De la căscat la empatie e un pas mic

Am observat că au apărut și continuă să apară din ce în ce mai multe bloguri în limba română a căror tematică principală este cea sceptic-rațională și mai ales anti-religioasă. Unele se găsesc și în blogroll-ul meu, în partea dreaptă jos. Merită felicitări și recomand tuturor să viziteze linkurile respective. Eu încerc să adaug ceva în plus, în afara obișnuitelor critici aduse pozițiilor teiste, în afara argumentelor raționale, caut să abordez și subiecte care țin de știință, în special de ramurile care mă preocupă și la care, cât de cât, mă pricep. Neurologia este profesia mea de bază, iar biologia și în special ceea ce ține de evoluționism reprezintă o pasiune veche. De aceea, am scris destul de multe articole care țin de cele două domenii și voi continua să o fac. Bineînțeles, ceea ce scriu pe un blog ca acesta nu are cum să respecte standardele impuse unui articol științific, este doar un mod de popularizare a unor noțiuni din domeniile respective, iar cei cu adevărat interesați pot găsi materiale bibliografice suficiente.

La urma urmei, una din criticile pe care le aducem mereu pozițiilor religioase este faptul că tind să minimalizeze rolul științei în înțelegerea lumii înconjurătoare, cu toate că este singurul instrument dovedit ca fiind capabil să o facă. Cred că Richard Dawkins e exprimat cel mai bine acest reproș:

I am against religion because it teaches us to be satisfied with not understanding the world.

La un copil normal de 4-6 ani există o curiozitate extraordinară, o dorință fantastică de a înțelege cum funcționează lucrurile din jurul său. Țin minte cum se plângeau părinții mei că fac bucățele toate jucăriile scumpe după câteva ore sau cel mult zile. Motivul era simplu, doream să văd mecanismul lor, să înțeleg cum se îmbină părțile electrice și mecanice, să pricep ce face bateria, întrerupătorul sau o roată dințată. Întrebările agasante ale copilului de tipul „cum” și „de ce” sunt aceeași expresie a unei curiozități naturale specifice omului. Pentru unii, ca subsemnatul, acea curiozitate nu se potolește niciodată. Indiferent dacă era vorba de emisiuni de știință și cultură generală (pe vremea copilăriei cea cea mai bună era Teleenciclopedia), sau de reviste de știință și tehnică, sau de simplele explicații ale unui electrician sau instalator, eram mereu interesat și încântat de ce aflam. Din păcate, pentru mulți copii curiozitatea științifică dispare cândva pe la vârsta școlară, și nu reapare decât cel mult sub forma unei prostești curiozități de tip monden („oare vecina de la 3 chiar a avut o relație cu Sile?”). Trebuie să accept că asta este structura mentală a unor persoane, și nu avem ce face. Din păcate, altora „cu potențial” li se vâră pe gât un răspuns facil de tipul „așa a dat dumnezeu”, răspuns care le taie apetitul pentru cunoașterea adevărată. Sunt destui creștini care nu sunt de acord cu acest punct de vedere, afirmând că, de fapt, scrierile sfinte îndeamnă la studierea naturii prin metodele științei, pentru a înțelege mai bine opera lui Dumnezeu. Această gogomănie este contrazisă vehement atât de istoria creștinismului, cât și de creaționismul din ziua de astăzi. Sigur că nici un popă nu e deranjat de inventarea unui șurub mai performant, însă Biserica a luptat prin toate mijloacele pe care le-a avut la dispoziție împotriva acelor descoperiri științifice care contraziceau dogmele ei. Știința a câștigat de fiecare dată, în cele din urmă, așa cum e firesc, dar bătălia a însemnat sacrificii și stagnare. În plus, tot de fiecare dată, Biserica nu a recunoscut oficial înfrângerea, ci doar a trecut la o „reinterpretare” forțată a textelor, pentru a se acomoda cu noile cunoștințe. Același proces este în desfășurare în prezent și în bătălia dintre evoluționism și creaționism, cu din ce în ce mai multe oficialități și ramuri religioase făcând trecerea spre încadrarea evoluției în viziunea lor mistică particulară.

Lăsând divagația la o parte, subiectul meu de astăzi este … căscatul. Nu doar cel produs de lectura articolului de față, ci căscatul în general. Este prezent nu doar la oameni, ci și la o mulțime de animale, nu doar mamifere, ci chiar și păsări, reptile sau chiar pești. Pare a fi prezent cam la toate vertebratele. Dumnezeu a avut grijă, ca de obicei, să facă lucrurile să pară de parcă am fi rude cu celelalte viețuitoare. 😛

Mențiune: nu sunt eu în poza din stânga (și cu atât mai puțin în dreapta). Orice asemănare este pur întâmplătoare.

