ateul care citește sau vede Lord of the Rings gustă din plin miracolele pe care le face toiagul lui Gandalf, vrăjitorul cel bun, dar știe că sunt ficțiune pură. Credinciosul crede că mâna lui  Moise întinsă asupra Mării Roșii chiar a despărțit apele, iar cel care pupă moaște crede la modul cel mai serios că acele oseminte îl vor ajuta să scape de psoriazis sau diabet. Continue reading

Category: Religie şi societate | 16 Comments on Strania poveste a musulmanului devenit creştin-ortodox

De ce nu-i convingem?

Pentru cei care fac parte din categoria ateilor, lucrurile sunt clare. Există argumente zdrobitoare de ordin filozofic, rațional, științific, istoric împotriva existenței oricărei variante de dumnezeu. Cărțile scrise pe această tematică sunt convingătoare și elegante prin raționamentele folosite. Dezbaterile la care iau parte reprezentanții mai noi sau mai vechi ai „tagmei” sceptic-raționale se soldează de obicei cu umilirea intelectuală a teiștilor, ale căror speculații sunt puse în adevărata lor lumină – doar o pledoarie izvorâtă în principal din gândirea de tip deziderativ.

Cu toate acestea, se întâmplă relativ rar ca argumentația solidă și pertinentă la care fac apel ateii să convingă într-adevăr un teist pur-sânge să-și schimbe poziția. Desigur, există nehotărâți, și există o mulțime de indivizi care se aflau deja într-un proces de tranziție, pentru care asemenea puncte de vedere exprimate articulat grăbesc sau decid schimbarea. Însă nu se întâmplă prea frecvent ca un credincios adevărat să sufere subit un soi de declic intelectual care să-l trezească la realitate.

Constituția mea duce la acceptarea unei poziții de tip științific-rațional, la susținerea unei idei proporțional cu probabilitatea ca ea să fie corectă, pe baza datelor de care dispunem și a raționamentelor de tip inductiv și deductiv generate de acele date. Ca urmare, multă vreme mi-a fost foarte greu să înțeleg cum poate cineva să susțină credința în diferite istorioare supranaturale vădit contrazise de tot ceea ce cunoaștem despre lumea înconjurătoare. De multe ori am cedat tentației de a pune totul pe seama prostiei interlocutorului, și uneori am avut dreptate. Alteori însă modul de exprimare sau pregătirea profesională a partenerului de discuție făceau această variantă una poate prea comodă și probabil incorectă. Discuțiile interminabile purtate pe forumuri și dezbaterile la care am participat fie direct, fie ca martor, m-au ajutat treptat să înțeleg principalele motive pentru care cei din tabăra adversă nu par a fi impresionați de ceea ce nouă, ateilor, ne par a fi lucruri mai mult decât evidente.

Așadar, care ar fi motivele pentru care nu reușim să-i convingem pe credincioșii hardcore? Enumăr câteva dintre cele mai comune, din experiența proprie, fără a avea pretenția unei liste exhaustive. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Psihologie, Religie şi societate | 80 Comments on De ce nu-i convingem?

Este ateismul în creştere? (Remus says no)

Am avut recent un schimb de idei cu un distins cititor al blogului, Remus, ateu și el, dar care își exprimă rezerve serioase cu privire la dinamica pozitivă a ateismului pe plan mondial, și în particular în SUA și Europa. Comentariile pot fi găsite la articolul Nu am devenit ateu. În vreme ce eu (și toate sursele pe care le cunosc) sunt de părere că există o creștere reală, el pare a fi de o părere diferită. Găsesc opiniile sale interesante și stimulante, astfel încât merită  mai mult decât un răspuns scurt într-un comentariu. În paranteză fie spus, voi evita adresarea directă, mai ales că pe mine formula pe care o folosește Remus (dumneata) mă deranjează. Pe un blog mi se pare firesc fie să renunți la formalisme și să te adresezi cu „tu”, sau, dacă dorești să fii politicos, termenul de Dvs. mi se pare potrivit. „Dumneata” are conotații peiorative. Așadar, să trecem la subiectul propriu-zis, și mă voi referi strict la partea de statistică, cea care mi-a atras atenția.

