Întâmplarea s-a petrecut la începutul anilor `90. Eram cu o „gașcă” de vreo 12 tineri cu vârste între 20 și 30 de ani, băieți și fete, pe litoralul românesc. Într-o seară ne-am hotărât să mergem să luăm masa pe o terasă ceva mai selectă dintr-o altă stațiune, unde cântau și câteva trupe bune, precum Holograf și Cargo. Zis și făcut.

Întâmplarea face că am nimerit cel mai nesimțit și idiot chelner din câți am văzut eu vreodată. Poate era recent angajat, că altfel nu pot să-mi explic cum ar fi putut rezista în branșă cu atitudinea pe care a avut-o. În primul rând, timp de vreo 30 de minute pur și simplu ne-a ignorat, nu a existat deloc prin zona mesei noastre. Apoi, a apărut cu o figură de lehamite, de-a dreptul supărat și scârbit că trebuie să ia comanda. Nu avea nici măcar respectul de a vorbi la plural, se exprima ceva de genul „hai, șefu`, te-ai hotărât cu desertu` ăla? … da` tu aia din spate ți-ajung două felii de pâine, ca să nu mai fac un drum …”. La început a fost amuzant, eram bine dispuși, și chiar făceam bancuri (în lipsa lui) comparându-l cu chelnerul din nemuritoarea comedie The Party, cu Peter Sellers. Măcar ăla era beat, avea o scuză. În fine, de la un timp a început să ne calce pe bătături. Nu era nicăieri de găsit, unul din felurile comandate a fost rece (probabil făcut cu o oră în urmă) și a refuzat să-l schimbe. S-a apucat să facă glume nesimțite pe seama decolteului unei fete (de parcă ar fi fost colegi). Când l-am rugat să aducă niște șervețele a zis că ne-a adus destule deja, și că nu e vina lui că nu știm să mâncăm civilizat. Abia l-am oprit pe un coleg mai iute la mânie, era gata să-l ia la șuturi. N-o mai lungesc, chelnerul a avut un comportament execrabil. Ca urmare, am solicitat ceva de genul Condica de sugestii și reclamații – ne-a spus că nu au așa ceva. Am cerut să vorbim cu șeful de tură sau de restaurant, ne-a spus să-l căutăm singuri, că o fi prin baie cu bucătăreasa.

Atunci unul dintre comeseni a avut o idee întâmpinată cu entuziasm de ceilalți, mai puțin de mine și de încă o persoană. Ne-a spus că în situația în care apare o pagubă financiară, răspunderea cade pe cel care servea la masa respectivă … și ce-ar fi să ne luăm frumos tălpășița fără să plătim consumația, ca să-l ardem pe individ la buzunar. Riscurile erau minore, de unde stăteam cu greu ne-ar fi văzut cineva că plecăm, cu atât mai puțin chelnerul nostru care oricum nu dădea pe la noi decât o dată la 20 de minute. Trebuie să precizez că toți cei de la masă eram oameni civilizați, băieți fini, nu infractori, și cu portofele bine mobilate, așa încât nu era nimeni încântat că face o economie de câțiva lei, ci de faptul că-l „pedepsim” pe nesimțit. Pentru mine (și aparent pentru încă unul, așadar 2 din totalul de 12), ideea era sinistră, ca și cum m-aș fi apucat de furat. Nu m-am imaginat niciodată făcând așa ceva. Sigur că eram și eu la fel de indignat ca și ceilalți, dar mi se părea că mă pedepsesc pe mine mai mult decât pe chelner. M-am opus, dar ceilalți au plecat, așa că am rămas singur la masă și am plătit totul. Nu a fost asta o problemă, și oricum, fiecare mi-a returnat ulterior partea lui din suma totală. Problema a fost că au urmat niște discuții interminabile, care au stricat atmosfera a doua zi. Eu eram într-o tabără micuță, în minoritate, și mie mi se părea greșit, incorect, imoral actul de a fugi fără să plătești. Tabăra cealaltă insista asupra faptului că nu furăm de la un om nevinovat, ci din buzunarul unui nesimțit care și-a bătut joc de noi toată seara și merită o lecție. Spuneau că nu e o țeapă de dragul țepei, ci pentru a-l învăța minte pe idiot. Mai spuneau că am dat dovadă de lipsă de colegialitate, deoarece nu am plecat simultan cu ei, așadar am spart grupul și n-am respectat decizia majorității.