Întrebarea „de ce căscăm?” am adresat-o prima dată profesorului de biologie din liceu, și din privirea sa uimită și bolboroseala care a urmat mi-am dat seama că nu s-a gândit niciodată la așa ceva. Ulterior mi-am dat seama că, de fapt, și dacă și-ar fi pus întrebarea, era tot degeaba, pentru simplul motiv că până în urmă cu câțiva ani pur și simplu nu se cunoștea explicația. În mod tradițional, se credea că apare atunci când scade concentrația de oxigen la nivel cerebral, și ca urmare, o inspirație profundă ar ajuta la restabilirea nivelului optim de oxigen cerebral. Explicația a fost respinsă în urma unor studii simple care au demonstrat că nu există o legătură între nivelul oxigenării și frecvența căscatului. Mai mult, căscatul nu este frecvent în afecțiuni care compromit oxigenarea cerebrală, însă este frecvent în alte tipuri de boli precum scleroza multiplă.

Abia de prin 2007 încoace, o serie de studii au ajuns la concluzii convingătoare privind natura termo-reglatoare a căscatului. Mai exact, creierul are nevoie de o temperatură optimă pentru a funcționa, la fel ca procesorul unui calculator. O temperatură prea înaltă duce la încetinirea proceselor cerebrale. Aceste temperaturi înalte apar în mod fiziologic în condiții de oboseală, dar și la trecerea dintr-o stare cerebrală la alta sau suprasolicitări. Mecanismul este ușor de înțeles, aerul inhalat „cu sete” este mai rece decât sângele de la nivelul feței, are loc un transfer termic rapid, și sângele care irigă creierul va deveni la rândul lui ceva mai rece, ducând la ajustarea temperaturii cerebrale. Experiențele efectuate inițial pe animale, ulterior cu subiecți umani, au demonstrat că o simplă compresă rece pe frunte are un efect puternic inhibitor asupra căscatului. De asemenea, căscatul nu se produce atunci când temperatura ambiantă este ridicată (pentru că nu ar duce la răcirea creierului, ci din contră). Din același motiv, peștii nu cască atunci când apa este caldă. Aceeași ipoteză a radiatorului explică și căscatul patologic din anumite forme de scleroza multiplă, caracterizate printr-o tulburare a proceselor de termoreglare cerebrală. Căscatul apare și în cazul în care creierul se pregătește de o activitate care-l solicită mai mult decât cea precedentă. Exemplul familiar tuturor este căscatul de dimineață, când se face trecerea de la „puturoșenia” somnului la activitățile din orele care vor urma. Însă s-a observat același fenomen și în cazul unor atleți care se pregătesc pentru o probă dificilă, în cazul unor studenți care urmează să intre în examen, sau în cazul celor care sar cu parașuta, înaintea deschiderii trapei. Este ca un stimulant cerebral, ca o încărcare rapidă, prin scăderea temperaturii, și astfel creșterea vitezei de transmisie interneuronală. Așa că de-acuma știți ce aveți de făcut, în locul unei cafele sau unui Redbull, mai bine căscați de câteva ori. Efect garantat.

Mai interesant decât rolul căscatului este găsirea unei explicații pentru faptul că este contagios. Acest lucru apare menționat încă în scrieri antice, și cred că oricine îl poate observa. Pentru mulți oameni, apare o senzație imperioasă de căscat atunci când văd pe un altul, ba chiar mai mult, și o fotografie, sau doar gândul la așa ceva poate provoca reacția. Nu m-aș mira ca pe unii să-i apuce o criză de căscat chiar acum. Același lucru se petrece și la unele animale, și de dată recentă sunt studiile care arată că molipsirea este valabilă și între specii diferite! Cimpanzeii și alte primate încep să caște dacă văd un om căscând, dar nu dacă individul își deschide pur și simplu gura. Chiar și câinii o fac, dar în proporție mai mică. Specii aflate mai departe de noi pe arborele evolutiv, chiar dacă au prezent reflexul de căscat, nu par a se molipsi de la căscatul unui alt individ al speciei lor sau al unei specii diferite.

Într-o lucrare publicată doar cu câteva zile în  urmă se dovedește faptul că, pentru oameni, „contagiozitatea” are un debut destul de precis, la vârsta de 4 ani. Copiii mai mici nu răspund la căscatul celor din jur. Nu întâmplător, aceea este și vârsta la care apar primele semne mai clare de empatie. Copilul de 4 ani începe să fie conștient de suferința sau bucuria celor din jur, și să reacționeze ca atare. Se formează primele legături socio-emoționale mai puternice. Totuși, copiii suferind de autism sunt neinfluențați de căscatul celor din jur. Pentru ei, căscatul nu este molipsitor. Incapacitatea lor de a înțelege sentimentele celorlalți și de a forma legături normale cu persoanele din jur merge în paralel cu lipsa de reacție la căscatul altcuiva. Motivul se găsește la nivelul neuronilor oglindă – mirror neurons, probabil cea mai fascinantă descoperire în domeniul neurologiei din ultimii ani. Pentru a vă face o idee, vă ofer clipul de mai jos, o prezentare făcută de dr. Vilayanur Ramachandran în 2009:

Neuronii oglindă adaugă o nouă bază pentru înțelegerea științifică a modului în care s-a dezvoltat empatia și moralitatea umană, dovedind din nou cât de copilăroase sunt poveștile religioase cu duhuri binevoitoare. Și încă ceva: le plâng de milă celor care urmăresc materialul de mai sus și nu simt un „fior” intelectual.