În legătură cu evoluția credinței/necredinței în rândurile elitelor științifice americane, se pare că este o neînțelegere. Vorbim despre lucruri diferite. Partenerul de dialog se exprimă în felul următor: „ultimele date statistice in SUA arata ca noua generatie de oameni de stiinta valorosi (academicieni) sunt atei intr-o proportie mai mica decat vechea”. Exprimarea mea a fost următoarea: „procentajul academicienilor necredincioși este în continuă creștere în SUA.” Ulterior, pentru argumentarea poziției, mi s-au prezentat referințele unui studiu pe care îl cunosc, în care se confirmă de altfel nivelul foarte scăzut al religiozității în rândurile elitei științifice, dar se arată că acesta este ceva mai mare în categoria 18-34 ani decât în cele de vârstă mai înaintată. Însă nu despre asta discutăm, împărțirea pe grupe de vârstă a oamenilor de știință de la un moment dat. Ceea ce contează este modul în care se prezintă per ansamblu această categorie într-o perioadă istorică, comparativ cu alta. Eu cel puțin la asta m-am referit. Atașez un grafic sugestiv. Continue reading

Category: Religie şi societate | 13 Comments on Este ateismul în creştere? (Remus says no)

Nici indienii nu sunt mai breji

În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile  empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Neurologie, New Age & alte tâmpenii similare, Religie şi societate | 6 Comments on Nici indienii nu sunt mai breji

Obişnuirea cu absurdul (II)

Spuneam în prima parte că există, din păcate, tendința de a deveni imun la o absurditate, dacă aceasta este repetată de suficient de multe ori. Tocirea simțului critic face ca respectiva aberație să sune ok de la o vreme. Pentru a realiza cu ce avem de a face de fapt este necesară o „evadare” din sistem, și o analiză rațională a conceptului, efectuată din exterior, ca și cum l-am auzi pentru prima dată. În primul articol am oferit ca exemplu ideea de „fiu al lui dumnezeu”, un concept pe cât de amuzant, pe atât de lipsit de sens. În acest post mă voi referi la o altă idee centrală a basmului creștin, și anume aceea a sacrificiului lui Iisus.

Să fie clar de la început că nu discut aici despre cât este este el de verosimil. Nu va fi o dezbatere pe teme istorice, nu voi discuta despre existența sau inexistența lui Iisus, sau a presupuselor sale fapte și vorbe de duh. Accept ca punct de plecare faptul că personajul cu pricina a existat, și a fost dumnezeu sau fiu de dumnezeu, după preferințe. Bineînțeles că nu cred o iotă, însă intenția mea este de a arăta absurdul conceptelor în sine, pornind de la premisele creștine. Așadar, se spune că acest om-dumnezeu-fiu de dumnezeu s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor. Care ar fi problemele cu o asemenea idee năstrușnică? Voi enumera câteva în cele ce urmează.

1. De ce ar fi ales Dumnezeu tocmai acel moment și acea locație pentru un asemenea spectacol ieftin? Abia atunci a realizat că oamenii sunt păcătoși? Doar ei erau de la Adam și Eva încoace. A așteptat ca populația să ajungă la un anumit prag numeric? Nu era mai simplu să facă figura asta pe vremea lui Cain și Abel? Sau imediat după potop? Ar fi avut o audiență de 100% din populația Globului, și ar fi fost foarte convingător. Și de ce tocmai într-o zonă amărâtă care nu era nici extrem de populată, nici avansată din punct de vedere cultural, și în general nu se remarca prin nimic? După datele antropologilor oamenii există într-o formă foarte asemănătoare cu cea de astăzi de 150-200.000 de ani. De ce nu a intervenit Dumnezeu acum 100.000 de ani? Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 12 Comments on Obişnuirea cu absurdul (II)

Obişnuirea cu absurdul (I)

Cu câteva decenii în urmă, atunci când am discutat prima dată în contradictoriu cu persoane care profesau credință în dumnezeu, am fost realmente șocat să constat faptul că simțul lor critic era complet tocit în privința anumitor termeni și concepte cu care erau familiarizați. Practic, niște idei care mie mi se păreau cu totul și cu totul absurde, lor nu le ridicau niciun soi de semn de întrebare. Uneori, prin întrebările pe care le formulam, reușeam măcar pentru scurte perioade de timp să-i fac să înțeleagă că e ceva în neregulă cu anumite porțiuni din worldview-ul lor personal. De cele mai multe ori însă uitau episodul respectiv și reveneau la vechea inerție.

Atunci când auzi suficient de frecvent o aberație, de la suficient de multe persoane, spusă pe un ton suficient de serios, încetezi la un moment să o mai recunoști ca atare. Acest lucru este cu atât mai valabil cu cât familiarizarea cu acea idee s-a produs mai timpuriu, în anii copilăriei. Dacă trăiești într-un trib în care toată lumea îți spune că în timpul nopții Soarele se odihnește de partea cealaltă a versantului muntos pe care-l vezi la orizont, vei ajunge rapid să vezi acest lucru ca pe unul firesc. Vei înceta să-ți pui o întrebare simplă precum „de ce ar trebui Soarele să se odihnească, că doar nu este o persoană care obosește”, sau una precum „ce se întâmplă noaptea cu cei care trăiesc dincolo de munte, văd un Soare care doarme?”.

