Nici indienii nu sunt mai breji

În articolele cu tematică (anti)religioasă, de exemplu cele în care arătam cum absurdul poate deveni acceptabil prin îndoctrinare, am insistat asupra exemplelor cu care suntem familiarizați din basmul creștin. Conform așteptărilor, unii creștini s-au grăbit să mă acuze că aș avea ceva particular cu credința lor. Unii dintre acești oameni încă mai suferă de mania persecuției și din tonul lor plângăcios ai spune că se cred dacă nu mici Isusei, cel puțin pe aproape de a fi aruncați în groapa cu lei. Pare amuzant într-o societate în care dacă e cineva demonizat, categoric nu este din categoria net majoritară a credincioșilor.

Nu vreau să insinuez că ar exista o ierarhizare a credințelor pe baza apropierii lor de o oarecare „realitate” supranaturală. Din acest punct de vedere, sunt toate la fel de penibile, susținând idei nu doar neverificabile  empiric ci și absurde în cel mai înalt grad, de-a dreptul anacronice pentru nivelul la care cunoașterea umană a ajuns în mileniul 3. Este adevărat că unele prostii religioase sunt mai gogonate decât altele. Cu cât un basm este mai bogat în năstrușnicii, cu atât este mai caraghios. De aceea, ceva gen mormonismul (care combină unele aberații clasice creștine cu modificări la care mai adaugă aberații marca Joseph Smith) este evident mai stupid decât catolicismul, să zicem. O poveste nu ar fi neapărat caraghioasă dacă ar fi luată ca atare, ca un basm izvorât din imaginație. La urma urmei, tuturor ne plac basmele, nu doar copiilor, și nu întâmplător cele mai de succes filme și cărți ale ultimilor ani sunt tocmai cele debordând de fantezie. Ridicolul derivă însă din luarea unor asemenea povești în serios. Singura deosebire între cei care caută școala de vrăjitorie Hogwarts și cei care caută moaște făcătoare de minuni este că sunt mai mulți în cea de-a doua categorie și în mod ciudat se bucură de o oarecare respectabilitate în societate, în loc să fie îndrumați către balamuc.

Ideea acestui articol mi-a venit citind comentariile unui user (vezi de exemplu aici și aici), evident pasionat de misticismul de sorginte asiatică. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea ciorbă care combină practic în același paragraf cu nonșalanță idei de tip karma, reîncarnare, sfinții părinți, a patra și a cincea dimensiune, avorturi, dumnezeu, dietă vegetariană, televizor, telepatie, vibrațiile pământului, oprirea gravitației la 26.000 de ani, monoglutamat de sodiu, conspirații, vremuri apocaliptice și încă o mulțime de noțiuni woo-woo care te lasă cu gura căscată. Este șocant să vezi cât de lipsit de simț critic poate fi un individ, acceptând pe nerăsuflate orice contrazice realitatea științifică, îmbrățișând fără rezerve orice aberație chipurile situată pe „tărâm spiritualist”. Cum poate fi un om atât de rupt de realitate? De altfel, destul de tipic pentru aceste minți dezorganizate este și modul de exprimare în sine. Iată un singur exemplu, o frază kilometrică, savuroasă, parcă desprinsă din Tudor Mușatescu, cel care ne-a lăsat și aforismul extrem de potrivit citatului de mai jos: Beția de cuvinte se naște din poșirca de idei.

Sa vedem acuma ce intelegeau astia mari initiati prin cuvantul “draci” , pai la momentul respectiv nu se cunostea electricitatea , putem cadea ambii de acord ca pretiosul nostru organ , creierul, este atat un receptor cat si un tansmitator , care functioneaza pe baza de electricitate , in primul rand receptor prin organele de simt , care transmit direct la creier informatia , o decodifica , si stocheaza mesajul decodificat , si transmitator , atat prin organe de simt , cat si prin formarea gandului, gandul se transmite si in exterior ca unda, chiar daca nu schitam nici un gest , nimic doar prin puterea creierului odata ce decodifica mesajul , pentru ca energia care a avut la baza tot acest proces nu se pierde , iar gandul devine exterior , acesta ar fi si motivul telepatiei , prin circuitele care leaga neuronii si propaga impulsuri electrice , ori aceste impulsuri nu se pierd , ele se transmit in spatiu , daca m-ai contrazice ca aceste impulsuri se pierd l-ai contrazice implicit si pe Einstein , asadar fiind transmise de creier , pe anumite unde , pot fi la fel primite pe acelasi sistem pe care sunt transmise , asadar  pana aici lucrurile sunt simple , idea este ca odata resimtite anumite trairi , ura , frica , dragoste , manie , placere , senzualitate si exeplele pot continua , este clar ca anumite parti ale creierului produc anumite unde specifice fiecarei trairi , ori odata emise in exterior de creier , acestea se pot aduna cu altele de acelasi gen , asta in cazul in care nu se exercita o concentrare deosebita pentru directionarea gandului in anumite zone de spatiu , exact cum se aduna si electricitatea cand este colectata de la retelele de mori de vand si varsata in reteaua nationala.