Am folosit exemplul concret de mai sus pentru a ilustra cât de dificile sunt uneori alegerile morale, și cât de mare este diferența de perspectivă morală care poate exista chiar între persoane apropiate ca vârstă, pregătire, mediu social și inteligență. Și acesta este doar un caz banal.

Atunci când catalogăm o anumită conduită ca fiind ceva corect/bun/moral, de fapt trebuie să ținem cont de faptul că există cel puțin 3, și după unii chiar 4 nivele de raportare, între care de multe ori există diferențe.

1. Primul nivel este cel al percepției morale individuale. Chiar dacă ne referim la persoane din același mediu (cazul de mai sus), ceea ce unuia i se pare moral, altuia i se poate părea imoral. Și aici mă refer la oameni cât se poate de normali, că dacă ajungem la sociopați sau psihopați diferențele sunt nete. Există acțiuni criminale despre care autorul realizează că sunt ca atare, că sunt „rele”, că sunt imorale. Însă existe altele despre care autorul lor este convins că sunt cât se poate de justificate. Un atentator sinucigaș este pe deplin convins că ceea ce face este nu doar moral, ci de-a dreptul sublim, cel mai frumos lucru pe care-l poate face cineva, un act de eroism și credință profundă care merită aplaudat. Un Hitler nu credea câtuși de puțin în sinea lui că face ceva rău, din contră, era convins că e pe punctul să construiască o lume mult mai bună. Chiar și sărmanul care sare noaptea gardul să fure o găină e convins că are deplină justificare, doar familia lui e muritoare de foame, și cel de la care fură mai are 30 de găini. Oare putem judeca fapta cuiva după ceea ce crede acel cineva despre fapta sa?

2. Al doilea nivel este cel al moralei descriptive, care este de fapt concepția predominantă, larg acceptată, într-o societate la un anumit moment. Ceea ce este moral într-o anumită țară poate fi considerat profund imoral în alta, iar ceea ce este moral astăzi poate fi considerat imoral mâine (sau invers). Dacă mergem cu doar 100 de ani în urmă, și cei mai iluminați și progresiști gânditori ai vremii ni s-ar părea astăzi intoleranți, homofobi, rasiști, misogini, ultranaționaliști etc. Era o vreme când deținerea sclavilor părea a fi ceva natural, în firea lucrurilor, și nimeni nu găsea că ar fi ceva în neregulă cu asta. Pedepsirea barbară corporală a unei femei pentru adulter ne pare  a fi un act de o imoralitate strigătoare la cer într-o țară europeană, să zicem, dar este văzut ca perfect moral și drept în alte părți ale lumii chiar și în ziua de astăzi. Este clar că există o continuă schimbare a concepțiilor legate de moralitate, dar putem spune cu siguranță că au un sens „pozitiv”? Ce înseamnă pozitiv în acest caz? Oare este corect să judecăm pe cineva în conformitate cu moralitatea societății din care face parte?

3. Al treilea nivel este cel legal. De cele mai multe ori, legile tind să urmeze nivelul de la punctul 2 de mai sus. Oamenii tind să legalizeze ceea ce societatea în care trăiesc consideră ca fiind moral și să aplice pedepse pentru încălcarea acelor norme. Însă nu există o paralelă perfectă între cele două. Spre exemplu, o societate poate foarte bine să considere că a-ți înșela soția este imoral, sau că a minți părintele este imoral, fără a exista legi în acest sens sau pedepse pentru așa ceva. Chiar mai mult, uneori legile sunt făcute în așa fel încât se poate ajunge la rezultate considerate de societate ca imorale. Există peste tot bandiți ordinari aflați în libertate pentru că avocatul lor a găsit un viciu de procedură sau o chichiță legală suficientă pentru a-și scăpa clientul. Din punct de vedere legal, dreptatea este de partea lui, însă societatea în ansamblu consideră imoral rezultatul. Sau luând exemplul de mai sus, să presupunem că am fi plecat cu toții de la terasă și aveam ghinionul să fim prinși de un polițist. Nu ar fi existat niciun soi de scuză în faptul că chelnerul a fost un măgar, chiar dacă foarte mulți ne-ar fi dat dreptate în sinea lor. Oare faptele ar trebui judecate strict după criteriul legal?