Știu că exemplul pare pueril, poate chiar forțat, dar este numai și numai din cauză că ideea respectivă nu este la ora actuală prezentă în societatea modernă în care trăim. În schimb, suntem intoxicați cu aberații religioase care au încetat să ridice semne de întrebare în mintea celor infectați cu microbul respectiv. Lucruri pe care cei mai mulți credincioși le văd drept absolut normale, sunt de fapt de un absurd grotesc. Chiar recent am văzut un material video făcut de Dawkins la o școală musulmană din UK, unde câteva eleve silitoare spuneau cât se poate de serios că apa proaspătă nu se poate amesteca cu cea sărată. De ce? Pentru că așa spune Coranul. Orice musulman știe asta. Nu și-au pus nicio clipă problema că e ceva în neregulă cu ideea respectivă, că un simplu test arată cât este de falsă. Expresia cea mai tipică a acestui tip bolnăvicios de gândire (mai bine zis lipsa gândirii) este sintetizată în binecunoscuta exprimare americană „God said it – I believe it – that settles it!”. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 29 Comments on Obişnuirea cu absurdul (I)

Tonul potrivit

Urmăresc adesea discuțiile purtate între persoane cu puncte de vedere sceptic-raționale, similare cu ale mele, pe de o parte, și persoane cu o înclinație evidentă spre misticism de orice natură (de la credința propriu-zisă în divinitate până la woo-woo, paranormal și diverse teorii conspiraționiste). Am urmărit și numeroase dezbateri formale între reprezentanți ai celor două tabere.

Am observat că deși, în esență, argumentele prezentate de partea „rațională” sunt cam aceleași, modul de prezentare și mai ales tonul folosit diferă foarte mult. Există unii care se rezumă la prezentarea pe un ton neutru, politicos, imperturbabil, a respectivelor puncte de vedere. Există alții care își colorează discursul (sau textul scris) cu o mulțime de „epitete” la adresa partenerului de discuție și/sau a grupului din care acesta face parte. Și, desigur, există toate variantele intermediare.

Este firesc ca asemenea discuții să nască pasiuni. Pentru cei mai mulți dintre cei care se angajează într-o asemenea dezbatere, este vorba de însăși esența modului de a concepe lumea înconjurătoare, care le dirijează nu doar propria viață, ci ar trebui (în viziunea lor personală) să o dirijeze și pe a celorlalți dacă e ca societatea să fie una sănătoasă. Este firesc să existe un sentiment de frustrare atunci când cel căruia i te adresezi nu pare capabil să înțeleagă argumente cât se poate de clare și evidente, așa cum o fac teiștii de multe ori. Este firesc să existe un sentiment de revoltă când celălalt folosește argumente mincinoase și dovedite ca atare de nenumărate ori (vezi creaționiștii). Este cumplit de enervant să realizezi nivelul de habotnicie al unora, și lipsa oricăror deprinderi de gândire critic-rațională. Întrebarea este care e răspunsul corect la toate acestea? Sau mai bine spus care este „tonul” potrivit?

De la început trebuie spus că cei cu care te angajezi într-o asemenea discuție nu pot fi convinși de nimic. Aici intervine tendința foarte puternică de a raționaliza și găsi justificări pentru punctele de vedere preasumate, chiar dacă ele au fost dobândite pe căi ilogice sau la întâmplare. Fenomenul este cunoscut de prin anii ’50 și toate studiile făcute de atunci, din ce în ce mai rafinate, au reconfirmat acest bias cognitiv. Am să dau doar un singur exemplu pentru a vedea cât de departe merge acest ciudat aspect al cogniției umane. Continue reading

Category: Religie şi societate | 8 Comments on Tonul potrivit

Nu am devenit ateu

În Statele Unite exista de multișor o importantă felie nereligioasă a societății, însă a fost nevoie de revoluția spirituală denumită valul noului ateism pentru ca respectivii să realizeze că nu sunt atât de puțini și atât de izolați pe cât credeau. În Europa civilizată mișcarea este mai veche, dar mai puțin spectaculoasă. De câteva decenii există o îndepărtare lentă dar sigură de tot ceea ce înseamnă religiile tradiționale. Și semnele sunt că va continua, întrucât statisticile arată că tendința este mai pronunțată în rândurile tinerilor. Influxul semnificativ de musulmani nu pare a fi capabil să stopeze acest fenomen.

