Problema Răului

Dintre numeroasele argumente aduse împotriva existenței unui dumnezeu de tipul celui imaginat de creștini, probabil că cel mai popular este cel al existenței „răului”, unde prin rău se înțelege nedreptate și suferință gratuite. Am găsit chiar opinii care susțin că este cel mai puternic argument împotriva divinității. Eu nu aș merge chiar atât de departe, însă este evident că teiștii au o mare problemă în a găsi un răspuns satisfăcător, lucru recunoscut chiar și de mulți dintre ei. Spre exemplu, filozoful creștin James F. Sennett ne informează că:

Le spun mereu studenților mei de la cursurile de religie că, dacă sunt într-adevăr creștini, și problema răului nu-i ține treji noaptea, înseamnă că nu o înțeleg!

Argumentul este foarte simplu. Conform dogmelor creștine, Dumnezeu este atotputernic, infinit de bun și atotștiutor. O ființă care este infinit de bună ar trebui să încerce să prevină existența răului. Acest lucru îi stă în putință, deoarece este atotputernică. În plus, cunoaște faptul că răul există, fiind atotștiutoare. Cu toate acestea, lumea în care trăim este plină de nedreptăți și suferințe uneori extreme. Singurele explicații logice sunt că, fie Dumnezeu nu există, fie există dar nu are acele proprietăți (cel puțin nu toate 3 simultan). Argumentul a fost prezentat sub diferite forme de numeroși gânditori de la Epicur încoace, și teologii au schițat de-a lungul timpului o mulțime de încercări de a găsi un răspuns satisfăcător. În cele ce urmează voi enumera câteva dintre cele cu care m-am întâlnit mai des și motivul pentru care nu le consider valabile.

1. Din moment ce ateii nu recunosc un standard absolut la care să raporteze ideea de bine sau rău, nu au cum să comenteze despre anumite evenimente sau acțiuni ca fiind bune sau rele. În viziunea pur naturalistă nu există asemenea repere, totul este relativ. Un „argument” de o prostie sinistră, întâlnit surprinzător de frecvent. Lăsând la o parte faptul că există moduri de a defini suferința și dreptatea fără a recurge la supranatural, cei care vin cu acest tip de discurs nu înțeleg esența problemei, și anume că argumentul existenței răului este o demonstrație de tipul reducerii la absurd. Nu este ateul cel care face afirmații legate de bine și rău. Ateul pornește de la premisele teiste și arată că ele duc în mod necesar la o contradicție. Este exact ca și cum un individ ar susține că are vârsta de 30 de ani și că a fost amantul secret al divei Marilyn Monroe. Nu are nicio importanță cât de priceput sunt eu la aprecierea vârstei în funcție de chipul unei persoane, și nici ce cred eu despre șansele lui de a o face pe Marilyn să se îndrăgostească de el. Contează doar că urmând premisele pe care EL le susține, se ajunge la o contradicție, la o absurditate (Marilyn Monroe a murit înainte ca el să se nască).

2. Răul este generat de alegerile greșite făcute de oameni. De exemplu, ai ales să mergi la club, în loc să stai acasă să-ți spui rugăciunea de seară, și la club ai luat o sticlă în cap de la un satanist drogat. Acum suferi la spital ca urmare a alegerii tale. Dar ce te faci cu cel care a rămas acasă și și-a spus rugăciunea, și a dat peste el un tâlhar sau un violator nebun? Ce te faci cu cel care a rămas acasă și a fost strivit de dărâmături la un cutremur, murind în chinuri groaznice? Ce te faci cu toate dezastrele și accidentele naturale în care, evident, oamenii nu au nicio vină? Unde ar mai fi aici „alegerea greșită”?

3. Oamenii sunt incapabili să înțeleagă cu adevărat binele și răul. Poate că ceea ce ni se pare nouă ca fiind rău, este de fapt bine, doar Dumnezeu înțelege cu adevărat aceste noțiuni. Dacă așa stă situația, atunci întreaga idee de bine și rău este absurdă. Poate că a scoate ochii unui copil lipsit de apărare este un lucru „bun”. Înseamnă că atunci când creștinii susțin că dumnezeul lor este infinit de bun, se referă la un „bun” care este, de fapt, cu totul altceva decât ceea ce înțelegem în mod uzual prin acel cuvânt. Orice pretenție de moralitate devine inutilă, în clipa în care negi omului capacitatea de a înțelege și aprecia moralul.

