Dacă omul ar fi rezultatul unei creații speciale, ar trebui să vedem structuri și funcțiuni diferite, care nu se regăsesc în rândul altor animale. Din punct de vedere anatomic, genetic și biochimic știm deja cu claritate că lucrurile nu stau așa. Asemănările cu restul lumii vii, care merg până la identitate în cazul unor structuri moleculare, sunt de necontestat. În fața avalanșei de dovezi evoluționiste, din ce în ce mai mulți teologi și credincioși acceptă realitatea faptului că suntem rude cu toate celelalte specii existente. Totuși, întrucât a lăsa totul pe seama evoluției naturale ar duce la o totală incompatibilitate cu ideea de dumnezeu, unii preferă să-și imagineze că în cazul omului a existat ceva special la un moment dat. De exemplu, dumnezeu ar fi intervenit și ar fi dăruit omului capacitățile intelectuale și morale cu care se mândrește atât de mult. Omul ar fi, în acest caz, singurul dotat cu ceea ce se poate chema inteligență, conștiință, viață socială condusă de norme morale și așa mai departe.

În ultimii ani, din ce în ce mai mult studiile efectuate pe animale arată că, de fapt, diferența este doar una cantitativă, și nu una calitativă. Suntem doar MAI inteligenți, MAI morali, MAI capabili de abstractizare, MAI capabili de a comunica între noi. Charles Darwin, cu toate că a trăit într-o perioadă în care asemenea studii nu existau, a intuit că situația ar trebui să fie de această natură, pentru că nu pot exista prăpastii într-o lume a acumulărilor lente evolutive. Cercetările sale au fost suficiente pentru a realiza că alte primate prezintă toate caracteristicile intelectului uman, însă la un nivel mai scăzut. Adesea citată este fraza sa din The Descent of Man and Selection in Relation to Sex:

Nevertheless the difference in mind between man and the higher animals, great as it is, certainly is one of degree and not of kind. (Totuși, diferența mentală dintre om și animalele superioare, pe cât e de mare, este  categoric una de grad și nu de tip.)

Voi da doar câteva exemple, toate din ultimii 2 ani, care mi se par sugestive și interesante.

1. Un grup de la Duke University Medical Center a studiat capacitățile maimuțelor de a efectua operații aritmetice simple, precum adunarea a două numere. Se știa de mult timp că mai toate speciile de maimuțe au o reprezentare mentală a unui număr mic de obiecte, fiind capabile să distingă între o grămadă cu 4 sau cu 6 bețe, de exemplu. Desigur, ele nu posedă capacitatea unei reprezentări simbolice, printr-un număr scris, dar întrebarea care se punea era dacă pot manevra mental mulțimile, efectuând operații cu ele. Testarea a fost făcută în felul următor: pe ecranul unui monitor se prezenta un număr de obiecte (de exemplu 5 pietre), apoi pe același ecran în locul vechii imagini apărea una nouă cu un număr diferit de obiecte (de exemplu 7 pietre). Pe un al doilea monitor erau proiectate două mulțimi, una având numărul de elemente egal cu suma (5+7=12 pietre), iar alta cu un număr aleator diferit (să zicem 9 pietre). Maimuța trebuia să aleagă între cele două „răspunsuri”, fiind recompensată la alegerea celui corect. S-a constatat că răspunsul a fost corect cam în 76% din cazuri (foarte semnificativ), în timp ce pentru studenții folosiți ca lot de control a fost 94% (stăm totuși ceva mai bine). Timpul de răspuns a fost însă identic, aproximativ 1 secundă în medie pentru selectarea numărului corect (a sumei) – valabil și pentru studenți, și pentru maimuțe. O altă similaritate a fost faptul că, atunci când cele două variante de răspuns oferite erau apropiate, timpul de reacție a fost mai lung. E necesară mai multă gândire pentru a face distincția între 14 și 15, decât este pentru a face distincția între 14 și 19. Și asta este la fel de valabil și pentru noi, și pentru maimuțe.

