Simţul special

O idee pe care o întâlnesc frecvent este aceea că ar exista un simț (sau chiar mai multe) pe care nu le au toți oamenii, iar fericiții posesori ai acelui (acelor) simț(uri) ar avea acces la informații care nu sunt accesibile celorlalți. Argumentul este folosit frecvent în două situații concrete și diferite. Pe de o parte, sunt persoane religioase care spun că simt prezența divinității particulare în care cred, și văd lipsa acelui simț în cazul ateilor drept un handicap ciudat. Pe de altă parte, se spune despre unii că ar avea capacități paranormale speciale, care le permit să facă tot soiul de năstrușnicii, precum „citirea” urmelor pe care evenimentele le lasă în mediu, perceperea unor informații de la distanță, sau chiar purtarea unor discuții cu spiritele morților (exemple sunt multe).

Cele două categorii diferă de la bun început prin faptul că religioșii consideră simțul lor ca ceva normal (fiind majoritari), și ca urmare persoanele cărora le lipsește (ateii) ar fi un soi de handicapați, în timp ce categoria celor cu capacități paranormale ar fi una privilegiată, o minoritate dotată cu simțuri speciale. Pentru mine sunt și unii și alții doar niște indivizi lipsiți de capacitatea de a face o analiză logică, critică, a propriilor idei. În plus, în categoria a doua există o densitate ridicată de escroci, oameni care profită de naivitatea altora. Dar hai să trecem la examinarea principalelor motive pentru care întregul concept de simț adițional nu rezistă la o analiză atentă.

1. Pentru ca un individ să posede un simț special, ar trebui să existe o anumită structură morfologică pe care să o aibă în plus de alții. Sau cel puțin ar trebui să aibă o anumită structură mult mai bine dezvoltată decât la alții lipsiți de acel simț particular. Cred că nu e nevoie să spun că nu s-a găsit vreodată așa ceva. Nici studiile pe cadavre, nici cele imagistice nu au arătat că un individ care simte prezența divinului sau unul care chipurile are niște capacități parapsihologice nemaipomenite ar avea ceva special din punct de vedere anatomic. Chiar dacă pretențiile persoanelor respective sunt că ceea ce simt este ceva imaterial, tot este necesar un „modem”, o structură materială care să facă traducerea din presupusul tărâm al imaterialului spre impulsurile electrice din creierul propriu. Și spun asta deoarece în timpul experiențelor religioase, cel puțin, există în mod clar anumite zone corticale care se „aprind”. Am discutat despre importanța lor într-un articol precedent. Așadar, gândurile în sine, inclusiv cele religioase sau cele ale „superdotaților” noștri para-nuștiuce, au substratul obișnuit cerebral, însă nu se regăsește nicăieri vreun organ sau vreo structură pe care aceste persoane să o aibă în plus de cel mai închistat și dogmatic sceptic cu putință.

2. Referindu-mă în special la pretenția de tip religios, dacă există o oarecare realitate accesibilă printr-un simț special, ar trebui ca raportările celor care au acces la ea să fie identice sau foarte apropiate. Ori ceea ce se vede este cu totul altceva. Întotdeauna simțul lor secret percepe exact personajele mistice în care au fost educați să creadă. Musulmanul sau hindusul nu va avea percepția lui Iisus sau a Fecioarei Maria, așa cum o are un catolic. De fiecare dată, simțul special detectează ceva compatibil cu firul epic al poveștii pe care individul a învățat-o de mic ca fiind unica religie adevărată. Explicația respectivilor este aceea că, de fapt, există doar o singură divinitate, și este percepută diferit de fiecare, conform educației primite. Este o scuză mai mult decât ridicolă, pentru că diferențele dintre religiile majore, cel puțin, sunt uriașe, sunt variante incompatibile de adevăr. Atunci când simțul religiosului scoate la iveală o întreagă panoplie de personaje supranaturale care au exact trăsăturile celor din cărțile lui sfinte, este evident că avem de-a face doar cu fabulații produse de un creier intoxicat cu respectivele basme. Dacă nu ar fi așa, ar trebui ca cel puțin din când în când, câte un individ dotat cu simțul divinului să perceapă imagini și personaje specifice unei religii cu care nu este familiarizat, eventual una de care nu a auzit în viața lui.

