Tonul potrivit

Urmăresc adesea discuțiile purtate între persoane cu puncte de vedere sceptic-raționale, similare cu ale mele, pe de o parte, și persoane cu o înclinație evidentă spre misticism de orice natură (de la credința propriu-zisă în divinitate până la woo-woo, paranormal și diverse teorii conspiraționiste). Am urmărit și numeroase dezbateri formale între reprezentanți ai celor două tabere.

Am observat că deși, în esență, argumentele prezentate de partea „rațională” sunt cam aceleași, modul de prezentare și mai ales tonul folosit diferă foarte mult. Există unii care se rezumă la prezentarea pe un ton neutru, politicos, imperturbabil, a respectivelor puncte de vedere. Există alții care își colorează discursul (sau textul scris) cu o mulțime de „epitete” la adresa partenerului de discuție și/sau a grupului din care acesta face parte. Și, desigur, există toate variantele intermediare.

Este firesc ca asemenea discuții să nască pasiuni. Pentru cei mai mulți dintre cei care se angajează într-o asemenea dezbatere, este vorba de însăși esența modului de a concepe lumea înconjurătoare, care le dirijează nu doar propria viață, ci ar trebui (în viziunea lor personală) să o dirijeze și pe a celorlalți dacă e ca societatea să fie una sănătoasă. Este firesc să existe un sentiment de frustrare atunci când cel căruia i te adresezi nu pare capabil să înțeleagă argumente cât se poate de clare și evidente, așa cum o fac teiștii de multe ori. Este firesc să existe un sentiment de revoltă când celălalt folosește argumente mincinoase și dovedite ca atare de nenumărate ori (vezi creaționiștii). Este cumplit de enervant să realizezi nivelul de habotnicie al unora, și lipsa oricăror deprinderi de gândire critic-rațională. Întrebarea este care e răspunsul corect la toate acestea? Sau mai bine spus care este „tonul” potrivit?

De la început trebuie spus că cei cu care te angajezi într-o asemenea discuție nu pot fi convinși de nimic. Aici intervine tendința foarte puternică de a raționaliza și găsi justificări pentru punctele de vedere preasumate, chiar dacă ele au fost dobândite pe căi ilogice sau la întâmplare. Fenomenul este cunoscut de prin anii ’50 și toate studiile făcute de atunci, din ce în ce mai rafinate, au reconfirmat acest bias cognitiv. Am să dau doar un singur exemplu pentru a vedea cât de departe merge acest ciudat aspect al cogniției umane.

Imaginați-vă că subiecților li se dă o listă cu posibile destinații de vacanță, cărora trebuie să le acorde o notă, de la 1 la 20, după cât de interesant și atractiv li s-ar părea un concediu petrecut în locația respectivă. De exemplu, domnul Icsulescu acordă note unui număr de 100 de destinații de vacanță. Seychelles nota 17, Paris 15, Bali 19, Praga 12, piramidele egiptene 13, Tenerife 17 etc.. Ulterior, domnului Icsulescu i se spune că pe un ecran împărțit în două vor fi proiectate simultan două nume de destinații turistice (dintre cele 100 deja notate), una în stânga, alta în dreapta ecranului. Însă durata de expunere va fi extrem de scurtă, de doar 2 milisecunde, astfel încât el nu apucă să citească numele propriu-zis. Totuși, spun cei care fac experimentul, informația este absorbită „subliminal”, și domnul Icsulescu este rugat după fiecare pereche să decidă care-i place mai mult, destinația din stânga sau cea din dreapta. În realitate, ceea ce se proiectează pe ecran sunt doar niște litere fără sens de genul Fx@7GIE$ în stânga și alta la fel de fără sens în dreapta. Oricum, 2 milisecunde sunt total insuficiente pentru a percepe textul. Ulterior, subiectului i se spune ce alegeri subliminale a făcut. Evident, alegerile nu au existat, ele fiind opera celui care conduce experimentul. Acesta grupează destinații cărora inițial subiectul le-a acordat aceeași notă. Spre exemplu, atât Seychelles cât și Tenerife au avut nota 17, însă subiectului i se spune că la proiecția subliminală a ales Tenerife față de Seychelles. Ceea ce se petrece ulterior este de domeniul fantasticului. După ce află că a preferat Tenerifele, la orice notare ulterioară va acorda o notă mai mare Tenerifelor, de exemplu 19 (în loc de 17), și o notă mai mică pentru Seychelles (de exemplu 13 în loc de 17). Subiectul va găsi din ce în ce mai multe raționalizări care să justifice alegerea sa, va găsi „nod în papură” destinației Seychelles și noi valențe turistice destinației Tenerife. Cu trecerea timpului, această tendință se accentuează. În mod surprinzător, chiar dacă ulterior află că testul subliminal a fost doar o păcăleală, și că el nu a ales niciodată Tenerife față de Seychelles, ideea rămâne înrădăcinată și e foarte greu de înlăturat.

