Povestea balenei

O veste bună: după ce în ultima vreme v-am plictisit cu tot soiul de idei filozofice aride, astăzi avem desene și poze. 🙂

Încă din copilărie, când nu aveam nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă evoluționismul, am observat diferitele feluri în care „poporul” își bătea joc de ideile respective. Nici nu știam pe-atunci că există ceva denumit creaționism, dar, când cei mari discutau, făceau un haz teribil de ideile „caraghioase” ale lui Darwin (pe care, acum realizez, nici nu le cunoșteau sau înțelegeau). Probabil că în niciun alt domeniu al cunoașterii nu există o discrepanță atât de mare între ceea ce se știe la nivel de experți și ceea ce „știe” omul de rând.

Printre exemplele bășcălioase citate cel mai frecvent acum câteva decenii se număra și acela al trecerii de la viața acvatică la cea de uscat. Cum adică, peștii la un moment dat „s-au hotărât” să ia o gură de aer? Ha ha ha, suna râsul ignoranței. Acum avem fosile care dovedesc întocmai acea tranziție, precum celebrul Tiktaalik, sau Acanthostega, sau Ichtyostega, fără nicio urmă de îndoială. Și mai râdea prostimea cu și mai mare poftă auzind ideea că unele mamifere ar fi luat calea întoarsă de pe uscat în apă, devenind cetacee. Jerry Coyne chiar ne povestește despre o prelegere a bătrânului creaționist Duane Gish în care prezenta o caricatură înfățișând un fel de vacă-sirenă (jumătatea din față vacă, plus coadă de pește), aflată la marginea unei ape, care nu se putea decide dacă să intre în apă sau să rămână pe uscat. Nu pot să nu asociez imaginea cu cea a unui dobitoc fudul care pe vremuri reprezenta absurda idee a unui Pământ rotund printr-o caricatură în care cei de pe partea de „jos” se țin cu greu de tot soiul de buruieni, să nu „cadă”.

Abia spre sfârșitul anilor 80 au apărut dovezi din ce în ce mai clare că balenele și delfinii (cetaceele) provin dintr-un grup de mamifere denumite artiodactyle, grup din care se trag și multe alte specii actuale (cămile, girafe, porci, hipopotami etc.).

Analiza unor proteine sangvine a dovedit în 1985 că rudele cele mai apropiate ale cetaceelor sunt hipopotamii, lucru confirmat și de niște studii ADN apărute prin 1987. Astăzi, odată cu avansarea tehnicilor de analiză genetică despre care am vorbit în acest post, se cunoaște cu precizie gradul foarte strâns de rudenie dintre cetacee și hipopotam.

Este de fapt realmente penibil să susții că o asemenea tranziție nu poate avea loc, că un animal nu poate fi pe jumătate terestru și pe jumătate acvatic. Chiar și hipopotamul în sine arată o adaptare foarte serioasă la viața în apă. Își petrece majoritatea timpului scufundat în apă, ținând doar o mică parte a capului deasupra. Se înmulțește în apă, și nou-născuții, care sunt alăptați tot în apă, știu să înoate înainte de a învăța să meargă pe uscat. Pe uscat sunt chiar stângaci, și preferă să pască doar în timpul nopții – sunt predispuși la arsuri solare 🙂 .

În universul dement creaționist, una din formulele folosite în neștire este aceea că „nu există fosile tranziționale”. Repetă această aberație ca pe un soi de mantră și în pofida oricăror trimiteri către muzee sau surse care descriu sute de astfel de exemplare. Am ascultat recent o dezbatere radiofonică între biologul P. Z. Myers și un oarecare creaționist pe nume Simmons, mare „expert” al rău famatului Institut creaționist Discovery. În paranteză fie spus, gândiți-vă cam cum or fi ceilalți creaționiști, dacă acest habarnist este unul dintre cei care sunt împinși în față. Individul nu știe ce este o teorie științifică și nu știe cam ce s-a mai descoperit în ultimii vreo 30 de ani în domeniul pe care-l combate. Asta mi-aduce aminte de dictonul adaptat după cel al lui George Carlin:

Think of how stupid the average creationist is … and realize that half of them are stupider than that!

