În prima parte am explicat sumar modul în care se pot stabili „gradele de rudenie” între diferite specii urmărind secvențele care alcătuiesc structura unei anumite gene, și am arătat că gene diferite confirmă existența unui același arbore filogenetic.

În cea de a doua parte am discutat despre incluziunile endogene retrovirale ca și markeri de netăgăduit ai gradului de rudenie.

Cea de a treia parte a adus o dovadă suplimentară sub forma mutațiilor moștenite în porțiuni nefuncționale ale ADN-ului, prin comparația cărora se confirmă încă o dată existența unuia și aceluiași arbore, similar cu toate celelalte metode.

În postul actual mă voi referi la un alt argument puternic, care a devenit cunoscut și în rândurile nespecialiștilor după folosirea sa de către Ken Miller în celebrul proces care a marcat decesul intelectual, moral și juridic al mișcării ID.

Cei mai mulți oameni au o oarecare idee despre gradul de similaritate dintre genomul uman și cel al cimpanzeului, probabil pentru că au auzit pe undeva vehiculându-se niște procentaje ridicate. Cifra exactă depinde de metoda de comparație folosită, și nu voi intra aici în detalii. Totuși, o imagine, sau chiar mai bine, un filmuleț, creează o impresie mai puternică decât orice numere:

Similaritatea genomului om – cimpanzeu de LazyPawn

Comparații de genul celor de mai sus s-au putut face cu precizie abia după anul 2005, când proiectul de secvențiere a genomului de cimpanzeu s-a apropiat de sfârșit (cel uman a fost completat prin 2003). Înaintea acestor date, geneticienii aveau la dispoziție doar o hartă grosieră a cromozomilor. Chiar și așa, prin tehnici de banding (utilizarea unor procedee și substanțe care duc la „colorarea” particulară a porțiunilor similare cromozomiale) s-a observat o asemănare pronunțată între cariotipul celor două specii. Iată o imagine sugestivă (H=human; C=chimp):

O simplă analiză cu ochiul liber arată similaritatea evidentă a benzilor pentru porțiuni extinse cromozomiale. Toate bune și frumoase până când ajungem la numărul cromozomilor. În timp ce la om se regăsesc 23 de perechi, la cimpanzeu, gorilă și urangutan există 24. Evident, aceasta a dus imediat la niște predicții făcute la vremea respectivă (reamintesc, suntem ÎNAINTE de secvențierea codului pentru om și cimpanzeu). Dacă, într-adevăr, omul este rudă cu celelalte primate, ar însemna că a existat un anumit strămoș comun. De aici s-au născut 3 ipoteze:

1. Strămoșul comun avea 23  de perechi de cromozomi. Pe linia care a dus la celelalte primate a avut loc o mutație, probabil un cromozom s-a “spart” în două bucăți.
2. Strămoșul comun avea 24 de perechi de cromozomi care au fost moșteniți ca atare de toate primatele, cu excepția unei ramuri, cea umană, la care unul s-a pierdut.
3. Strămoșul comun avea 24 de perechi de cromozomi care au fost moșteniți ca atare de toate primatele, cu excepția unei ramuri, cea umană, la care a avut loc o fuziune (s-au sudat 2 cromozomi).

Prima ipoteză părea puțin probabilă, deoarece ar fi sugerat o bifurcație a arborelui filogenetic care punea omul pe o parte, și toate celelalte primate pe de altă parte. Un asemenea arbore ar fi contrazis cel sugerat de toate celelalte linii de dovezi, care toate susțineau o călătorie comună cu trunchiul principal, din care alte ramuri s-ar fi desprins anterior. Repostez schema respectivă:

Cea de a doua ipoteză părea și mai puțin probabilă, pentru că ar fi presupus pierderea unui cromozom întreg, a unei cantități uriașe de informație genetică. Un asemenea individ nu ar fi fost viabil.

Ipoteza cea mai verosimilă rămânea cea de a treia, și anume fuziunea cromozomială pe linia directă care a dus la om. Inspecția vizuală, de altfel, sugera puternic această variantă, deoarece cromozomul uman cu numărul 2 pare a fi un fel de sumație a altor 2 cromozomi găsiți la cimpanzeu (denumiți în prezent 2a și 2b, sau 2p și 2q). Diagrama de mai jos arată clar suprapunerea patternurilor de banding.

Spre deosebire de pierderea unui cromozom, care înseamnă pierderea informației genetice, fuziunea a doi cromozomi nu duce la pierderea informației, ci doar la rearanjarea ei. Pierderea unui cromozom poate fi comparată cu pierderea unei mape cu documente importante, în timp ce fuziunea cromozomială este ca și cum ai pune conținutul a două mape într-una de capacitate mai mare.

În alcătuirea unui cromozom există niște markeri, ușor de recunoscut. La capete se găsesc așa numiții telomeri, iar undeva în structura sa există un centromer. Dacă ipoteza evoluționiștilor era cea corectă, ar fi trebuit ca, odată descifrate codurile genetice, să se regăsească undeva pe cromozomul 2 uman urmele vechiului accident genetic, urmele fuziunii.

Ei bine, ipoteza a fost confirmată strălucit. S-a găsit nu doar locul exact al fuziunii, identificat la nivel de bază azotată, ci și markerii inconfundabili ai vechii stări de lucruri, și anume structura telomerică în mijlocul cromozomului 2 uman (acolo se aflau capetele a ceea ce actual este cromozomul 2a și 2b la cimpanzeu). Mai mult, s-a găsit inclusiv un al doilea centromer, evident inactivat.

Dovezile în sprijinul acestei fuziuni sunt atât de clare, atât de lipsite de echivoc, încât echipa de zgomote ID nici măcar nu a încercat să le atace sau să răspundă în vreun fel. Genele funcționale, pseudogenele, ERV-urile și cromozomii, prezentate în aceste 4 episoade ale seriei Genele nu mint, demonstrează ridicolul absolut al oricăror pretenții creaționiste. Și atunci cum să nu afirmi, la fel ca Richard Dawkins:

Se poate spune cu siguranță că, dacă înâlnești pe cineva care afirmă că nu crede în evoluție, acel om este ignorant, prost sau nebun (sau ticălos, dar aș prefera să nu consider această variantă).

Prima parte – cum stabilim gradul de rudenie.

Partea a doua – despre ERV-uri.

Partea a treia – despre pseudogene.

Popularity: 24%

1. Genele nu mint (partea a II-a)
2. Genele nu mint (partea a III-a)
3. Genele nu mint (partea I)
4. Cele 12 triburi
5. Domnul Neanderthal & doamna Sapiens
6. Creaţioniştii şi testul cepei