2. Și mai surprinzătoare a fost descoperirea faptului că unele primate au nu doar capacitatea de a compara obiectele între ele, realizând astfel o relație simplă de tipul A mai mare decât B, sau A egal cu A. Ele au chiar capacitatea de a formula relații despre relații, o cogniție de nivel superior. Un test simplu a decurs în felul următor: pe un prim ecran se prezintă două mulțimi de obiecte, una în stânga și alta în dreapta. Să presupunem că mulțimea din stânga are mai multe obiecte decât cea din dreapta, 7 față de 5. Ulterior, pe un alt ecran, animalul trebuia să aleagă între 3 variante de răspuns situate una sub alta în ordine aleatoare. Fiecare dintre cele 3 variante de răspuns prezenta 2 mulțimi, una în stânga și alta în dreapta, însă ele se aflau în relații diferite. O variantă avea același număr de obiecte în ambele mulțimi, o altă variantă avea mulțimea din dreapta cu elemente mai multe, și o a treia variantă avea cea din stânga cu elemente mai multe (dar nu tot 7-5 ca în ecranul inițial, ci 10-8 de exemplu). S-a dovedit că primatele reușesc să înțeleagă faptul că pe ecranul test există o anumită relație (stânga mai mare decât dreapta), și să găsească aceeași relație prezentă la una din variantele de răspuns, chiar dacă sunt numere diferite și obiecte diferite!

3. Un alt test semnificativ este cel al oglinzii. În general, atunci când un animal oarecare este așezat în fața unei oglinzi, nu realizează faptul că imaginea reflectată este a sa. Are tendința să o interpreteze drept un alt membru al speciei, eventual chiar se simte agresat, sau încearcă să ajungă în spatele oglinzii pentru a interacționa cu intrusul. Există însă specii care au capacitatea de auto-recunoaștere. Nu întâmplător, sunt tocmai cele de la care ne-am aștepta la așa ceva, cele care sunt mai apropiate de noi pe scara evolutivă (cimpanzeii), și cele care au un creier bine dezvoltat (delfinii). Un asemenea individ se comportă diferit în fața oglinzii. Se examinează cu atenție din diferite unghiuri, chiar întoarce oglinda în poziția convenabilă pentru a vedea alte părți ale corpului său, face grimase și urmărește cu interes cum arată ele în oglindă. Proba decisivă este cea a markerului. Se plasează un obiect pe fruntea sau obrazul animalului, într-un loc în care acesta nu îl poate vedea. În clipa în care se uită în oglindă, un animal conștient de sine și de natura imaginii din oglindă va duce imediat mâna la locul unde este amplasat markerul, încercând să-l îndepărteze. Recent s-a publicat o lucrare în care se arată că și alte specii de maimuță precum macacii Rhesus trec testul oglinzii, dovedind recunoașterea se sine – cândva considerată un atribut exclusiv uman. Dacă vizitați acel link veți vedea poze și chiar și niște filmulețe sugestive.

4. La Institutul antropologic Max Planck din Leipzig se studiază de ani buni comportamentul primatelor, comparativ cu cel al copiilor/bebelușilor, pentru a se înțelege mai bine când și la cine apar diferitele abilități cognitive sau elemente de conduită altruistă. Un test care mi se pare amuzant este următorul: o persoană întinde niște rufe la uscat (de exemplu), sau face o altă activitate care presupune mutarea unor obiecte dintr-un loc în altul. La un moment dat, scapă (intenționat) un obiect și se preface că nu poate ajunge la el să-l ridice (nu se poate apleca, sau obiectul e prea departe). S-a constatat că cimpanzeii sunt suficient de receptivi la problema individului, și spontan merg și culeg obiectul, oferindu-i-l persoanei în cauză, fără a aștepta sau solicita vreo recompensă. Același impuls altruist este deja prezent la copiii care au 18 luni! În alte experimente, s-a dovedit că actele altruiste ale cimpanzeilor sunt și mai extinse și variate când sunt îndreptate spre un alt membru al propriei specii, chiar dacă nu există legături de rudenie între cei doi. Rădăcinile evoluționiste ale altruismului sunt evidente.