În fine, nenea expert Simmons dădea ca exemplu de LIPSĂ a fosilelor intermediare tocmai … legătura dintre mamiferele de uscat și balenă. Ascultați și vă minunați httpv://www.youtube.com/watch?v=ruGupegNELA ce spune acest specimen pe la 4:17 (și repetă ulterior, în cursul dezbaterii):

No pre-whale fossils (nu există fosile de pre-balenă)

Bineînțeles că Myers îl face muci în dezbatere (strict partea cu fosilele își capătă răspunsul pe la 8:08). Dar pentru individ nu contează, va continua să toarne aceleași minciuni în capul audienței sale, alcătuite din indivizi la fel de reduși ca și el, și cu și mai puțină legătură cu biologia.

Bănuiesc că vorbitorul nu are habar nici măcar de unul dintre cele mai cunoscute exemple de atavism din lumea animală, păstrarea la balene a unei articulații pelviene și a unor membre inferioare (evident, involuate). De ce anume le-o fi făcut Creatorul picioare în burtă, nu se știe.

Dacă acum 25-30 de ani mai avea un oarecare sens să vorbești de lipsa fosilelor pre-balenă, așa cum se exprimă creaționistul nostru, astăzi pare o glumă de foarte prost gust. În zona Pakistan – India s-a găsit o adevărată comoară pentru evoluționiști, leagănul cetaceelor. O mulțime de fosile datate precis, cu modificări progresive de la viața de uscat spre cea acvatică, ordonate cronologic conform așteptărilor. Probabil că trebuie vreo 50-100 de ani până când creotarzii află de ele, dar și atunci se vor preface că nu există, că așa scrie în fișa postului.

Voi atașa cât mai multe imagini, pe de o parte fosilele în sine, pe de altă parte niște randări artistice ale modului în care ar fi putut arăta acele animale. Desigur, partea artistică este doar o aproximație, so take it with a grain of salt, cum ar spune anglofonii … dar cred că e utilă pentru a ne face o idee. Imaginile au fost realizate de artistul Carl Buell, și sunt chiar frumoase. Mai întâi schema generală, preluată de la Jerry Coyne, din cartea căruia m-am inspirat parțial în prezentare:

De menționat că nici nu sunt prezentate pe schemă toate tipurile de intermediari, doar cei mai cunoscuți. Cel mai recent descoperit este Indohyus. Acesta era cel puțin parțial acvatic – știm asta din studiul densității osoase, și pentru că izotopii extrași din dinți arată că absorbea o mare parte din oxigen din apă. Probabil că își petrecea o parte din timp în apele superficiale.

Următorul exemplar este Pakicetus, având venerabila vârstă de 52 de milioane de ani. Acesta avea dinți mai simpli, și urechi mai asemănătoare cu cele ale cetaceelor. Ca mărime era cam cât un lup modern.

De acum 50 de milioane de ani datează celebra „balenă mergătoare”, Ambulocetus. Craniul era deja mai alungit, membrele mai scurte dar deocamdată robuste. Este probabil că pe uscat era destul de stângace, cam ca o focă de azi.

Urmează Rodhocetus, în vârstă de 47 de milioane de ani, care este și mai acvatic. Nările sale au început migrația posterioară, are un craniu și mai alungit. Structura coloanei sugerează inserțiile unor mușchi foarte puternici pentru partea posterioară, permițând un înot mai eficient. Mai mult ca sigur, această creatură își petrecea aproape tot timpul în apă, pe uscat ar fi fost handicapată de pelvisul foarte mic și membrele din spate incapabile de o locomoție rapidă.

Datate la 40 de milioane de ani vechime, sunt fosilele de Basilosaurus și Dorudon, mamifere deja pe deplin acvatice, cu gât foarte scurt, și cu nările complet deplasate în vârful capului, ca la balenele de azi. Pelvisul și membrele din spate sunt și mai mult reduse, aproape rudimentare. Spre exemplu, fosila de Dorudon, la o lungime de vreo 15 de metri, avea membrele din spate de doar 60 de centimetri.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Stau și mă întreb dacă nu cumva, în locul orelor în care li se bagă în cap idioțenii biblice, copiii ar avea mai mult de câștigat aflând adevărata poveste a vieții de pe planeta pe care trăiesc. Este un caz în care realitatea este incomparabil mai frumoasă și interesantă decât mitul.

Și mă mai întreb dacă indivizii care continuă să spună că „nu există fosile intermediare” o fac pentru că

a) sunt ignoranți

b) sunt foarte proști

c) ambele