Dovedeşte că nu există!

Să presupunem că sunteți medic psihiatru. Distinsul domn Noe Cruciulescu, pacientul Dvs., internat cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, susține sus și tare că este perfect sănătos mental. Și mai susține că, undeva în pereții clădirii, există niște organisme microscopice care-l antipatizează și, fiind pe deasupra inteligente, avansate tehnologic și profund imorale reușesc să-i inducă o stare de permanentă amețeală prin intermediul unor unde speciale. Domnul Cruciulescu are un vertij cvasi-continuu și „știe” foarte clar din ce cauză.

Ce anume s-ar putea face pentru a-l convinge că greșește? Orice demonstrație a faptului că vertijul său are cauze naturale, depistabile și tratabile, este inutilă, pentru că, nu-i așa, microorganismele din pereți pot induce acea aparență. Îngustarea arterelor vertebrale care irigă centrii echilibrului este doar ceea ce văd doctorii la suprafață, materialiști înguști. Ei nu ajung la adevărata rădăcină a problemei, undele cauzatoare de boală. Este de asemenea inutil să i se amintească faptul că niciun soi de aparat nu captează undele, deoarece ele nici nu pot fi captate prin definiție, fiind de o natură care depășește nivelul de cunoaștere actual. Cât despre microorganismele în sine, ele nu pot fi nici măcar teoretic găsite, și dacă ne-am afla în fața lor nu am știi că sunt acolo. Pentru că se află într-un alt plan al existenței, fiind alcătuite din dark matter, după cum foarte clar ne spune eruditul nostru pacient. Argumentul suprem în favoarea oricărei încercări de a-i demonstra că, foarte probabil, acele entități sunt doar în imaginația sa, este întâmpinat invariabil cu replica spusă pe un ton triumfător:

Dovedește că nu există!

De prisos să adăugăm faptul că nu putem dovedi așa ceva. Ipoteza a fost formulată în așa fel încât nu permite nici un fel de mijloace de investigare. Chiar presupunând că am avea posibilitatea explorării exhaustive a spațiului desemnat ca locație a misterioaselor microorganisme, peretele spitalului, tot nu am rezolva nimic, deoarece prin definiție entitățile sunt … nedetectabile.

Se pune următoarea întrebare: sunt existența sau inexistența acelor miraculoase microorganisme din altă dimensiune pe picior de egalitate? Din moment ce empiric nu putem demonstra nici că există, nici că nu există, este la fel de validă opinia domnului Cruciulescu ca și opinia domnului doctor?

Pentru orice om sănătos la cap răspunsul este evident. Chiar dacă nu s-a mai gândit niciodată la așa ceva, chiar dacă nu a citit nici o lucrare științifică sau vreun punct de vedere filozofic, va recunoaște instantaneu poziția „default” a sănătății mintale și o cerință elementară de logică: nu există până la proba contrarie. Expresia consacrată pentru așa ceva: nu se poate proba un negativ absolut. Și nici nu este nevoie. Cum foarte bine spune Hitchens, ceea ce poate fi afirmat fără dovezi poate fi respins fără dovezi. Dacă nu ar fi așa, am trăi într-o lume de tip balamuc, în care puținii indivizi sănătoși ar trebui să demonstreze imposibilul, și anume că orice născocire imaginată de un „vesel” este inexistentă în lumea reală.

Puse în lumina de mai sus, lucrurile par clare și nu cred că ar exista mulți indivizi care să ia partea domnului Cruciulescu. Cu toate acestea, dacă înlocuim microorganismele minune cu o chestie la fel de absconsă, imaterială, nedetectabilă, din alt plan al existenței, denumită dumnezeu … și pe pacientul nostru cu teistul tipic, este exact situația cu care mă confrunt cel mai des. Indivizi care au făcut cel puțin liceul, susțin cu nonșalanță că poziția lor este pe picior de egalitate cu cea a ateului prin prisma faptului că ateul nu poate dovedi inexistența acelui ceva denumit dumnezeu, la fel cum nu se poate dovedi nici existența lui. Ca urmare, ne-am afla într-un soi de impas, e 50%-50%. Celebrul argument russellian al ceainicului de pe orbită nu pare să-i impresioneze, sau poate nu-l înțeleg, și sunt aproape convins că nici analogia mea de mai sus nu va reuși să-i scuture.

În rarele ocazii în care teiștii au reușit să screamă niște contraargumente, ele au fost următoarele, prezentate împreună cu răspunsurile corespunzătoare:

Oamenii au crezut din cele mai vechi timpuri în divinitate, deci nu este așa, o idee nouă, care ar avea nevoie de demonstrație.