Dar nu mi-am propus să fac o critică gramaticală sau stilistică. De altfel, sper că userul de mai sus (dacă citește cumva acest articol) va înțelege că nu-l atac pe el ca persoană, ci tipul de concepții și gândirea mistică pe care le promovează. La urma urmei, el nu face decât să reproducă un amalgam de dejecții pseudoștiințifice woo-woo pe care le-a citit prin alte părți. A discuta despre „știința” de mai sus ar însemna prea multă muncă probabil inutilă, pornind de la înțelegerea a ceea ce este un potențial de membrană, la înțelegerea valorilor de ordinul microvolților care iau naștere, la înțelegerea termenilor de energie, informație, curent electric și undă (din care face talmeș-balmeș), la înțelegerea faptului că legea conservării energiei nu înseamnă conservarea ei sub aceeași formă, la înțelegerea faptului că gândurile nu pot fi orientate în spațiu ca niște proiectile ș.a.m.d.. Asta ca să nu mai trec la alte fragmente în care ne informează despre iminenta oprire a gravitației pe timp de 3 zile 😆 , sau despre creșterea frecvenței de vibrație a Pământului care se apropie de intrarea în cea de a cincea dimensiune (de unde le-or scoate? :w00t: ).

Doresc să mă refer doar la una din ideile centrale ale sistemului de credințe la care aderă autorul mesajelor, aceea a reîncarnării. Întrucât există în circulație mai multe variante asupra noțiunilor de karma și a naturii reîncarnării, l-am rugat să prezinte varianta pe care o îmbrățișează el. Este una clasică, după cum ni se spune:

Karma desemnează un grup de afinități benefice sau malefice, generate de ego-ul uman, pe parcursul unor vieți terestre. Karma …  nu poate fi conceputa distinct de reincarnare … Entitatea spirituală, spiritul sau duhul este format din scânteia divină învelită de perispirit sau învelișurile fluidice prin care scânteia divină evoluează în creație.

Scânteia învelită de perispirit – e clar. Ca și oricare alt sistem mistic sau religios, și acesta are drept idee centrală existența unei componente imateriale și eterne, separate de corp, ceva ce s-ar putea denumi suflet sau spirit. Și tot la fel ca și celelalte religii, este ușor de înțeles de unde provine o asemenea idee, de altfel foarte răspândită (hinduism, variante de budism, jainism, sikhism, o mulțime de curente woo-woo new age, religii tribale etc.). La rădăcina ei este același factor psihologic al fricii de moarte, pe care unii o simt drept copleșitoare și preferă să se autoamăgească cu o pretinsă continuare a existenței proprii sub o formă sau alta. Indiferent dacă își imaginează o viață de apoi alături de deitatea preferată, sau o reîncarnare pe Pământ, ideea le surâde și le permite să-și rezolve angoasa existențială. Pentru foarte mulți, faptul că acel concept are o oarecare vechime adaugă la credibilitatea sa, nerealizând faptul că o invenție scoasă din burtă de niște indivizi primitivi nu devine mai adevărată sau mai „profundă” odată cu trecerea timpului. În realitate, exact opusul este adevărat, așa cum explicam și într-un articol anterior. Cu cât trece timpul și dovezile întârzie să apară, cu atât ipoteza inițială este mai puțin probabil să aibă vreun sâmbure de adevăr. Analogia oferită de mine a fost cea a unei familii de pădurari dintr-o zonă temperată, care moștenește din tată în fiu ideea că ar exista în pădurea lor o familie de urși polari. Cu cât trec generațiile și nu se vede vreun urs polar, cu atât devine mai probabil faptul că stră-stră-bunicul pădurarului actual a inventat toată povestea, sau a avut vreo halucinație. Concluzia va fi întărită de studiile științifice moderne care demonstrează că ursul polar nu ar avea cum să trăiască în acel climat, sau cu acele surse de hrană (ca exemplu). Ce se întâmplă însă în cazul religiopaților de toate culorile? Ei au o logică bizară (dacă poate fi denumită logică), ei susțin că vechimea mitului îi acordă mai multă greutate. Cu cât e mai vechi, și ca urmare inventat de niște oameni mai primitivi și mai lipsiți de orice cunoștințe științifice asupra lumii în care trăiau, cu atât capătă mai multă greutate. Creștinii sunt mândri că religia lor este mai veche decât cea islamică, și persoanele de genul celei despre care vorbim aici se simt mândre că au de-alte Vede și Upanișade, care sunt și mai vechi, și ca urmare au și mai multă greutate. 😛

