În Statele Unite exista de multișor o importantă felie nereligioasă a societății, însă a fost nevoie de revoluția spirituală denumită valul noului ateism pentru ca respectivii să realizeze că nu sunt atât de puțini și atât de izolați pe cât credeau. În Europa civilizată mișcarea este mai veche, dar mai puțin spectaculoasă. De câteva decenii există o îndepărtare lentă dar sigură de tot ceea ce înseamnă religiile tradiționale. Și semnele sunt că va continua, întrucât statisticile arată că tendința este mai pronunțată în rândurile tinerilor. Influxul semnificativ de musulmani nu pare a fi capabil să stopeze acest fenomen.

În acest context, nu surprinde succesul crescând pe care îl are un anumit tip de literatură, mai exact cărțile și articolele scrise de persoane care la un moment dat au fost profund religioase, și în prezent sunt în tabăra atee. Voi da doar două exemple mai cunoscute din numeroasele existente.

John W. Loftus a fost timp de 20 de ani un evanghelist american activ. A predat teologie, filozofia religiei, a scris cărți în care a apărat punctele de vedere creștine. Dar, în anii 90, a început, treptat, să-și pună întrebări. Fiind un tip inteligent, a avut curajul să citească și să studieze cu seriozitate argumentele raționale ale taberei adverse, trecând treptat în rândurile agnosticilor, și ulterior devenind un ateu în adevăratul sens al cuvântului. Nu orice ateu, ci unul extrem de activ. Am citit cartea sa Why I Became an Atheist, și în afara descrierii experienței personale emoționante, este probabil una dintre cele mai bine documentate critici la adresa creștinismului din câte am văzut. Având o foarte bună cunoaștere a teologiei creștine, pe care a predat-o ani de zile, precum și o pregătire de specialitate în domeniul filozofiei, plus experiența directă a contactului cu masele de creștini, Loftus aduce ceva în plus față de argumentele celor precum Dawkins. Nu întâmplător, este singurul cu care W. L. Craig, fostul său profesor (!!) refuză să aibă o dezbatere directă. Individul are și un blog cu numeroase articole interesante.

Un drum oarecum asemănător l-a urmat și Dan Barker, cunoscut nu doar prin cărțile sale Losing Faith in Faith și Godless: How an Evangelical Preacher Became One of America’s Leading Atheists, cât mai ales prin numeroasele apariții publice și dezbateri în care a fost implicat. Mie, sincer, îmi place mult, e un tip deosebit de calm, dar ferm pe poziții. Nu l-am văzut niciodată să-și piardă cumpătul în vreo discuție. Iată un scurt fragment dintr-un răspuns adresat lui Dinesh D’Souza, în care oferă analogia celor 101 condamnați în fața plutonului de execuție.

Get the Flash Player to see this content.

Însă în spatele acestor cazuri, hai să le spunem celebre, există marea masă a celor care și-au pierdut credința, și nu s-au apucat să scrie cărți sau să facă tam-tam pe seama acestui fapt. Internetul este plin de astfel de mărturii. Doar pe pagina Converts Corner de pe site-ul fundației R. Dawkins se găsesc mii de scrisori care descriu mai mult sau mai puțin detaliat astfel de „convertiri” la rațiune. Citindu-le, nu poți decât să te bucuri de ceea ce cu toții descriu ca un sentiment de  imensă fericire și ușurare generat de evadarea din închisoarea religiei. Mulți dintre ei au fost de-a dreptul terorizați timp de decenii de frica păcatului, apăsați de ideea că sunt urmăriți de tătucul ceresc la fiecare pas, ba chiar și fiecare gând le este spionat. Mulți au fost și unii chiar mai sunt ostracizați de societatea și familia în care trăiesc, din cauza faptului că au îndrăznit să se îndepărteze de dogma religioasă care le-a fost impusă.

Chiar și printre colegii atei cu care am discutat pe forumuri sau live, am observat că există un număr important care, cel puțin la un moment al existenței lor, au fost credincioși. Recunosc deschis că, într-un fel, îi invidiez. Ei sunt ca săracul ajuns bogat, și care știe să aprecieze ceea ce a dobândit, în timp ce eu sunt ca un copil de bani gata, în sensul că nu rețin să fi crezut vreodată în ceva ce poate fi denumit dumnezeu. Poate pe la 5-6 ani, dar nu sunt convins. Eu nu am „devenit” ateu, am fost ateu dintotdeauna, chiar și atunci când nu cunoșteam acest cuvânt. Cred că este un lucru care ține de constituția individuală, pentru că șanse să îmbrățișez credința ar fi fost.

Bunicul din partea mamei a fost preot ortodox, și pe la vârsta de 10 ani îmi petreceam câteva săptămâni în fiecare an (vara) în casa lui. Asta se întâmpla prin anii 70 în plină epocă Ceaușescu, și locul era o comună destul de mare. Evident, au existat încercări din partea lui de a-mi insufla credința în cele sfinte, însă lipsite de orice succes. Practic, când îl auzeam cum povestește întâmplări biblice miraculoase, nu sesizam nicio diferență față de basmele despre care deja știam foarte clar că sunt ficțiune pură. Mă și întrebam în sinea mea „oare cum pot unii oameni mari să creadă asemenea tâmpenii?!” Am mai găsit prin casa lui (de fapt era casa parohială) niște cărțulii de tip manuale religioase pentru elevi, datând dinainte de cel de-al doilea război mondial. Am aflat de-acolo despre mitul Genezei, despre Potop, despre Turnul Babel, despre Iisus și miracolele sale și o mulțime de alte povești similare. Am avut exact aceeași impresie de basm de un ridicol absolut, și țin minte că am început chiar de la vârsta aceea să pun întrebări încuietoare. Spre exemplu, îl întrebam pe bunicul meu cum a reușit Noe să adune vietăți din toate colțurile lumii, cum a ajuns la pinguini, și la lei, și la acvilă și la toate celelalte animale care trăiesc în zone diferite. Nu a reușit să dea un răspuns satisfăcător, și e uimitor că există indivizi în toată firea care pot lua în serios niște aberații pe care și un copil de 10 ani le vede ca atare. Spre meritul său, a renunțat foarte curând la orice încercare de acest tip, probabil realizând că nu sunt șanse. Părinții mei nici măcar nu au menționat vreodată cuvântul dumnezeu, cu atât mai puțin să încerce să mă convingă de existența lui.

Având astăzi la rândul meu copii de vârstă școlară, aflu de la ei că o mulțime de colegi sunt îndoctrinați în familie de mici, iar nelipsitele ore de religie din școală, precum și prezența ubicuitară a tematicii religioase în emisiunile  și știrile TV nu fac decât să adâncească prăpastia pe care unii dintre acești tineri vor fi nevoiți să o traverseze pentru a ajunge din nou în lumea celor care gândesc.

Dacă printre cei care citesc acest articol există unii atei doritori să povestească propria lor experiență, îi rog să o facă în secțiunea de comentarii și le mulțumesc anticipat.

Popularity: 67%

 

Articole similare (listă generată automat)

  1. Credinciosul Mihnea Măruţă – analiză pe text
  2. De ce nu-i convingem?
  3. Obişnuirea cu absurdul (II)
  4. Da’ io nu cred în dumnezeul ăla!
  5. Dovedeşte că nu există!
  6. Din nou despre agnosticism