4. Al patrulea nivel este cel al moralei absolute, normative. Pentru mulți, acest nivel nu există. Pentru alții, este clar că trebuie să existe în orice situație o atitudine ideală, una care să fie morală, fie că ne dăm seama de acest lucru sau nu. O atitudine perfectă moralmente vorbind, independent de societate, epocă sau legi. Cu alte cuvinte, există un anumit standard absolut de moralitate, iar idealul ar fi ca morala descriptivă (cea de la punctul 2) să ajungă la acest standard. Desigur, problema cea mai mare este că, și dacă există un asemenea standard moral absolut, nimeni nu știe care ar fi acela. Persoanele religioase sunt convinse că nivelul 4 există, fiind morala lui Dumnezeu. Printre atei părerile sunt împărțite (evident, ateii care consideră că există un cod moral perfect nu văd vreo legătură cu entități supranaturale, în care nu cred). Există argumente serioase pentru ambele poziții și intenționez să le discut sumar într-un articol viitor. Puține subiecte au iscat atâtea controverse printre filozofi (și nu numai) precum răspunsul la întrebarea „este morala absolută sau relativă?” -  echivalent cu „există sau nu un nivel 4?” din descrierea făcută de mine.

Observația mea esențială este însă alta. Din punct de vedere PRACTIC, este prea puțin important dacă există un nivel 4 sau nu, din moment ce nu îl putem cunoaște. Mai mult decât atât, situațiile din lumea reală sunt foarte nuanțate și complexe. Nu este greu să ne punem de acord cu faptul că a tortura un bebeluș este probabil imoral în orice împrejurare. Dar ce-ar fi să luăm niște situații puțin mai delicate?

Suntem de acord cu faptul că minciuna este un lucru rău? Suntem. Dar este asta o lege morală simplă, universală? Spre exemplu, dacă îi spui gazdei că a fost bună prăjitura la care a muncit 3 ore, cu toate că nu prea ți-a plăcut, e un lucru „rău”? Dacă îi spui copilului despre Moș Crăciun e ceva rău? Este imoral să-i spui unei femei că arată ca acum 10 ani, deși nu e tocmai așa?

Sau hai să luăm o situație unde e vorba de gradații. Ți-a fost răpit copilul, sau cineva la care ții extraordinar de mult. Este în regulă să-i dai unuia un pumn în nas, dacă e singura modalitate de a-ți salva copilul? Dar dacă răpitorii vor să-l omoare, și singura modalitate de a-i împiedica este să omori tu prima dată pe unul dintre ei? Dar dacă trebuie să ucizi doi dintre ei? Sau 6? Sau 50? Unde tragem linia?

Dar dacă singura modalitate de a evita un dezastru nuclear este să torturezi un spion? E în regulă să salvezi 100.000 de vieți zdrobindu-i degetele altuia? Dar dacă trebuie să ucizi un om complet nevinovat pentru a preveni dezastrul nuclear? Dar dacă trebuie să ucizi 100 de oameni nevinovați?

Se pot concepe oricâte situații în care există un conflict între norme acceptate pe scară largă și orice abordare simplistă este exclusă. Poate că există un nivel 4, dar ar trebui să fie o carte a naibii de stufoasă pentru a prevedea toate situațiile posibile. Aș spune chiar că ar fi nevoie de o carte infinit de groasă.

Aștept și alte păreri.

Popularity: 30%

1. Sursa moralităţii (partea I)
2. Sursa moralităţii (partea a II-a)
3. Victime ale ateismului: zero
4. Ce e natural?
5. De la căscat la empatie e un pas mic
6. COMT şi altruismul