În acest context, nu surprinde succesul crescând pe care îl are un anumit tip de literatură, mai exact cărțile și articolele scrise de persoane care la un moment dat au fost profund religioase, și în prezent sunt în tabăra atee. Voi da doar două exemple mai cunoscute din numeroasele existente.

John W. Loftus a fost timp de 20 de ani un evanghelist american activ. A predat teologie, filozofia religiei, a scris cărți în care a apărat punctele de vedere creștine. Dar, în anii 90, a început, treptat, să-și pună întrebări. Fiind un tip inteligent, a avut curajul să citească și să studieze cu seriozitate argumentele raționale ale taberei adverse, trecând treptat în rândurile agnosticilor, și ulterior devenind un ateu în adevăratul sens al cuvântului. Nu orice ateu, ci unul extrem de activ. Am citit cartea sa “Why I Became an Atheist”, și în afara descrierii experienței personale emoționante, este probabil una dintre cele mai bine documentate critici la adresa creștinismului din câte am văzut. Având o foarte bună cunoaștere a teologiei creștine, pe care a predat-o ani de zile, precum și o pregătire de specialitate în domeniul filozofiei, plus experiența directă a contactului cu masele de creștini, Loftus aduce ceva în plus față de argumentele celor precum Dawkins. Nu întâmplător, este singurul cu care W. L. Craig, fostul său profesor (!!) refuză să aibă o dezbatere directă. Individul are și un blog cu destule articole interesante. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Religie şi societate | 61 Comments on Nu am devenit ateu

Emeghara se roagă superior

Joi seara, mare meci mare! Grasshoper Zürich – Steaua București. În tur fusese 1-0 pentru ai noștri. Pentru cei care n-au văzut meciul, îl povestesc eu rapid. Vlăjganii împiedicați de la echipa gazdă o luau la fugă ba pe stânga, ba pe dreapta, pe lângă pseudo-fundașii noștri (numai ai lui Dinamo sunt mai proști), centrau în careu, de unde un coechipier de-al lor reușea cu un talent greu de egalat să rateze de la distanțe cuprinse între 4 și 10 metri. Cu capul, cu piciorul, nu contează … până când, miraculos, unul dintre ei a nimerit totuși spațiul porții și s-a făcut 1-0. Scor general 1-1. Prelungirile nu au mai adus nimic deosebit, în afara faptului că băieții locali erau deja prea obosiți ca să mai atace, iar steliștii nu se îndeletnicesc cu așa ceva. Și astfel s-a ajuns la punctul culminant al înfruntării, loviturile de departajare.

În acest moment tensionat al încleștării, ochiul meu ager de microbist ateu a observat cu uimire și amuzament cum o mulțime de jucători de la ambele echipe au început să recurgă la ritualul magic al crucii și rugăciunilor. Am văzut vreo 4 de la noi și vreo 3 de la ei, dar probabil că au fost mai mulți. Cel mai mare avânt îl aveau jucătorii de culoare, Emeghara al nostru şi Emeghara al lor (da, da, au și ei unul). În clipul de mai jos am adunat două foarte scurte secvențe în care poate fi văzut „elvețianul” Paulo Menezes discutând cu cerurile, apoi „românul” Ifeanyi Emeghara făcând același lucru cu și mai mult patos. Între timp, căpitanul lor se uită lipsit de pătrundere religioasă – probabil un ateu nenorocit, nici nu-i de mirare că a ratat. Am tăiat sonorul, că profesioniștii în fotbal ai ProTV-ului sunt de-a dreptul obositori. Continue reading

Category: Greşeli de logică, Religie şi societate | 2 Comments on Emeghara se roagă superior

Pentru ca să alunece sania lui Moş Crăciun

Ca orice părinte, am amintiri pe care le consider neprețuite din perioada în care copiii mei erau micuți. Unele sunt teribil de amuzante, fie prin desfășurarea evenimentelor, fie prin cele spuse de juniorii mei. La categoria „copiii spun lucruri trăznite”, cred că aș acorda medalia de aur următorului episod:

Pe marginea aleii din zona în care locuiam se găsea un șir de copaci înalți, pe care-i puteam admira și de pe balcon. Când Victor avea 3-4 ani, ca orice copil la vârsta respectivă, a început să facă corelații între diferite fenomene. Printre altele, a observat că, de câte ori era furtună sau bătea vântul cu putere, acei copaci se scuturau și se legănau. Sau, cel puțin așa ar formula ideea un adult.  Încercând eu să-i fac de mic educație științifică 🙂 , așa, ca pentru vârsta lui, am început prin a-i explica originea unor fenomene. De ce există zi și noapte, de unde vine ploaia și altele de același tip. S-a arătat foarte receptiv și absorbea totul ca un burete. Când am ajuns la episodul „vânt”, m-a oprit din start:

Tati, ăsta știu de unde vine, am văzut! Vântul vine din cauză că se mișcă așa tare copacii ăia, și împing tot aerul – vuu, vuu!