Așadar, dacă au existat dintotdeauna pacienți ca domnul Cruciulescu, e în regulă, microorganismele misterioase capătă greutate, și e sarcina noastră să demonstrăm că nu există. Oare vechimea unui mit îi dă valoare de adevăr? O idee care a fost greșită la început, devine corectă cu trecerea timpului? Minciuna devine adevăr? Prostia devine înțelepciune? Inexistentul devine existent, doar pentru că a mai trecut un secol? Din contră, dacă o idee de acest tip e foarte veche, înseamnă că a existat suficient timp să apară măcar o dovadă că e corectă. Trecerea timpului fără apariția vreunei dovezi o face din ce în ce mai improbabilă, nu mai probabilă! Dacă sunt pădurar și tata, și el pădurar, spune că există un urs polar ascuns undeva, pentru că așa i-a spus bunicul, care știe de la străbunicul … dar nici unul n-au văzut ursul polar … oare cu trecerea generațiilor existența ursului polar este tot mai probabilă? Sau invers? Greșeală frecvent întâlnită, apelul la tradiție, argumentum ad antiquitatem.

Există mai mulți oameni care cred că există dumnezeu decât cei care nu cred. Sarcina demonstrației revine celor care sunt în minoritate, care se opun ideii dominante.

Oare chiar așa să fie? Adevărul să fie determinat de numărul persoanelor care cred într-o variantă? Realitatea este stabilită pe criterii politice, majoritatea câștigă? Dacă mai mulți pacienți îi țin isonul domnului Cruciulescu, personalul medical greșește? Schimbăm principiul fundamental numit imposibilitatea afirmării unui negativ absolut cu ceva de genul „posibil, imposibil, trebuie făcut dacă norodul cere”? Greșeală tipică de logică informală, denumită apelul la majoritate, argumentum ad populum.

Singurul mod în care se poate înlătura o idee greșită este prin demonstrarea ei ca atare. Până atunci, ea trebuie acceptată.

Zău? Cine și când a demonstrat inexistența zânelor? A vampirilor? A spiridușilor? Nu cumva au dispărut pentru simplul motiv că oamenii au început să devină ceva mai raționali? Sau poate că pur și simplu au ieșit din modă? De ce în cazul zânelor este de datoria celor care cred în așa ceva să aducă o probă, iar în cazul lui dumnezeu ar fi de datoria celorlalți să demonstreze că nu există?

Oamenii au crezut o vreme că Pământul este plat. O altă parte, o minoritate, credeau că e rotund (sferic). Balanța s-a înclinat când adepții formei rotunde au demonstrat că Pământul nu este plat. La fel, ateii ar trebui să demonstreze că dumnezeu nu există.

Este o confuzie evidentă între ideea de existență-inexistență a unui obiect și o dispută legată de trăsăturile unui obiect despre care se știe că există. Dacă Maria spune că televizorul plutește pe apă, și Gigel spune că nu plutește, Gigel are exact aceeași sarcină ca și Maria, de a demonstra că proprietatea susținută de el este cea reală. Vor lua obiectul în cauză și vor determina care are dreptate. În schimb, dacă Maria spune că EXISTĂ elefanți care au televizoare în loc de ficat, și Gigel spune că asemenea elefanți nu există, Gigel nu are nimic de demonstrat. Este de datoria Mariei să vină cu un asemenea elefant.

Divinitatea este un lucru derivat logic, o entitate necesară și suficientă pentru a explica universul, în timp ce ceainicul celest nu este ceva obligatoriu.

Divinitatea nu este cât de puțin necesară, și cu atât mai puțin logică. Argumentul cosmologic este realmente slab. Faptul că nu cunoști pe deplin un fenomen nu te îndreptățește să inventezi un termen desemnând o entitate în sprijinul căreia nu ai nicio dovadă, și să pretinzi că astfel ai dat răspuns întrebării, considerând ulterior născoceala ta drept poziția firească de pornire. Nu se știe dacă universul are nevoie sau nu de o cauză, pentru că nu avem alte universuri pe care să le fi studiat. Nici măcar în interiorul său nu se aplică peste tot cauzalitatea, înțeleasă în sensul clasic. Nu se știe dacă e unic sau sunt mai multe, la care nu avem acces. Chiar în cazul în care ar exista o cauză, nu se poate spune absolut nimic despre natura acesteia. Poate să fi fost un alt univers care ne-a născut printr-o gaură neagră, sau o particulă elementară care-și face de cap, sau suntem lucrarea de doctorat a unui savant dintr-o altă dimensiune care ne ține în echivalentul unei eprubete din lumea sa. Sau trăim într-un univers ciclic. Sau 1000 de cauze pe care nici măcar nu le putem bănui. Răspunsul NU ȘTIU este cât se poate de onest și e singurul corect. În locul acelui răspuns, se preferă varianta „dumnezeu”, mai exact dumnezeul golurilor, god of the gaps – o formă particulară a greșelii cunoscute sub numele de argumentul ignoranței, argumentum ad ignorantiam.

Refuzul acceptării faptului că sarcina demonstrației cade pe umerii celui care afirmă că X există, și nu pe umerii celui care spune „nu cred că X există” reprezintă o dovadă de lipsă de onestitate intelectuală în cel mai bun caz. În cazul mai puțin fericit, există un pat liber lângă domnul Cruciulescu.

Greșeala de logică este binecunoscută sub numele de transferul sarcinii dovezii sau demanding negative proof, sau burden of proof. Epistemiologic cel care face afirmația pozitivă este cel pe umerii căruia cade sarcina dovezii. Cel care spune că există fantome, BigFoot, îngeri etc. este cel care are ceva de dovedit.