4. Răul este o consecință a păcatului originar. Dacă ar exista o competiție pentru a stabili cea mai tembelă născocire, fără îndoială că ideea păcatului originar ar candida cu șanse mari la primul loc. Ideea că forța care a creat Universul este de-o prostie și un orgoliu atât de bolnăvicioase încât să pedepsească toate generațiile umane pentru că o tanti a fost curioasă e un soi de combinație de nebunie și umor sinistru. În orice caz, dacă ar exista un asemenea tip de dumnezeu, ar fi unul infinit de … rău, nu de bun. După cum am mai spus, nici celor mai sălbatici și cruzi monștri din istoria omenirii nu le-a trecut prin cap așa ceva. Oricum, întreaga poveste cu Eva denotă fie un sadism îngrozitor, fie o lipsă totală de înțelegere a psihologiei umane. Practic, prin interdicția respectivă impusă unui om lipsit de discernământ, presupusul dumnezeu s-a comportat ca un adult care ar da o lamă de ras unui copil de 2 ani împreună cu indicația de a o folosi cu grijă.

5. Răul este necesar deoarece dumnezeu ne-a dat liber arbitru. Dacă ar trage sforile să nu mai existe suferință, ar dispărea liberul arbitru. Ce fel de liber arbitru ar fi încălcat dacă nu s-ar mai naște copii cu boli și malformații îngrozitoare, sau dacă nu ar muri câteva mii de oameni zilnic de foame? Ce are de-a face un tsunami care ucide zeci de mii de oameni cu liberul arbitru?

6. Răul este necesar pentru a putea aprecia binele, sau binele nu poate exista în lipsa răului. Ce fel de comparație pot face copiii condamnați din start? Și de ce este atât de MULTĂ suferință, este ea chiar necesară? Oare cel care a avut ghinionul să calce pe o mină și să-și piardă picioarele, nu ar fi știut că picioarele sunt valoroase dacă nu trecea prin asta? Oare mama care și-a pierdut copiii într-un accident stupid nu și-ar fi dat seama că-i iubește fără acel accident? Și oare nu vorbesc aceiași creștini despre un ipotetic viitor în Rai în care răul nu mai există? Atunci, dintr-o dată, nu mai e nevoie de contrastarea cu răul pentru a simți binele?

7. Scopul suferinței și răului este să ne întoarcem fața către Dumnezeu. Ciudat punct de vedere. Chipurile, dumnezeul proclamat infinit de bun ne chinuie pentru ca … să-l iubim mai mult. Dacă asta a plănuit, ar trebui anunțat că nu prea i-a reușit. Problema răului a generat mai mulți „dezertori” din rândurile teismului decât oricare altă idee.

8. Răul se datorează unui alt agent, diavolul. De-a dreptul hilar. Hai să mai născocim un personaj supranatural pentru a cârpi ce nu putem explica prin celălalt. Mai infantil decât desenele animate cu Tom și Jerry. Cam ce rezolvă introducerea ipoteticului diavol în ecuație? Absolut nimic. Argumentul nu se schimbă. Dacă șeful cel mare e conștient de fărădelegile drăcușorului (și trebuie să fie, că doar le știe pe toate), de ce nu le împiedică? Nu poate? Înseamnă că nu e tocmai atotputernic. Nu vrea? Înseamnă că nu e bun. Probabil îl distrează giumbușlucurile diavolești.