De altfel, din toate discuțiile cu aceste persoane rezultă cu tărie credința lor de nezdruncinat în faptul că oamenii din trecut erau cumva mai „înțelepți”, și eventual aveau acces la surse de cunoaștere spirituală care nu ne mai sunt accesibile astăzi. E uimitor cum pe măsura dezvoltării unei societăți mai raționale, și a unor mijloace de investigare și informare mai performante, miracolele și contactele cu entitățile supranaturale tind să dispară. Le-o fi frică de tehnologie. Își mai imaginează acești indivizi și faptul că întreaga omenire se îndreaptă într-o direcție greșită, prin înstrăinarea de „spiritualitate” și apropierea de niște vremuri apocaliptice. Argumentele statistice care arată prin studii clare că oamenii nu au fost niciodată atât de sănătoși, longevivi, trăind vremuri de pace și cu un nivel de bunăstare atât de ridicat ca în prezent nu par să penetreze carapacea mistică a acestor persoane. Exact la fel cum acumularea de dovezi care arată adevărata evoluție a vieții pe Terra sau faptul că tot ceea ce te definește ca persoană este exclusiv rodul activității cerebrale nu-i impresionează cu nimic. Legat de dualism, fac trimitere din nou și la acest articol, unul dintre cele mai bune existente online (în limba engleză). Fie ignoră cu desăvârșire aceste aspecte, fie susțin că știința modernă se înșeală amarnic (spre deosebire de primitivii care-au născocit basmele lor favorite), fie încearcă să-și „interpreteze” basmul astfel încât să corespundă cât de cât noilor descoperiri.

Lăsând la o parte absurdul teoriilor dualiste și evidenta lor incompatibilitate cu ceea ce demonstrează neuroștiințele moderne, tot rămân o mulțime de probleme care transformă reîncarnarea într-un nonsens. Ar fi, în primul rând, problema numerică. Populația este într-o creștere continuă de câteva secole bune, și conform ideilor crețe ale reîncarniștilor nu se fabrică suflete noi. Atunci, cu ce soi de suflet se mobilează miliardele de noi bebeluși? Unii au venit cu ideea trăznită că sunt suflete care provin … din alte lumi. De la extratereștri! 😆 Când la noi crește populația, putem fi siguri că pe o altă planetă e ditamai extincția, sau vreun război nuclear, ceva de genul ăsta. Se eliberează un număr suficient de suflete pentru nou-născuții local. Cool. Dar hai să dăm și un citat din scrierile sacre ale „iluminaților” din trecut:

Există mult mai multe lumi decât cea pe care o cunoaștem. Există lumea Lunii și lumea Soarelui. Există Rai și Iad, există lumile lui Indra și Varuna. Sufletele trec prin aceste lumi … Când corpurile mor aici și sufletele lor trec spre alte lumi, populația scade aici; când se nasc aici mai mulți, populația crește. {Mukta.V.117}

În profunzimea lor spirituală de neegalat, iată că știau că există ecosisteme pe Lună și pe Soare (e plin de vietăți pe-acolo). Asta ca să nu mai vorbim de lumile în care trăiesc binecunoscuții zei Indra și Varuna.