Teistul cu care te afli în dezbatere a ales demult. Alegerea sa a fost deja consolidată, ferită de contraargumente. Desigur, asta nu înseamnă că nu există teiști care să-și schimbe convingerile atunci când există, într-adevăr, o avalanșă de informații care contrazic vechiul punct de vedere, și un aparat intelectual suficient de capabil. Am dat exemple într-un articol precedent, și din comentarii am realizat că printre cititorii blogului există unii care au urmat acest traseu. Însă acea schimbare nu se produce niciodată brusc, și cu atât mai puțin în timpul unei discuții în care există tendința de a te „ambala” și a-ți apăra punctul de vedere cu orice preț. Ca urmare, din punct de vedere practic, discuțiile sunt de fapt orientate către marea masă a celor de pe margine, a privitorilor care încă nu și-au ales ”Tenerife-le” lor.

Așadar, discuția trebuie privită drept o modalitate de a influența nehotărâții, mai mult decât un mod de a-i demonstra celuilalt cât de stupide sunt părerile sale. Lucrul cel mai la îndemână este să-i spui deschis interlocutorului că nu-l duce capul, că e mincinos, prost, credul, irațional și așa mai departe. Și mulți fac acest lucru. Experimentele efectuate de psihologi arată însă faptul că această abordare este ineficientă. S-a constatat că același mesaj este perceput pozitiv dacă include doar raționamentul în sine, și negativ dacă exact același raționament este precedat sau însoțit de atacuri ad-hominem. De exemplu, a spune „Toți filozofii și sistemele logice de gândire sunt de acord că este de datoria celui care afirmă că o entitate oarecare există să ofere dovezi în acest sens” va fi perceput de cititorul neutru mult mai bine decât „Te comporți ca un creștinopat tipic prin faptul că nu te duce capul să realizezi că nu eu trebuie să dovedesc că nu există”. Observ cu mare tristețe cum în blogosfera românească tinde să predomine al doilea tip de exprimare. Ba chiar mai mult, se pot asocia și obscenități pentru a da mai multă culoare mesajului.  Încerc să transform propriul blog într-o excepție din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, nu cred că trebuie să existe „mânuși” în privința ideilor în sine. Din punctul meu de vedere nu poate exista niciun fel de acomodaționism față de aberațiile expuse de acești indivizi. Poți avea o poziție fermă, poți folosi unealta umorului sau ironiei pentru a scoate în evidență absurdul teist sau woo-woo, însă fără a-l terfeli pe celălalt. Este și mai penibilă pretenția unora de a li se „respecta” convingerile. Definiția de dicționar a respectului este „atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva; deferență, venerație”. Cum ai putea să ai stimă, prețuire și considerație pentru niște aberații sinistre? Poți să te distrezi pe seama lor, poate să-ți fie milă de miopia individului care este blocat la acel nivel, poți să fi indignat de altul care are un comportament imoral din cauza lor. Dar respect?! De unde și până unde? Ce este de stimat în lipsa de judecată? De când este naivitatea un lucru demn de admirație? Poate că pentru unii, în genul lui Țuțea, baba habotnică cu picioarele murdare reprezintă un ideal. Sau nepoții crescuți după chipul și asemănarea ei. Pentru mine reprezintă exact lucrul de care trebuie să ne îndepărtăm, să fugim cât vedem cu ochii. Într-o țară care se „distinge” printr-o habotnicie de Ev Mediu, printr-un nivel de cunoaștere științifică și o disponibilitate spre dobândirea de noi cunoștințe aflat la coada Europei, nu avem nevoie de așa ceva. Asta nu înseamnă să-i înjurăm pe cei mai săraci cu duhul, dar nici să le garantăm o deferență cu totul și cu totul nemeritată.