Pentru medalia de argint, am o discuție între cei doi băieți, între care există o diferență de doi ani. Victor, cel mai mare, era acum pe post de profesor pentru cel mic, în locul meu. Problema este că, pentru a-l impresiona pe cel mic, el dădea răspunsuri la toate întrebările, chiar dacă sursa era propriul lui căpșor și nu taică-so. Am surprins la un moment dat un dialog în care cel mic îl întreba (foarte inteligent, de altfel) – „de ce iarna ninge în loc să plouă?” La care Victor, după un moment de gândire profundă, a găsit răspunsul:

Păi iarna ninge pentru ca să alunece sania lui Moș Crăciun! Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 16 Comments on Pentru ca să alunece sania lui Moş Crăciun

Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Am dat în mod întâmplător pe HotNews.ro de o așa-zisă dezbatere intitulată pompos: Umanist sau teist, două definiții ale omului modern. Doi jurnaliști, îmbrățișând puncte de vedere diametral opuse, au scris un scurt text prin care au încercat să-și justifice poziția. Despre varianta umanistă, susținută de Daniel Gabriel Secară, nu am ce comenta, pot eventual doar să-l aplaud. Mă voi referi însă pe larg la punctele de vedere exprimate de domnul Mihnea Măruță, deoarece le găsesc emblematice pentru gândirea găunoasă a teistului modern. Parcă ar fi citit conținutul blogului meu, și ar încerca cu orice chip să bifeze fiecare căsuță din rubrica „așa nu”.

În cele ce urmează, toate porțiunile citate sunt fragmente din  crezul mai sus menționat.

In fata mesei la care scriu avem o planta de apartament. Nu stiu cum se numeste. Ii place atat de mult in sufrageria noastra, incat creste continuu, debordand de verde si concurandu-se, parca, pe sine. Are niste frunze mari si late care plesnesc de viata. Cea mai tanara dintre ele aproape atinge tavanul. E o planta in delir, daca ma intelegeti. Nu-i facem nimic special: am asezat-o in fata geamului, i-am legat tulpina de un bat de lemn, sa nu se rupa, si ii dam apa, la cateva zile. Au venit vecine mult mai pricepute intr-ale florilor, ne-au cerut “pui” de-ai plantei fericite (caci ii rasar urmasi, in acelasi ghiveci, fara interventia noastra), dar in casele lor n-au crescut. Nu stim de ce, nu intelegem. Dar, de fiecare data cand vorbim despre asta, singura noastra explicatie e ca planta se hraneste si cu altceva. Poate cu veselia copiilor din casa. Nu stim.

Așadar, există o plantă de apartament, care se dezvoltă nemaipomenit de bine în ghiveciul și locația proprie, dar mai puțin bine în alte părți. Atât domnul Măruță, cât și vecinele „mult mai pricepute” se declară uimiți în fața acestui fenomen, care, ni se dă de înțeles, ar fi echivalentul unui miracol. Bineînțeles că nu au pentru o clipă curiozitatea sau onestitatea intelectuală de a cere o expertiză științifică, a celor calificați. Fără îndoială că un botanist, pe baza unor măsurători de laborator ale solului sau luminozității (de exemplu), ar veni cu o explicație clară. Dar asta ar strivi corola de minuni a lumii, nu-i așa? De ce să afli cauza reală a unui fenomen, când poți foarte bine să-l declari miracol și să-l integrezi în worldview-ul mistic propriu ca atare? Acum câteva sute de ani, un curcubeu era văzut drept o dovadă solidă de miracol divin, așa cum e definit de biblie, ca dovadă a unui legământ sacru. În prezent, e un banal (chiar dacă încântător din punct de vedere subiectiv, estetic) fenomen de refracție pe care orice elev îl poate reproduce. Cel puțin, pe vremea curcubeelor-miracol exista scuza că nimeni nu știa cauza reală. Însă astăzi nu trăim într-o epocă a plantelor-miracol. Chiar dacă am presupune prin absurd că nu putem găsi o explicație științifică pentru bunăstarea plantei, ar însemna asta că explicația este divină? E un apel la dumnezeul golurilor, god of the gaps, cel care „explică” ceea ce nu știm încă. Continue reading

Category: Argumente filozofice, Greşeli de logică, Religie şi societate | 7 Comments on Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text

Mai inteligenţi? Of course!