Unii reduc aceste cicluri de reîncarnare la oameni, în timp ce în viziunea altor „școli spirituale” la ciclurile respective participă și animalele. Așadar, poate că tu ai sufletul unui fost arici, sau chiar al unei muște. Și, fără niciun soi de glumă, unii adaugă și vietățile microscopice, chiar și bacteriile. Vă dați seama ce vânzoleală de reîncarnări este într-un mediu bacterian unde se moare și se naște de miliarde de ori pe minut, și ce surpriză pe sufletul unei amărâte de E. coli din intestinul gros care se trezește tocmai în pielea unui prinț a doua zi. E greu de crezut că în ziua de astăzi avem asemenea zănateci printre noi, dar este adevărat. De fapt, există chiar grupe religioase din rândul hidușilor vaishnava sau a jainiștilor care își acoperă gura cu o mască. Puteți ghici de ce? Pentru a evita inhalarea de microbi, care ar duce la moartea acelor stimați microbi, și crima respectivă ar rezulta în karma negativă pentru persoana care a nenorocit viața microbului. Ca urmare, ar suferi la următoarea reîncarnare, și cine dorește așa ceva? Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi.

O altă problemă ar fi cea a naturii informațiilor care definesc presupusul suflet sau spirit care se reîncarnează. Ce anume din vechea entitate se păstrează? Categoric, nimic biologic. Cu lucrul acesta sunt de acord toți. Ar trebui să fie ceva de natură spirituală, dar ceva specific acelei entități. Identitatea, amintirile, gusturile, cunoștințele ei? Câți oameni sănătoși la cap au cunoștință de o altă identitate a lor, sau de alte amintiri/experiențe? Și dacă nimic din toate acestea nu există la trecerea în noul corp, atunci cum mai poți vorbi de reîncarnare? Reîncarnare a ce anume? A marelui nimic? Dacă un individ nu își amintește nimic din ce ar fi făcut sau învățat într-o altă viață, cum ar putea el să aibă legătură cu acea presupusă viață anterioară? Care este puntea de legătură? Și care ar mai fi rostul reîncarnării? Să presupunem că în mine se află reîncarnat sufletul unui criminal sadic care a trăit acum 500 de ani. Ar fi OK ca eu să sufăr sau să fiu pedepsit pentru ceea ce a făcut acel om?! Din moment ce eu nu am știre de așa ceva, și nu aș face niciodată ceea ce a făcut acel individ, am un comportament model în societate, de ce ar trebui eu să sufăr? Și în ce fel ar fi suferința mea o pedeapsă pentru tipul care a trăit bine mersi acum 500 de ani? El nu simte nimic din durerea mea de astăzi. Nu există nicio comunicare între mine și el, în niciun sens. Și cum aș putea eu să mă perfecționez, să duc o viață mai bună, dacă nu am habar de precedentele? Toată această aberație karmică nu are niciun sens.

Hazul crește în intensitate când adaugi variabila reîncarnării din/în alte animale. Fiecare specie are propriul ei corp, cu propriul ei aparat de culegere a informațiilor și procesare a lor. Cam care ar fi o acțiune imorală în cazul unui vierme intestinal? Cât de strânsă ar putea fi legătura dintre universul perceput de mine și cel perceput de o meduză? Dacă sufletul unui câine se reîncarnează într-un om, care are mirosul mult mai slab dezvoltat, înseamnă că vechea lume a câinelui nu mai există. Invers, dacă sufletul unui om trece într-un câine, ce mai rămâne din rațiunea și sentimentele umane în noul corp? Nimic.

Și cine este cel care dirijează sufletele? E un soi de dumnezeu cu o bază de date, știe care suflet ce a făcut și care este următoarea lui destinație? Sau poate un consiliu, niște funcționari supranaturali, și eventual niște agenți care fac repartiția conform indicațiilor primite? E nevoie de un aparat administrativ destul de stufos, am impresia.