5. Mie, ca neurolog, mi se par foarte interesantă constatarea recentă a faptului că avem în comun cu rudele noastre simiene și modul în care percepem fețele celorlalți. Pentru că viața socială este atât de importantă, la nivelul creierului s-a dezvoltat o regiune specială (în zona girusului angular) care se „ocupă” de maparea și recunoașterea feței unui alt membru al aceleiași specii. Când vedem o față cunoscută, recunoașterea este extrem de rapidă, fără a fi nevoie de calcule laborioase de genul „ia să vedem, cam care este distanța dintre ochi, forma nasului, grosimea buzelor și să comparăm cu baza de date existentă”. Rapiditatea și precizia se datorează acelei arii particulare, a cărei afectare duce la „prosopagnozie” – incapacitatea de a înregistra corect și recunoaște fețele. Indivizii cu prosopagnozie nu au niciun fel de tulburări de vedere sau deficite mentale de altă natură. Despre un tip ceva mai extins de agnozie vizuală puteți citi relatarea uimitoare care începe la pagina 19 a cărții pe care am atașat-o acestui articol. Se credea până nu de mult că recunoașterea facială este o trăsătură specific umană, apărută doar pe linia evolutivă a hominidelor, ca urmare a creșterii gradului de complexitate a interacțiunilor sociale. Recent s-a dovedit că aceeași capacitate și cu același substrat există și la macaci, dovedind că abilitatea respectivă este mai veche pe scara evoluției. S-a folosit un test cunoscut drept „thatcherizare” a imaginilor. Numele vine de la o constatare făcută inițial întâmplător pe niște fotografii ale doamnei de fier, Margaret Thatcher. S-a observat că, dacă pe fotografia cu figura în poziție normală se inversează doar imaginea ochilor și a gurii cu susul în jos, ceea ce se obține este o față care arată grotesc. Ea este interpretată ca atare ce centrii specializați în recunoașterea trăsăturilor faciale, de care vorbeam mai sus. În schimb, dacă aceeași față denaturată este prezentată cu susul în jos, nu observăm nimic deosebit la prima vedere, pentru că tratăm obiectul ca unul oarecare (nu intră în funcțiune centrii specializați). Acest test a fost făcut și la babuini, și s-a constatat că au exact reacțiile umane.

În poziția naturală a feței, dacă se inversează ochii și gura cu susul în jos, babuinul se sperie de-a dreptul de figura altui babuin. În schimb, dacă imaginile sunt răsturnate, i se pare destul de OK. De remarcat și faptul că omul nu reacționează special la pozele babuinilor, nici în poziția normală, exact așa cum babuinul nu este stresat de figura umană deformată, chiar dacă este în poziția naturală. Centrii cerebrali din girusul angular s-au specializat doar în recunoașterea fețelor speciei respective.

Este cunoscut faptul că reacțiile automate de depistare a patternurilor, nu doar faciale, tind mai degrabă să vadă modele acolo unde nu sunt. Explicația este tot una evolutivă, și e binecunoscută – e o pierdere mai mică să crezi că umbra tufișului este un prădător, decât să crezi că prădătorul e doar o umbră. Și ca să închei pe un ton amuzant, dau un exemplu pe care probabil că mulți deja l-au văzut. Vă demonstrez că și Dvs. vedeți patternuri acolo unde nu sunt. Să vedem cine trece următorul test: ce imagine se vede în curul câinelui de mai jos (pardon de vulgaritate)?

Popularity: 58%

1. COMT şi altruismul
2. Creierul – producător sau receptor?
3. Sursa moralităţii (partea a II-a)
4. O zi de lucru
5. Dumnezeu se ascundea în lobul temporal
6. De la căscat la empatie e un pas mic