9. Dumnezeu acceptă existența răului pentru a menține o distanță epistemiologică față de oameni. Intrăm în zona argumentelor care se doresc mai savante, de parcă folosirea unor termeni filozofici ajută la mascarea realității. Practic, această apărare dorește să spună că, dacă ar elimina răul, ar fi evident pentru toată lumea că (el, dumnezeu) există. Ori Dumnezeu nu dorește acest lucru, el nu vrea să se dea de gol, el vrea ca noi să credem în el și să-l slujim cu toate că ne dă cât mai puține dovezi cu putință că există. Este o mostră sugestivă din gândirea bolnavă de tip creștin. Este ca și cum eu aș face tot posibilul să fiu cât mai rece și să mă port cât mai urât cu soția mea, pentru a vedea dacă mă iubește într-adevăr, chiar și dacă o viață întreagă mă port ca un măgar nesimțit. Mi-ar fi foarte ușor să-mi arăt adevărata față iubitoare, dar nu! Eu sunt mult mai cinic și de un orgoliu idiot, și vreau să fiu iubit în pofida comportamentului meu execrabil. Ah, și era să uit: dacă nu e în stare să mă iubească când îi fac viața insuportabilă, o să ardă în iad pe veci. Nu-i așa că sunt infinit de bun?

10. Răul apare ca necesar ca urmare a legilor naturale, pe care Dumnezeu nu dorește să le încalce. Așadar, dumnezeu lasă cutremurul să fie cutremur, cancerul să fie cancer, parazitul să fie parazit etc., indiferent de urmări, pentru că altfel ar fi nevoit să o țină tot într-un miracol, pentru a împiedica suferința. Dar … cine a făcut legile naturale respective? Cine a conceput de la bun început Universul așa cum este? Nu tot același Dumnezeu? Adică el, în imensa sa bunătate, a conceput un Univers ale cărui legi naturale (inventate de el) duc necesar și obligatoriu la o lume plină de nedreptăți și suferință. Asta înseamnă că, fie este un proiectant foarte prost (deci nu e atotputernic), fie nu i-a păsat de consecințele acelui design (deci nu este infinit de bun). În plus, conform basmelor biblice, pe vremuri nu se jena să facă miracole cu duiumul, doar astăzi e mai sfios.

11. Tot ceea ce ne pare nouă rău este de fapt parte a unui plan divin, care împiedică un rău mai mare. De exemplu, tânărul care suferă de foame, dacă ar fi îndestulat, ar ajunge să fie un al doilea Hitler. Deci singura metodă prin care Dumnezeu poate preveni ajungerea la putere a unui nou Hitler este suferința cruntă a acelui tânăr? Nu era mai simplu să nu se fi născut? Sau să-l îndrume pe cărări mai puțin violente? Trebuie neapărat să-l lase să trăiască, și să-l tortureze? Dar când este un cutremur, să înțelegem că toți viitorii ticăloși s-au adunat în același bloc sau cartier? Și dacă într-adevăr poate preveni apariția unor oameni de tipul lui Hitler, de ce nu a făcut-o și în trecut?

Presupunând prin absurd că una dintre liniile de apărare susținute de teiști este validă, și ca urmare există o justificare teistă pentru existența răului, consecința imediată ar fi dispariția automată a conceptului de moralitate și a oricăror norme etice. Orice crimă, oricât de abjectă în viziunea noastră „limitată”, ar putea fi justificată de autorul ei. Acesta ar putea spune: Din moment ce dumnezeu știe de existența răului și îl permite, și știe că mintea mea generează asemenea idei criminale, și nu mi-o schimbă (cu toate că ar putea), înseamnă că toate acțiunile mele sunt de fapt parte a unui plan mult mai înalt dumnezeiesc, unul pe care noi nu suntem capabili să-l înțelegem. Ca urmare, eu duc la îndeplinire planul Domnului. Și din punct de vedere teist, nu s-ar putea găsi nici o eroare în raționamentul său.

Închei cu cuvintele lui John Stuart Mill:

În viața de zi cu zi știu ce să denumesc rău și ce să denumesc bine, pentru că văd cu claritate consecințele acelor fapte. Dacă dumnezeu pretinde ca pentru ceea ce eu numesc rău în lume să folosesc termenul de bine, pentru că așa face el; sau dacă îmi cere ca ceea ce eu denumesc bine să fie rebotezat rău, deși nu văd logica acelui lucru; și dacă, prin refuzul meu de a accepta cererea sa, mă va trimite în iad, ei bine, mă voi duce cu bucurie în iad!