Foarte pline de înțelepciune sunt și detaliile de ordin tehnic ale modului în care se produce reîncarnarea. Sunt mai multe versiuni, iau una din Upanishade, unde procesul este descris cu lux de amănunte. Fără a mai da citate, prezint pașii principali. 1. Sufletul se reîntoarce din spațiu, devenind aer. 2. Aerul respectiv se transformă în fum. 3. Fumul devine ceață fină. 4. Ceața devine nori și ploaie. 5. Ploaia cade pe pământ și intră în structura unor vegetale precum orezul, orzul sau fasolea. 6. Bărbatul mănâncă acele plante, și sufletul trece în sămânța sa. 7. Sămânța din spermă cu sufletul pregătit dă naștere noului individ când se contopește cu partea feminină. Iată câte noutăți științifice poți afla studiind textele sacre. Ploaia e plină de suflete, la fel și fasolea, și bebelușul se încarcă cu sufletul prezent în spermatozoid (sorry ladies, mama e doar de decor, pentru partea fizică). Mă întreb dacă sufletul se împrăștie în toți spermatozoizii uniform, sau e doar în unul anume care câștigă cursa. Sigur, astea nu sunt întrebări demne de un adevărat iluminat, eu sunt însă doar un materialist redus cu karma negativ și insuficiente reîncarnări.

Există și unii care susțin că, indiferent de ce spun scepticii și raționaliștii, există dovezi care sugerează faptul că fenomenul este real. Mai exact, unele persoane chiar sunt capabile să-și amintească episoade dintr-o viață anterioară. Și, întrucât la vârsta unui adult este ușor să induci lumea în eroare aflând informații din diferite surse și apoi pretinzând că „ți le aduci aminte”, cazurile de interes sunt în special cele ale copiilor. Se presupune că la o vârstă fragedă nu ar avea cum sau de ce să amăgească sau să se autoamăgească, la fel ca un adult. O analiză mai atentă a acestor cazuri, publicate în diferite surse, duce însă la următoarele constatări:

• Cazurile apar în rândurile comunităților care cred în reîncarnare, frecvența lor fiind cu atât mai ridicată cu cât ideea este mai larg acceptată în populația respectivă.  Tot așa cum Fecioara Maria se arată celor care o stimează în mod deosebit și Elvis se arată celor care l-au iubit. Adulții „vânează” orice ciudățenii la copii, după care se grăbesc să-i încurajeze în fabulațiile lor, și să le dirijeze spre scopul urmărit (identificare cu o anumită persoană din trecut).
• Mai mult, în comunitățile în care există credința că reîncarnarea se petrece exclusiv om-om, istorisirile sunt ca atare. În cele în care se acceptă și reîncarnări om-animal, copiii își aduc aminte că au fost un anumit animal în viața trecută. Așadar, care este varianta mai probabilă? Că legile universului se schimbă în funcție de superstiția locală? Sau că sunt fabricații pornind de la basmul local?
• În numeroase cazuri a existat „inducerea” de false amintiri prin sugestii venite din partea adulților, prin ședințe de hipnoză cu implantare de false memorii și prin alte procedee stupide pseudoștiințifice de genul regresiei la viețile anterioare.
• În alte cazuri s-a constatat că, de fapt, cele declarate de copil erau rodul unor experiențe din viața actuală. De exemplu, acum vreo 5 ani a făcut multă vâlvă cazul unui puști care avea coșmaruri cu avioane prăbușite, și părea să cunoască o mulțime de lucruri despre aviație, anormal pentru vârsta lui. La sugestia mamei sale, treptat a început să intre în pielea unui aviator american doborât de japonezi în cel de-al doilea război mondial. În plus, ce să vezi „coincidență”, la doi ani și jumătate (înainte de toată  povestea) fusese dus de tatăl său la un muzeul al aviației din Texas, unde ghidul le-a prezentat detaliat aspecte tehnice și machete ale avioanelor din cel de-al doilea război mondial. E normal ca un copil impresionabil să aibă amintiri puternice și coșmaruri după așa ceva.

Unul dintre cei mai cunoscuți susținători ai reîncarnării a fost Ian Stevenson. Recunosc că nu am citit niciuna din cărțile sale, în care prezintă presupuse cazuri ca cel de mai sus, însă am citit mai multe critici ale celor care au studiat acele cărți, și care confirmă exact bănuielile mele. Practic, cam pentru toate cazurile prezentate există explicații raționale mai simple, mai probabile.

Ca o concluzie, toată povestea cu karma și reîncarnările este la fel de stupidă și primitivă ca și cele religioase cu care suntem mai familiarizați din creștinism. Încercările unor curente new-age de a-i adăuga o aură de respectabilitate nu fac decât să-și bată joc și de știință, și de religiile tradiționale asiatice. Pentru mine, ca de obicei, marele semn de întrebare rămâne același: cum poate un om educat din ziua de astăzi să înghită așa ceva?