Puține lucruri îi supără mai mult pe credincioși decât reamintirea faptului că studiile arată existența unei corelații inverse între coeficientul de inteligență și gradul de religiozitate. Relația se păstrează indiferent dacă se efectuează comparații la nivel de indivizi sau la nivel de țări. Același tip de legătură se găsește și între nivelul educației și religiozitate. Practic, cu cât o persoană este mai inteligentă și cu mai mulți ani „de școală”, cu atât este mai probabil să nu fie religioasă. Dar mai bine să dau un citat ceva mai lung din tătuca Dawkins:

Eforturile susținătorilor de a găsi oameni de știință distinși, moderni, care să fie credincioși, degajă un aer de disperare care generează acel sunet de neconfundat al unor butoaie goale care sunt râcâite. Singurul site care pretinde a prezenta o listă cu „oameni de știință creștini câștigători ai Premiului Nobel” prezintă un număr de 6, dintr-un total de câteva sute de laureați. Dintre aceștia 6, s-a dovedit că 4 nu erau laureați Nobel, iar unul, cel puțin, după cum știu eu cu siguranță, este un noncredincios care merge la biserică din rațiuni de socializare. Un studiu mai sistematic al lui Benjamin Beit-Hallahmi „a descoperit că printre laureații Premiului Nobel pentru știință, ca și printre cei pentru literatură, era prezent un remarcabil grad de ireligiozitate, comparativ cu popoarele din care aceștia provin.”

Un studiu realizat de Larson și Witham pentru prestigioasa revistă Nature, în 1998, a arătat că dintre oamenii de știință americani apreciați ca fiind suficient de distinși pentru a fi aleși în National Academy of Sciences, numai 7% cred într-un dumnezeu personal. Această copleșitoare preponderență a ateilor reprezintă aproape opusul profilului populației americane obișnuite, din care nouăzeci de procente cred într-o ființă supranaturală de un fel oarecare. Cifra referitoare la oamenii de știință mai puțin eminenți, care nu au fost aleși în respectiva academie, este intermediară. La fel ca și la cei distinși, numărul celor credincioși este mai mic, dar cu un procentaj ceva mai puțin dramatic, de patruzeci de procente. Această situație corespunde întocmai cu ceea ce mă așteptam, anume ca oamenii de știință americani să fie mai puțin credincioși decât publicul larg, iar cei mai apreciați dintre ei să fie și cei mai puțin religioși. Ceea ce este remarcabil este opoziția polară dintre religiozitatea publicului american în general și ateismul elitei intelectuale. … Continue reading

Category: Religie şi societate | 15 Comments on Mai inteligenţi? Of course!

„Ateul” Hitler

Abia am publicat articolul precedent, că am și fost făcut cu ou și oțet într-un mesaj prin email de către un oarecare Adi (o fi Adi de la Vâlcea? 😛 ). Citez: „Pe langa faptul ca aberezi cu gratie mai a-i si nesimtirea sa sugerezi ca Hitler n-ar fi fost ateu” (am păstrat și ortografia originală). Din păcate, autorul nu are niciun fel de argumente. Aș mai da și alte citate din scrisoare, dar nu prea am ce, ca în bancul din copilărie: „Johnny, ce-a spus unchiul Robert când a căzut de pe scară?” – „Păi, mami, pot să omit cuvintele injurioase?” – „Evident, puiule, doar așa te-am învățat!” – „Atunci … n-a zis nimic”.

Propagandiștii creștini s-au străduit din răsputeri după cel de-al doilea război mondial să denatureze imaginea lui Hitler, evident nemulțumiți de asocierea unuia de-al lor cu crimele naziste. Strategia se pare că a reușit, cel puțin pentru prostime. Din fericire, există o mulțime de documente și înregistrări care arată fără niciun soi de dubiu faptul că Hitler era o persoană profund credincioasă. Ce e drept, era un creștin ciudat, care interpreta biblia în așa fel încât să-și justifice propriile ambiții. Dar oare nu așa fac cu toții? În exprimarea sintetică și plină de haz (ca întotdeauna) a lui George Bernard Shaw:

No man ever believes that the Bible means what it says: He is always convinced that it says what he means

Legat de Hitler, cea mai importantă sursă de informare este chiar opera sa de suflet și de căpătâi, Mein Kampf. Voi enumera mai întâi principalele concluzii care rezultă din lectura acesteia (da, am citit-o în întregime). Continue reading