3. Merită o discuție ceva mai amplă argumentul preferat al celor care pretind că au puteri paranormale (sau că ar cunoaște persoane care posedă așa ceva). Ei se exprimă cam în felul următor: „Nu am cum să-ți explic care este natura simțului pe care-l posed, și nici să-ți demonstrez că îl am, exact la fel cum tu nu ai putea explica unui orb din naștere natura văzului și nu ai putea să-i demonstrezi că ai așa ceva”. Legat de prima parte, într-adevăr, dacă stai să te gândești, nu ai avea cum să-i comunici unei persoane care nu a văzut niciodată felul în care percepi tu lumea prin intermediul văzului. Ai putea să-i descrii căile optice, ai putea să-i vorbești despre natura undelor electromagnetice din spectrul vizibil, dar nimic din toate astea nu ar naște în capul lui ceea ceva asemănător cu ceea ce noi denumim imagine. Cu această parte sunt de acord. Însă cu partea a doua, aceea a demonstrației, lucrurile stau diferit. Imaginați-vă un astfel de orb care obține toate informațiile despre mediul înconjurător prin intermediul celorlalte simțuri. El nu ar avea de unde să știe ce gest face un alt om aflat în colțul opus al încăperii. Pentru a-i demonstra orbului nostru că noi avem acel simț care ne permite să obținem informații de la distanță (dar nu distanțe mari), ar fi suficient să-l așezăm într-un colț al unei încăperi, iar persoana care pretinde că „vede”, din colțul opus, să indice exact numărul de degete pe care orbul le ridică, de la o mână. Adică 1, 2, 3, 4 sau 5 degete. Orbul se poate convinge că nu intră în contact cu nimic, că nimeni nu-i pipăie degetele, că acuratețea răspunsului este de 100% la oricâte repetări, că vocea care dă răspunsurile practic instantaneu vine de la distanță de câțiva metri, și asta ar trebui să-l convingă că ceea ce acel om denumește văz este un lucru real, un simț pe care el nu îl are.

La ce ne-am aștepta dacă nu există un asemenea simț? Probabilitatea de a ghici ar fi de 20% (una din cele 5 variante posibile). În studiile efectuate cu cărți de tip Zener este exact ceea ce se obține pentru marea majoritate a celor testați, inclusiv cei care au pretenții de percepție extransenzorială, clarviziune și altele similare. Există însă unii care dau răspunsuri corecte mai frecvent, peste șansa estimată probabilistic dacă fenomenul ar fi doar un simplu ghicit. În cazul cărților Zener, de exemplu, recordul înregistrat este de 32% (în locul așteptării de 20%), obținut după 700 de examinări consecutive de către un oarecare Hubert Pearce. Există semnificație statistică acolo, dar oare cât de tare ar fi convins orbul dacă pretinsul văz dă rezultat de 32%? Pe mine nu m-ar convinge. Revenind la individul care a realizat 32%, la un experiment ulterior la care a fost invitat și un magician pentru a evita frauda – ce să vezi, rezultatul său a fost cel așteptat, cam 20%. Anomalii apar și din cauza folosirii unor secvențe care nu sunt absolut random. S-a observat că multe persoane au o tendință de învățare subconștientă a pattern-urilor repetitive, chiar dacă se repetă la un interval mare, și ca urmare la repetări succesive au rezultate din ce în ce mai bune. Nici nu mai amintesc de numeroasele cazuri în care s-a descoperit frauda intenționată sau accidentală, în care nu au fost respectate protocoalele și așa mai departe. Practic, de aproape 100 de ani de când se studiază așa-zisele pretenții paranormale, nu s-a găsit nicio dovadă clară că ar exista aceste capacități. Au existat teste izolate în care rezultatele au fost cu ceva deasupra celor așteptate statistic, însă pe lângă faptul că diferențele sunt mici, de obicei s-au constatat și vicii de procedură și bias-uri evidente ale examinatorilor.

Pentru a putea afirma existența unui alt simț, ar fi necesară o acuratețe a citirilor care să se apropie de 100%, așa cum o avem în cazul simțurilor reale, și nu niște ghiciri care parcă uneori ar fi cu câteva procente peste așteptări (după cum alteori sunt sub acestea). Nu întâmplător își permite Randi să dea milionul oricui ar trece un test concludent.