Category: Moralitate, Religie şi societate | 18 Comments on „Ateul” Hitler

Victime ale ateismului: zero

Dacă stai de vorbă mai mult de 5 minute cu un credincios, încercând să-i explici din ce cauză ești ateu, este aproape imposibil să nu auzi niște reproșuri legate de Hitler, Stalin sau Pol Pot. Spuse uneori pe un ton de ceartă, alteori cu o voce sugrumată de emoție sau plină de revoltă, acuzele în sine sunt cam aceleași, și anume că ateismul duce la crime împotriva umanității, de tipul celor săvârșite de cei de mai sus. Faptul că Hitler nu era câtuși de puțin ateu este binecunoscut de toți cei care i-au studiat scrierile sau discursurile, dar las asta la o parte. De cele mai multe ori discuția continuă pe un făgaș prostesc, în care ateul contraatacă prin ilustrarea crimelor teiste, și se face un soi de numărătoare de capete. În final, teistul declară triumfător că a biruit, ateismul este greșit, pentru că au ieșit mai multe victime ale ateilor. Nici nu e de mirare, imaginați-vă armele secolului XX în mâna cruciaților sau inchizitorilor… atunci să vezi masacre.

Discuții și argumente de tipul celor de mai sus sunt însă nu doar inutile, ci și greșite în esență. Voi încerca să susțin acest punct de vedere în cele ce urmează.

1. Să presupunem prin absurd că a fi ateu duce automat la crime odioase, nepăsare față de semeni, boli groaznice și bube-n cap. Și să mai presupunem că religiozitatea duce, din contră, la râuri de lapte și miere. Chiar și așa, nu se poate constitui în vreun argument care să susțină că afirmațiile religioase sunt adevărate. Valoarea de adevăr a unei propoziții nu are nicio legătură cu felul în care te face să te simți sau să te comporți. Dacă te sună un individ pus pe farse și te anunță că peste o lună vei primi o moștenire din Australia, te bucuri nespus. Este o minciună, dar timp de o lună probabil că te va face cel mai fericit și generos om. Teiștii suferă de o incapacitate cronică de a înțelege lipsa probatorie a argumentului utilitarist. Ei par să spună „din moment ce vestea moștenirii ne face fericiți, înseamnă că moștenirea există!”. Continue reading

Category: Moralitate, Religie şi societate | 5 Comments on Victime ale ateismului: zero

Actorie … alternativă

Am ezitat destul de mult înainte de a publica acest post. E vorba de o tânără de douăzeci și ceva de ani, pe care am revăzut-o după mai mult timp, întâmplător. Având în vedere particularitatea cazului, nu este deloc dificil pentru cei implicați direct sau indirect să realizeze despre cine este vorba, așa încât am considerat corect să-i cer permisiunea direct înainte de a mă apuca de scris. Poate că unii vor avea de învățat ceva din istoria de mai jos. Din păcate, nu o vor citi destui încât să aibă un impact adevărat.

Povestirea începe cu 3 luni în urmă, când pe ușa cabinetului meu a intrat domnișoara în cauză, însoțită de mama ei. O fată deosebit de frumoasă, elegantă, inteligentă, dar pe fața căreia se citeau clar semne de suferință. Mi-a relatat că problemele ei începuseră cu câteva luni în urmă, printr-o senzație de țiuit în urechea stângă, aparent și cu o scădere a auzului de aceeași parte. Ulterior, treptat, au apărut amețeli, o oarecare nesiguranță la mers și mici tulburări de echilibru. Asocierea unor semne vestibulare cu tulburări de auz este, pentru un neurolog, un semn de posibilă afectare a nervului VIII cranian (vestibulo-cohlear). Evident, prima mea întrebare a fost dacă în cele câteva luni de la debut făcuse vreo analiză în acest sens, în primul rând o audiogramă (care arată eventuala scădere a auzului). Răspunsul a fost sec: nu, niciun fel de analiză ORL.

Trecând la examenul obiectiv neurologic, am găsit niște semne sugestive. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii tehnice, voi aminti doar pentru eventualii medici care citesc acest blog: nesiguranță la proba Romberg (o probă care verifică echilibrul), hipoacuzie stângă la o examinare grosieră, hipoestezie (scăderea sensibilității) în teritoriul primei ramuri trigeminale pe stânga și abolirea reflexului cornean pe stânga. Toate acestea sugerau o topografie binecunoscută neurologilor, un așa numit sindrom de unghi ponto-cerebelos. Este o zonă străbătută de mai mulți nervi cranieni, printre care și cei suferinzi în cazul pacientei.

În timpul examinării mama domnișoarei a vorbit non-stop, principala temă fiind cât de frumoasă și deșteaptă e fiica ei, care urmează să devină actriță, și ce ghinion cu amețelile astea care o cam supără în ultimul timp. La un moment dat chiar mi-a pus o întrebare care m-a lăsat cu gura căscată: Continue reading

Category: Neurologie, Religie şi societate | 32 Comments on Actorie … alternativă

Să aplaudăm zgomotul capetelor care lovesc stâlpii?

Am primit zilele acestea un email ciudat. Nu am să-l reproduc și nici nu am să dezvălui numele autorului din motive de confidențialitate. Este vorba de un ateu, ca și mine, care mă îndemna să mă alătur celor care scriu articole favorabile paradei gay, să tragem cu toate tunurile în creștinii extremiști care condamnă această manifestare. Solicitarea sa mi se pare aberantă, deoarece nu poți să-i ceri unui blogger să scrie despre ceea ce nu-l preocupă în mod deosebit, și cu atât mai mult nu poți să-i impui pe ce poziție să se situeze. Am să-i îndeplinesc rugămintea doar parțial, în sensul că voi scrie părerea mea despre așa-zisele minorități sexuale (LGBT), însă s-ar putea ca poziția mea să nu-l încânte prea mult.

În primul rând, există la nivelul blogosferei impresia profund greșită că ar exista doar două poziții. Şi asta din cauză că extremele sunt întotdeauna mai vizibile și mai gălăgioase. Ar fi, pe de o parte, cei destupați la minte, progresiști, toleranți, raționali, care sunt pro-gay (vă rog prin gay să înțelegeți toate minoritățile sexuale) … și ar fi pe de altă parte niște creștini încuiați, înapoiați, furioși, cu o morală primitivă, extremiști care sunt anti-gay și tot ceea ce ține de ei. Cei din prima categorie, evident, ar fi de acord cu toate drepturile și manifestările gay incluzând Gayfest, iar cei din cea de a doua categorie ar fi împotriva lor. O asemenea diviziune, existentă inclusiv în mintea unor persoane inteligente, este departe de adevăr, iar majoritatea se situează într-o zonă intermediară, mai apropiată de un capăt sau de celălalt al spectrului. Nu e alb și negru, dumnezeu și satana, zmeul și Făt Frumos. Voi expune punctul meu de vedere, ca membru al acelei opinii de mijloc, conștient fiind că voi atrage automat antipatia și reproșurile ambelor extreme gălăgioase. Continue reading

Category: Diverse, Religie şi societate | 17 Comments on Să aplaudăm zgomotul capetelor care lovesc stâlpii?

O tempora! O mores!

Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Cicero deplângea starea de corupție, lipsa moralității și a verticalității contemporanilor săi. Societatea era văzută de marele orator ca fiind în plină decădere morală, și amintirea trecutului îl făcea să suspine nostalgic: O tempora o mores (în traducere aproximativă – ce timpuri! ce obiceiuri!).

Cu 500 de ani în urmă François Villon exclama Mais où sont les neiges d’antan? (unde sunt zăpezile de altădată?), metafora fiind un mod de a ilustra frumusețea trecutului care nu mai poate fi regăsită astăzi.

Cu aproape 150 de ani în urmă, un Eminescu foarte tânăr era disperat de lipsa de talent, cultură, ideal a generației sale, comparativ cu trecutul care dăduse un Alecsandri sau Negruzzi. Și cine ar fi putut să exprime mai frumos durerea decât cel care a scris versurile Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.

Cu 30 de ani în urmă, când eram copil, tema preferată de discuție a bunicilor mei era glorioasa epocă interbelică, în care spiritul național era adevărat, în care oamenii încă mai țineau la tradiții, în care moralitatea era cea care trebuie să fie, în care Regele era garantul libertății și independenței noastre.

Cu 10 ani în urmă, dacă treceai prin cimitirul Ghencea în 26 ianuarie, erai întâmpinat de o gloată de nostalgici care îți explicau cum pe vremea lui Ceaușescu se prețuia munca cinstită, nimeni nu murea de foame, nu eram invadați de străini, muzică rock, droguri, politicieni corupți, pornografie și, în general, toate relele din lume. Aveam timp pentru toate, și cel mai sărac român își permitea un concediu la Mamaia și nu te înjurau tineri cu belciuge în nas sau limbă. Continue reading

Category: Religie şi societate | 9 Comments on O tempora! O mores!